ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1868/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1868/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 29 iulie 2010, sub

nr. 36597/3/2010, reclamanta SC L.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.

SA, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de aproximativ 1.400.000,00

RON, cu titlu de despăgubiri determinate de rezilierea de către pârâtă în mod

nelegal a Contractului de închiriere nr. X1 din 22 iulie 2009 pentru spațiul

comercial situat în mun. București, sector 4, precum și cheltuieli de judecată.

Reclamanta a precizat

că despăgubirile sunt compuse din: a). 40.000 RON, costuri legate de credit

bancar pentru asigurarea logistică și înființarea punctului de lucru de către

reclamantă în spațiul închiriat; b). 700.000 RON, profit nerealizat, proiecție

financiar-contabilă pe durata inițială a contractului de închiriere; c).

500.000 RON, daune interese pentru reziliere nelegală; d). 40.000 RON,

investiții realizate la infrastructura spațiului comercial și care sporesc

valoarea acestuia; e). 85.000 RON, cheltuieli directe pentru înființare punct

de lucru și dotare cu mijloace fixe prin transfer și transport echipamente; f).

8.173 RON, reprezentând materii prime și materiale achiziționate pentru punctul

de lucru; g). dobânda legală pentru suma de 6 872,35 euro, sumă blocată conform

facturii din 3 august 2009 pentru aprovizionare cu materii prime și materiale.

Prin Sentința civilă

nr. 19980 din 20 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a

respins capetele de cerere a - f din cererea de chemare în judecată și l-a

anulat ca netimbrat pe cel de la litera g.

În motivarea

sentinței, referitor la pretențiile invocate la lit. a - f, în fapt, potrivit

Contractului de închiriere nr. X1 din 22 iulie 2009 încheiat între SC C. SA, în

calitate de locator, și SC L.G. SRL, în calitate de locatar, și dl. B.A.G., în

calitate de fidejusor s-a convenit închirierea spațiului în suprafață totală

utilă de 240 mp (200 mp mezanin și 40 mp parter) situat în București, sector 4,

în conformitate cu anexa nr. 1. Predarea-primirea spațiului care făcea obiectul

prezentului contract de închiriere este consemnată în procesul-verbal, anexa

nr. 2, parte integrantă din contract.

La pct. 2.3,

locatarului i s-a interzis efectuarea oricărei extinderi de spațiu fără

aprobarea scrisă a locatorului. Astfel, pentru ipoteza în care locatorul

constată încălcarea acestei prevederi contractuale, s-a stabilit că el este

îndrituit să pretindă locatarului plata retroactivă a chiriei aferente

suprafeței utilizate în extinderea celei stabilite la art. 2.1 calculate de la

data încheierii contractului, la prețul stabilit din contract conform art. 3.1

locatarul s-a obligat, totodată, să efectueze această plată către locatar în

termen de 10 (zece) zile de la data constatării. La sumele datorate, conform

celor de mai sus, dar neachitate de către locatar în termenul convenit se vor

aplica penalități de întârziere conform prevederilor art. 5.6 lit. c) din

contract. Urmare a constatării extinderii, locatarul urma a fi obligat și la

respectarea suprafeței menționate în contractul de închiriere.

La pct. III.,

intitulat "Prețul contractului și modalitatea de plată", părțile au

stipulat că prețul închirierii, chiria pentru folosirea spațiului care face

obiectul prezentului contract, este de 30 euro/mp pe lună plus TVA, calculată

în lei la cursul de schimb comunicat de BNR din ziua emiterii facturii. În

chirie nu au fost incluse cheltuielile efectuate de locator cu spațiul

(cheltuielile cu energia electrică, încălzire, salubritate, apă, canal,

climatizare, și alte aferente spațiului) care se recuperează de către locator

de la locatar, până la sfârșitul lunii în care s-a emis factura de către SC C.

SA în situația în care locatarul nu a semnat contracte cu furnizorii de

utilități chiria se va indexa conform art. 5.6 lit. b).

De asemenea, s-a

stabilit că acest contract intră în vigoare la data de 1 septembrie 2009 și că

expiră la 31 august 2019, așadar pe o perioadă de 10 ani.

