ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1868/2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 29 iulie 2010, sub nr. 36597/3/2010, reclamanta SC L.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de aproximativ 1.400.000,00 RON, cu titlu de despăgubiri determinate de rezilierea de către pârâtă în mod nelegal a Contractului de închiriere nr. X1 din 22 iulie 2009 pentru spațiul comercial situat în mun. București, sector 4, precum și cheltuieli de judecată.

Reclamanta a precizat că despăgubirile sunt compuse din: a). 40.000 RON, costuri legate de credit bancar pentru asigurarea logistică și înființarea punctului de lucru de către reclamantă în spațiul închiriat; b). 700.000 RON, profit nerealizat, proiecție financiar-contabilă pe durata inițială a contractului de închiriere; c). 500.000 RON, daune interese pentru reziliere nelegală; d). 40.000 RON, investiții realizate la infrastructura spațiului comercial și care sporesc valoarea acestuia; e). 85.000 RON, cheltuieli directe pentru înființare punct de lucru și dotare cu mijloace fixe prin transfer și transport echipamente; f). 8.173 RON, reprezentând materii prime și materiale achiziționate pentru punctul de lucru; g). dobânda legală pentru suma de 6 872,35 euro, sumă blocată conform facturii din 3 august 2009 pentru aprovizionare cu materii prime și materiale.

Prin Sentința civilă nr. 19980 din 20 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins capetele de cerere a - f din cererea de chemare în judecată și l-a anulat ca netimbrat pe cel de la litera g. În motivarea sentinței, referitor la pretențiile invocate la lit. a - f, în fapt, potrivit Contractului de închiriere nr. X1 din 22 iulie 2009 încheiat între SC C. SA, în calitate de locator, și SC L.G. SRL, în calitate de locatar, și dl. B.A.G., în calitate de fidejusor s-a convenit închirierea spațiului în suprafață totală utilă de 240 mp (200 mp mezanin și 40 mp parter) situat în București, sector 4, în conformitate cu anexa nr. 1. Predarea-primirea spațiului care făcea obiectul prezentului contract de închiriere este consemnată în procesul-verbal, anexa nr. 2, parte integrantă din contract.

La pct. 2.3, locatarului i s-a interzis efectuarea oricărei extinderi de spațiu fără aprobarea scrisă a locatorului. Astfel, pentru ipoteza în care locatorul constată încălcarea acestei prevederi contractuale, s-a stabilit că el este îndrituit să pretindă locatarului plata retroactivă a chiriei aferente suprafeței utilizate în extinderea celei stabilite la art. 2.1 calculate de la data încheierii contractului, la prețul stabilit din contract conform art. 3.1 locatarul s-a obligat, totodată, să efectueze această plată către locatar în termen de 10 (zece) zile de la data constatării. La sumele datorate, conform celor de mai sus, dar neachitate de către locatar în termenul convenit se vor aplica penalități de întârziere conform prevederilor art. 5.6 lit. c) din contract.

Urmare a constatării extinderii, locatarul urma a fi obligat și la respectarea suprafeței menționate în contractul de închiriere. La pct. III., intitulat "Prețul contractului și modalitatea de plată", părțile au stipulat că prețul închirierii, chiria pentru folosirea spațiului care face obiectul prezentului contract, este de 30 euro/mp pe lună plus TVA, calculată în lei la cursul de schimb comunicat de BNR din ziua emiterii facturii.

În chirie nu au fost incluse cheltuielile efectuate de locator cu spațiul (cheltuielile cu energia electrică, încălzire, salubritate, apă, canal, climatizare, și alte aferente spațiului) care se recuperează de către locator de la locatar, până la sfârșitul lunii în care s-a emis factura de către SC C. SA în situația în care locatarul nu a semnat contracte cu furnizorii de utilități chiria se va indexa conform art. 5.6 lit. b). De asemenea, s-a stabilit că acest contract intră în vigoare la data de 1 septembrie 2009 și că expiră la 31 august 2019, așadar pe o perioadă de 10 ani. Tribunalul a reținut că prin același contract, părțile au stabilit drepturile locatarului, precum și faptul că potrivit pct. 6.1.

din convenția părților, locatorul urma să aprobe documentația de amenajare a spațiului de către locatar, acesta fiind obligat, în acest sens, ca în termen de 15 (cincisprezece) zile de la semnarea contractului, să prezinte locatorului spre aprobare proiectul de amenajare al spațiului. Amenajările efectuate de locatar privind modernizarea spațiului trec în proprietatea locatorului fără ca locatarul să poată formula pretenții de despăgubire la rezilierea sau expirarea contractului. Toate costurile privind atât amenajarea, cât și decorarea spațiului urmau să cadă în sarcina locatarului, iar la expirarea sau rezilierea contractului de închiriere locatarul va proceda la predarea spațiului către locator cu finisajele, dotările și amenajările aferente, în condițiile specificate în procesul-verbal de predare-primire, încheiat la preluarea spațiului în momentul semnării contractului de închiriere.