Tribunalul a reținut

că prin același contract, părțile au stabilit drepturile locatarului, precum și

faptul că potrivit pct. 6.1. din convenția părților, locatorul urma să aprobe

documentația de amenajare a spațiului de către locatar, acesta fiind obligat,

în acest sens, ca în termen de 15 (cincisprezece) zile de la semnarea

contractului, să prezinte locatorului spre aprobare proiectul de amenajare al

spațiului. Amenajările efectuate de locatar privind modernizarea spațiului trec

în proprietatea locatorului fără ca locatarul să poată formula pretenții de

despăgubire la rezilierea sau expirarea contractului. Toate costurile privind

atât amenajarea, cât și decorarea spațiului urmau să cadă în sarcina locatarului,

iar la expirarea sau rezilierea contractului de închiriere locatarul va proceda

la predarea spațiului către locator cu finisajele, dotările și amenajările

aferente, în condițiile specificate în procesul-verbal de predare-primire,

încheiat la preluarea spațiului în momentul semnării contractului de

închiriere.

Părțile au

reglementat și condițiile încetării contractului de închiriere, stipulându-se

la pct. 9.1 situațiile în care acest contract se reziliază fără a mai fi nevoie

de hotărâre judecătorească sau de îndeplinire a vreunei alte formalități.

De asemenea, s-a

convenit prin pct. 9.5 că, în speță, contractul încetează de drept în situația

în care prevederile legale interzic funcționarea amplasamentul care face

obiectul contractului.

Tribunalul a reținut

că în caz de neîndeplinire de către una dintre părțile raportului contractual

sinalagmatic a obligațiilor sale, cealaltă poate solicită ca și sancțiune a

neexecutării culpabile a contractului, rezoluțiunea acestuia, în ipoteza

contractelor cu execuție instantanee, sau rezilierea, în ipoteza neexecutării

contractelor cu execuție succesivă, aceasta din urmă făcând să înceteze

efectele contractului numai pentru viitor, lăsând neatinse prestațiile

succesive care au fost făcute anterior rezilierii.

În cauza de față, în

raport de modalitatea de formulare a clauzei contractuale 9.1. alin. (1), la

inițiativa locatarului, instanța a constatat că părțile nu au convenit un pact

comisoriu de grad 4, din moment ce rezilierea este condiționată de emiterea

unui preaviz de cel puțin 90 de zile de către locatar.

Pârâta a înțeles la

data de 29 martie 2009, să comunice reclamantei rezilierea Contractului de

închiriere nr. X1 din 22 iulie 2009, în conformitate cu prevederile art. 9.1

pct. 2.1, 2.2 și 2.5. S-a reținut în sarcina reclamantei faptul că a procedat

la efectuarea de amenajări în spațiul închiriat în lipsa unui proiect de

amenajare probat de SC C. SA, respectiv că s-a procedat la instalarea de

consumatori electrici, fără prealabila avizare a proprietarului spațiului. De

asemenea, pârâta a reținut și situația conflictuală cu proprietarii de

apartamente din blocul 15, prin poluarea mediului în zonă, în lipsa unor

dispozitive sau instalații care să permită evacuarea mirosurilor. S-a

solicitat, astfel, reclamantei să procedeze la eliberarea spațiului și să-l

predea reprezentanților pârâtei în termen de 3 zile de la primirea comunicării.

Sub aspectul

situației conflictuale învederate de pârâtă, tribunalul a reținut că aceasta se

confirmă și prin conținutul înscrisurilor aflate la filele 54 - 62. De

asemenea, tribunalul, în urma primirii deciziei de reziliere a Contractului de

închiriere nr. X1 din 22 iulie 2009, s-a procedat la încheierea

procesului-verbal de predare-primire a spațiului închiriat la data de 2

octombrie 2009.

Prin raportare la

situația de fapt stabilită pe baza probei cu interogatoriu și concluziilor

raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, tribunalul a reținut că

reclamanta susține, ca situație premisă, chiar constatarea operării în mod

nelegal a rezilierii contractului dintre părți, capăt de cerere cu care

instanța nu a fost învestită (doar acțiune în pretenții) și prin urmare nu

poate proceda la analizarea temeiniciei/netemeiniciei cererii de acordare de

despăgubiri în lipsa antamării constatării intervenirii/neintervenirii legale a

vreunui pact comisoriu/clauză de reziliere conform convenției părților, cu

privire la care se impunea a fi sesizată instanța.

Potrivit art. 129

alin. (6) C. proc. civ., "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii deduse judecății".

Prin urmare,

tribunalul, dând eficiență principiului disponibilității părților, părți care

nu au înțeles să învestească instanța cu un capăt de cerere vizând constatarea

rezilierii nelegale a convenției părților și care nu a făcut obiectul

dezbaterilor, s-a raportat doar la obiectul dedus judecății - acțiune în

pretenții.

În raport de acest

considerent, instanța a apreciat nu poate acorda în aceste condiții suma de

500.000 RON solicitată expres, distinct cu titlu de daune interese (fără a se

specifica natura acestora) pentru reziliere nelegală.

În plus, tribunalul a

constatat și că, referitor la celelalte pretenții (lit. a), b), d), e), f)),

acestea sunt pretinse tot în sensul de despăgubiri pentru nelegala reziliere,

reprezentând: costuri legate de credit bancar pentru asigurarea logistică și

înființarea punctului de lucru de către reclamantă în spațiul închiriat; profit

nerealizat proiecție financiar-contabilă; investiții realizate la

infrastructura spațiului comercial și care sporesc valoarea acestuia;

cheltuieli directe pentru înființare punct de lucru și dotare cu mijloace fixe

pentru transfer și transport echipamente; contravaloare materii prime și

materiale achiziționate pentru punctul de lucru.

Astfel, s-a constatat

că, pe de o parte, se solicită pretenții în considerarea acelorași obiective de

referință (a se vedea sumele reprezentând costuri credit bancar versus

cheltuieli directe înființare punct de lucru, investiții etc.), iar pe de altă

parte ținând cont de faptul că imobilul închiriat reprezenta doar un punct de

lucru, contravaloarea materiilor prime și a materialelor achiziționate nu pot

fi solicitate cu titlu de despăgubiri, în condițiile în care materiile prime și

celelalte materiale au putut fi valorificate ca atare în activitatea economică

a societății la alte sedii, puncte de lucru, nefiindu-i provocat un prejudiciu

din acest punct de vedere.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta SC L.G. SRL Onești.

Prin Decizia civilă

nr. 294/2013 din 23 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de administrare a unei noi expertize

contabile în apel.

S-a respins apelul

formulat de apelanta-reclamantă SC L.G. SRL împotriva Sentinței civile nr.

19980 din 20 decembrie 2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a

civilă, ca nefondat.

A fost obligată

apelanta să plătească intimatei suma de 2.480 RON, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

În motivarea acestei

decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prin contratul

sinalagmatic încheiat de părți au fost inserate clauze referitoare la încetarea

contractului la inițiativa părților. Pe de o parte, art. 9.1. alin. (1)

privește condițiile în care contractul se reziliază la inițiativa locatarului,

iar pe de altă parte, alin. (2) al aceluiași articol privește condițiile

rezilierii la inițiativa locatorului.

În analiza modului în

care s-a efectuat rezilierea contractului, prima instanță a reținut, în mod

greșit, incidența alin. (1), în condițiile în care inițiativa a aparținut

locatorului, intimata-pârâtă în cauză, iar nu a locatarului.

De altfel, prin

adresa societății C. SA de notificare a rezilierii contractului, aceasta a

indicat ca temei pct. 2.1, 2.2 și 2.5 ale art. 9.1. Aceste cazuri au făcut și

obiectul analizei în cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, instanța

de apel a constatat că era necesară analiza naturii juridice a clauzei

contractuale prevăzute la art. 9.1 alin. (2), apreciind că motivarea sentinței

atacate fiind greșită sub acest aspect.

Sintetizând

conținutul acestei clauze, curtea de apel a reținut că rezilierea contractului

intervine, fără hotărâre judecătorească, fără îndeplinirea unei alte

formalități și fără preaviz, la inițiativa locatorului, în șapte cazuri ce

reprezintă încălcări ale obligațiilor stabilite prin contract în sarcina

locatarului.

Natura juridică a

acestei clauze este dată de caracterul sinalagmatic al contractului, de

caracterul convențional al sancțiunii rezilierii, de cauza rezilierii,

respectiv neexecutarea culpabilă a obligațiilor, și de condițiile în care

operează rezilierea la inițiativa uneia din părți.

În raport de toate

acestea, instanța de apel a apreciat că această clauză reprezintă un pact

comisoriu de gradul IV, astfel că, sub condiția incidenței unuia din cazurile

prevăzute de pct. 2.1 - 2.7 ale art. 9.1., rezilierea contractului operează

prin simpla notificare a locatarului, în condițiile art. 9.3 din contract.