Părțile au reglementat și condițiile încetării contractului de închiriere, stipulându-se la pct. 9.1 situațiile în care acest contract se reziliază fără a mai fi nevoie de hotărâre judecătorească sau de îndeplinire a vreunei alte formalități. De asemenea, s-a convenit prin pct. 9.5 că, în speță, contractul încetează de drept în situația în care prevederile legale interzic funcționarea amplasamentul care face obiectul contractului. Tribunalul a reținut că în caz de neîndeplinire de către una dintre părțile raportului contractual sinalagmatic a obligațiilor sale, cealaltă poate solicită ca și sancțiune a neexecutării culpabile a contractului, rezoluțiunea acestuia, în ipoteza contractelor cu execuție instantanee, sau rezilierea, în ipoteza neexecutării contractelor cu execuție succesivă, aceasta din urmă făcând să înceteze efectele contractului numai pentru viitor, lăsând neatinse prestațiile succesive care au fost făcute anterior rezilierii.

În cauza de față, în raport de modalitatea de formulare a clauzei contractuale 9.1. alin. (1), la inițiativa locatarului, instanța a constatat că părțile nu au convenit un pact comisoriu de grad 4, din moment ce rezilierea este condiționată de emiterea unui preaviz de cel puțin 90 de zile de către locatar. Pârâta a înțeles la data de 29 martie 2009, să comunice reclamantei rezilierea Contractului de închiriere nr. X1 din 22 iulie 2009, în conformitate cu prevederile art. 9.1 pct. 2.1, 2.2 și 2.5. S-a reținut în sarcina reclamantei faptul că a procedat la efectuarea de amenajări în spațiul închiriat în lipsa unui proiect de amenajare probat de SC C. SA, respectiv că s-a procedat la instalarea de consumatori electrici, fără prealabila avizare a proprietarului spațiului.

De asemenea, pârâta a reținut și situația conflictuală cu proprietarii de apartamente din blocul 15, prin poluarea mediului în zonă, în lipsa unor dispozitive sau instalații care să permită evacuarea mirosurilor. S-a solicitat, astfel, reclamantei să procedeze la eliberarea spațiului și să-l predea reprezentanților pârâtei în termen de 3 zile de la primirea comunicării.

Sub aspectul situației conflictuale învederate de pârâtă, tribunalul a reținut că aceasta se confirmă și prin conținutul înscrisurilor aflate la filele 54 - 62. De asemenea, tribunalul, în urma primirii deciziei de reziliere a Contractului de închiriere nr. X1 din 22 iulie 2009, s-a procedat la încheierea procesului-verbal de predare-primire a spațiului închiriat la data de 2 octombrie 2009. Prin raportare la situația de fapt stabilită pe baza probei cu interogatoriu și concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, tribunalul a reținut că reclamanta susține, ca situație premisă, chiar constatarea operării în mod nelegal a rezilierii contractului dintre părți, capăt de cerere cu care instanța nu a fost învestită (doar acțiune în pretenții) și prin urmare nu poate proceda la analizarea temeiniciei/netemeiniciei cererii de acordare de despăgubiri în lipsa antamării constatării intervenirii/neintervenirii legale a vreunui pact comisoriu/clauză de reziliere conform convenției părților, cu privire la care se impunea a fi sesizată instanța.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". Prin urmare, tribunalul, dând eficiență principiului disponibilității părților, părți care nu au înțeles să învestească instanța cu un capăt de cerere vizând constatarea rezilierii nelegale a convenției părților și care nu a făcut obiectul dezbaterilor, s-a raportat doar la obiectul dedus judecății - acțiune în pretenții. În raport de acest considerent, instanța a apreciat nu poate acorda în aceste condiții suma de 500.000 RON solicitată expres, distinct cu titlu de daune interese (fără a se specifica natura acestora) pentru reziliere nelegală.

În plus, tribunalul a constatat și că, referitor la celelalte pretenții (lit. a), b), d), e), f)), acestea sunt pretinse tot în sensul de despăgubiri pentru nelegala reziliere, reprezentând: costuri legate de credit bancar pentru asigurarea logistică și înființarea punctului de lucru de către reclamantă în spațiul închiriat; profit nerealizat proiecție financiar-contabilă; investiții realizate la infrastructura spațiului comercial și care sporesc valoarea acestuia; cheltuieli directe pentru înființare punct de lucru și dotare cu mijloace fixe pentru transfer și transport echipamente; contravaloare materii prime și materiale achiziționate pentru punctul de lucru.