Față de natura

pactului comisoriu, curtea de apel a considerat că nu este necesar un capăt de

cerere având ca obiect constatarea nelegalității declarației de reziliere,

aceasta putând fi analizată ca apărare de fond în susținerea cererii de

obligare la despăgubiri pentru rezilierea nelegală a contractului.

Astfel cum s-a

reținut mai sus, locatorul a invocat în motivarea declarației de reziliere

cazurile prevăzute la pct. 2.1, 2.2 și 2.5.

În ce privește pct.

2.5, intimata a susținut că recurenta-reclamantă a instalat consumatori

electrici fără prealabila avizare din partea acesteia, încălcând astfel

obligația stabilită de art. 5.7 lit. d) din contract.

Instanța de apel nu a

reținut susținerea reclamantei în sensul că această clauză este anulabilă, prin

prisma faptului că încălcarea acestei obligații nu ar fi producătoare de

prejudicii.

Potrivit art. 969 C.

civ. 1864, convențiile încheiate cu respectarea dispozițiilor legale au putere

de lege între părțile din contract. Încălcarea obligațiilor de către părți nu

pune doar problema răspunderii contractuale, ci și pe cea a sancțiunii

rezilierii, în speță de natură convențională. Ori, în cauza de față, intimata,

în calitate de locator, a optat pentru rezilierea contractului, conform

pactului comisoriu la care apelanta, în calitate de locatar, a agreat.

Coroborând

recunoașterea reclamantei conform căreia a adus modificări rețelei electrice

(răspunsul dat la întrebarea nr. 5 la interogatoriu) cu Adresa nr. 484 din 7

septembrie 2009 și cu documentația tehnică de executare a lucrărilor, instanța

de apel a reținut că, după încheierea contractului, apelanta a instalat alți

consumatori de energie electrică în spațiul închiriat.

S-a constatat că

apelanta nu a susținut și nici nu a probat că a existat acordul locatorului

pentru instalarea consumatorilor. Potrivit art. 5.7 lit. d), punerea în

funcțiune a consumatorilor se face doar în prezența reprezentanților

locatorului. Ori, în cauză, apelanta doar a susținut că a notificat locatorul

cu privire la necesitatea instalării acestora și că a efectuat aceste lucrări

cu documentație tehnică. Ori, nu lipsa documentației tehnice a dus la

declararea rezilierii, ci nerespectarea obligației prevăzute de art. 5.7 lit.

d).

În aceste condiții,

instanța de apel a apreciat că apelanta, în calitate de locatar, a încălcat

obligația contractuală de la art. 5.7 lit. d), instalând consumatori electrici

fără acordul intimatei.

Prin urmare,

declarația de reziliere este conformă contractului, nefiind motive pentru

constatarea nelegalității sau a caracterului abuziv al acesteia.

Față de această

concluzie, s-a apreciat că nu mai este necesară și analiza celorlalte cauze

invocate de intimată în motivarea declarației de reziliere.

Întrucât cererea de

despăgubiri este fundamentată pe susținerea că rezilierea contractului a operat

nelegal, respectiv că declararea rezilierii constituie faptă ilicită de natură

a atrage răspunderea contractuală a intimatei-pârâte, față de concluzia de mai

sus, instanța de apel a reținut că prima instanță a respins în mod corect

cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

Sub aspectul

solicitării de efectuare a unei expertize contabile în apel, ținând seama că

obiectivele acesteia privesc dovedirea prejudiciului suferit de apelantă, deci

sub condiția angajării răspunderii civile a intimatei, față de concluzia la

care instanța a ajuns, nu s-a mai impus efectuarea unei noi expertize, astfel

că a fost respinsă pentru același motiv, nici analiza motivelor de apel

invocate în ce privește raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe

s-a constatat că nu este necesară, nefiind de natură a schimba soluția de

respingere a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC L.G. SRL Onești, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea apelului,

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță de apel.

Recurenta-reclamantă

a formulat următoarele critici:

instanța de fond a respins cererea de acordare a unui termen pentru studiul

întâmpinării, fiind astfel încălcat dreptul la apărare, recurenta-reclamantă

fiind în imposibilitatea de a lua cunoștință în mod efectiv de apărările și

mijloacele de apărare ale intimatei-pârâte.

respins proba cu înscrisuri, probă admisibilă în faza de apel, mai ales că

aceste probe au fost solicitate pentru clarificarea fondului litigiului, dar și

pentru dovedirea existenței unui dosar separat pe rolul Tribunalului București.

Tribunalului București a fost înregistrat Dosarul nr. 31235/3/2013, având ca

obiect constatarea ca nelegală a declarației de reziliere emisă de

intimata-reclamantă, astfel că se impunea suspendarea soluționării apelului sau

acordarea unui termen pentru depunerea dovezii că acest dosar a fost promovat

și că este înregistrat pe rolul Tribunalului București.

încălcat principiul "tantum devolutum quantum appelatum", potrivit

căruia instanța de apel este limitată a soluționa apelul doar în funcție de

criticile cu care a fost sesizată prin cererea de apel.

Recurenta a susținut

că instanța de fond a apreciat în mod corect că nu sunt întrunite condițiile

pentru existența unui pact comisoriu de grad IV, din moment ce este stabilit un

preaviz de 90 de zile.

Concluziile instanței

de fond se bucură de putere de lucru judecat din moment ce intimata-pârâtă nu a

formulat apel și nici nu a formulat o cerere de aderare la motivele de apel ale

recurentei-pârâte, astfel că nu exista un motiv pentru ca instanța de apel să

analizeze natura clauzelor de reziliere ale contractului de închiriere,

depășind limitele cu care aceasta a fost învestită.

5.

Recurenta-reclamantă a arătat că deși prin motivele de apel a fost pusă în

discuție nulitatea sentinței instanței de fond, întemeiată pe încălcarea

dreptului la apărare prin neanalizarea cererii de chemare în judecată pe motiv

că era necesară promovarea unui capăt separat de cerere prin care să se

solicite constatarea ca nelegală a declarației de reziliere, instanța de apel

constată că acest capăt de cerere nu era necesar, dar se pronunță asupra unor

aspecte de fond ce nu au fost puse în discuția părților, încălcând principiile

oralității dezbaterilor și contradictorialității, ceea ce atrage nulitatea

deciziei apelate.

În situația în care

se acorda cuvântul pentru analizarea prevederilor art. 9.1 alin. (2), raportat

la prevederile 5.7. lit. d) din contract, intimata-pârâtă avea posibilitatea de

a formula apărări prin care să arate că au fost instalate doar echipamentele

necesare derulării activității în scopul în care a fost încheiat contractul de închiriere

și pentru care reclamanta a solicitat și primit acord expres. Mai mult, conform

art 5.7 lit. d) din contract, încălcarea acestei prevederi era sancționată cu

facturarea retroactivă a consumului de energic începând cu data intrării în

vigoare a contractului, și nu cu rezilierea contractului.

Raportat la

prevederile art. 983 C. civ., "când este îndoială, convenția se

interpretează în favoarea celui ce se obligă", instanța de apel era

obligată să constate că sancțiunea nu era rezilierea contractului, ci doar

refacturarea energiei.

În concluzie,

recurenta-reclamantă a susținut că situația de fapt, reținută de instanța de

apel, nu este reală deoarece schimbarea unui contor electric nu echivalează cu

amplasarea unui număr mai mare de consumatori, curtea de apel confundând cei

doi termeni tehnici, dar și obiectul dedus judecății.

În aceste condiții,

în lipsa motivelor de fapt și de drept, recurenta a apreciat că rezilierea

contractului este abuzivă și că sunt întrunite condițiile pentru exercitarea

unei acțiuni în răspundere contractuală.

Examinând decizia

recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că

recursul este fondat.

recurentei, întâmpinarea formulată în apel de intimata-pârâtă SC C. SA, depusă

în termenul legal prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., i-a fost

comunicată la data de 16 septembrie 2013, critica întemeiată pe acest aspect

fiind nefondată.

și critica privind greșita respingere a probei cu înscrisuri, recurenta contestând

respingerea acestei probe pe considerentul că proba era necesară pentru

clarificarea fondului litigiului, ceea ce aduce în discuție modul de aplicare

în speță a dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit acestor

dispoziții, "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de

alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate la prima

instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel

poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din

dezbateri.".

Textul face o

aplicație a prevederilor art. 138 C. proc. civ. pentru faza apelului, în sensul

că probele care nu au fost propuse de apelant prin cererea de apel, iar de

intimat prin întâmpinare și nici la prima zi de înfățișare, pot fi

încuviințate, cu condiția ca necesitatea administrării lor să rezulte din

dezbateri.

În acest context

instanța de apel a apreciat în mod corect că reclamanta a avut suficient timp

să depună la dosar înscrisurile pe care înțelegea să-și întemeieze apelul, dar

și faptul că în raport de teza probatorie prezentată, respectiv corespondența

purtată între părți, aceste înscrisuri nu sunt utile cauzei.

nici susținerea recurentei potrivit căreia se impunea suspendarea judecății

față de introducerea acțiunii care viza constatarea caracterului nelegal al

rezilierii.

Instanța de apel în

mod corect a respins cererea de suspendare a judecății cauzei ca neîntemeiată,

întrucât reclamanta nu a depus dovada înregistrării acțiunii, a existenței

litigiului, din faxul transmis la data 23 septembrie 2013 nerezultând acest

lucru.

însă, critica recurentei potrivit căreia instanța de apel a încălcat principiul

"tantum devolutum quantum appelatum" ce se poate încadra în prevederile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că se pretinde încălcarea prevederilor

art. 295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele judecății în apel, precum și

critica prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care vizează ipoteza când

hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Textul art. 295 alin.

(1) C. proc. civ. reglementează una dintre limitele efectului devolutiv al

apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi transpus pe rolul

instanței superioare împreună cu toate aspectele de fapt și de drept pe care el

le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel.

Astfel, Înalta Curte

constată că instanța de fond a fost învestită cu acțiunea reclamantei SC L.G.

SRL, având ca obiect despăgubiri determinate de rezilierea în mod nelegal de

către pârâta SC C. SA a Contractului de închiriere nr. X1 din 22 iulie 2009.

Din considerentele

sentinței reiese că instanța s-a preocupat de analizarea tuturor capetelor de

cerere, constatând pe baza probatoriului administrat că în contract nu există

un pact comisoriu de gradul IV care să atragă rezoluțiunea/rezilierea acestuia,

din moment ce este stabilit un preaviz de 90 de zile și că reclamanta susține

constatarea operării în mod nelegal a rezilierii contractului dintre părți,

capăt de cerere cu care nu a fost învestită, motiv pentru care nu a analizat

temeinicia/netemeinicia cererii de acordare de despăgubiri în lipsa constatării

intervenirii/neintervenirii legale a vreunui pact comisoriu/clauză de reziliere

conform convenției părților, cu privire la care se impunea a fi sesizată

instanța.

În speță, pârâta nu a

formulat cerere reconvențională și nu a înțeles să exercite calea de atac a

apelului, iar reclamanta-apelantă nu a criticat legalitatea declarației de

reziliere, motivele sale de apel vizând încălcarea dreptului la apărare prin

neanalizarea cererii de chemare în judecată și greșita interpretare a

raportului juridic, întrucât valabilitatea rezilierii făcea obiectul unui alt

dosar.

Din verificarea deciziei

recurate, se constată că instanța de apel a analizat natura clauzelor de

reziliere a contractului de închiriere, reținând că părțile au stipulat un pact

comisoriu de gradul IV care atrage rezilierea contractului ce operează prin

simpla notificare a locatarului, astfel că nu sunt motive pentru constatarea

nelegalității sau a caracterului abuziv al declarației de reziliere, fără a

pune în discuția părților aceste aspecte pe temeiul cărora și-a argumentat

decizia.

O atare soluție

încalcă principiul contradictorialității și dreptul părților la apărare,

producând reclamantei care a pierdut procesul o vătămare în sensul art. 105

alin. (2) C. proc. civ.

Decizia atacată

cuprinde o motivare contradictorie în condițiile în care instanța de apel deși

a reținut că nu era necesară promovarea unui capăt separat de cerere prin care

să se solicite constatarea ca nelegală a declarației de reziliere și nu era

învestită cu un astfel de motiv de apel, a analizat clauzele contractului și

s-a pronunțat în sensul că declarația de reziliere este conformă contractului

nefiind motive pentru constatarea nelegalității sau caracterului abuziv al

acesteia.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ., va admite

recursul declarat de reclamanta SC L.G. SRL Onești va casa decizia recurată și

va trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, respectiv

Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC L.G. SRL Onești împotriva Deciziei civile nr.

294/2013 din 23 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a civilă, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 mai 2014.

Procesat

de GGC - AZ