Astfel, s-a constatat că, pe de o parte, se solicită pretenții în considerarea acelorași obiective de referință (a se vedea sumele reprezentând costuri credit bancar versus cheltuieli directe înființare punct de lucru, investiții etc.), iar pe de altă parte ținând cont de faptul că imobilul închiriat reprezenta doar un punct de lucru, contravaloarea materiilor prime și a materialelor achiziționate nu pot fi solicitate cu titlu de despăgubiri, în condițiile în care materiile prime și celelalte materiale au putut fi valorificate ca atare în activitatea economică a societății la alte sedii, puncte de lucru, nefiindu-i provocat un prejudiciu din acest punct de vedere. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC L.G.

SRL Onești. Prin Decizia civilă nr. 294/2013 din 23 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de administrare a unei noi expertize contabile în apel. S-a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă SC L.G. SRL împotriva Sentinței civile nr. 19980 din 20 decembrie 2012, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 2.480 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Prin contratul sinalagmatic încheiat de părți au fost inserate clauze referitoare la încetarea contractului la inițiativa părților.

Pe de o parte, art. 9.1. alin. (1) privește condițiile în care contractul se reziliază la inițiativa locatarului, iar pe de altă parte, alin. (2) al aceluiași articol privește condițiile rezilierii la inițiativa locatorului. În analiza modului în care s-a efectuat rezilierea contractului, prima instanță a reținut, în mod greșit, incidența alin. (1), în condițiile în care inițiativa a aparținut locatorului, intimata-pârâtă în cauză, iar nu a locatarului. De altfel, prin adresa societății C. SA de notificare a rezilierii contractului, aceasta a indicat ca temei pct. 2.1, 2.2 și 2.5 ale art. 9.1. Aceste cazuri au făcut și obiectul analizei în cererea de chemare în judecată. Prin urmare, instanța de apel a constatat că era necesară analiza naturii juridice a clauzei contractuale prevăzute la art. 9.1 alin. (2), apreciind că motivarea sentinței atacate fiind greșită sub acest aspect.

Sintetizând conținutul acestei clauze, curtea de apel a reținut că rezilierea contractului intervine, fără hotărâre judecătorească, fără îndeplinirea unei alte formalități și fără preaviz, la inițiativa locatorului, în șapte cazuri ce reprezintă încălcări ale obligațiilor stabilite prin contract în sarcina locatarului. Natura juridică a acestei clauze este dată de caracterul sinalagmatic al contractului, de caracterul convențional al sancțiunii rezilierii, de cauza rezilierii, respectiv neexecutarea culpabilă a obligațiilor, și de condițiile în care operează rezilierea la inițiativa uneia din părți. În raport de toate acestea, instanța de apel a apreciat că această clauză reprezintă un pact comisoriu de gradul IV, astfel că, sub condiția incidenței unuia din cazurile prevăzute de pct. 2.1 - 2.7 ale art. 9.1., rezilierea contractului operează prin simpla notificare a locatarului, în condițiile art. 9.3 din contract.

Față de natura pactului comisoriu, curtea de apel a considerat că nu este necesar un capăt de cerere având ca obiect constatarea nelegalității declarației de reziliere, aceasta putând fi analizată ca apărare de fond în susținerea cererii de obligare la despăgubiri pentru rezilierea nelegală a contractului. Astfel cum s-a reținut mai sus, locatorul a invocat în motivarea declarației de reziliere cazurile prevăzute la pct. 2.1, 2.2 și 2.5. În ce privește pct. 2.5, intimata a susținut că recurenta-reclamantă a instalat consumatori electrici fără prealabila avizare din partea acesteia, încălcând astfel obligația stabilită de art. 5.7 lit. d) din contract. Instanța de apel nu a reținut susținerea reclamantei în sensul că această clauză este anulabilă, prin prisma faptului că încălcarea acestei obligații nu ar fi producătoare de prejudicii.

Potrivit art. 969 C. civ. 1864, convențiile încheiate cu respectarea dispozițiilor legale au putere de lege între părțile din contract. Încălcarea obligațiilor de către părți nu pune doar problema răspunderii contractuale, ci și pe cea a sancțiunii rezilierii, în speță de natură convențională. Ori, în cauza de față, intimata, în calitate de locator, a optat pentru rezilierea contractului, conform pactului comisoriu la care apelanta, în calitate de locatar, a agreat. Coroborând recunoașterea reclamantei conform căreia a adus modificări rețelei electrice (răspunsul dat la întrebarea nr. 5 la interogatoriu) cu Adresa nr. 484 din 7 septembrie 2009 și cu documentația tehnică de executare a lucrărilor, instanța de apel a reținut că, după încheierea contractului, apelanta a instalat alți consumatori de energie electrică în spațiul închiriat.

S-a constatat că apelanta nu a susținut și nici nu a probat că a existat acordul locatorului pentru instalarea consumatorilor. Potrivit art. 5.7 lit. d), punerea în funcțiune a consumatorilor se face doar în prezența reprezentanților locatorului. Ori, în cauză, apelanta doar a susținut că a notificat locatorul cu privire la necesitatea instalării acestora și că a efectuat aceste lucrări cu documentație tehnică. Ori, nu lipsa documentației tehnice a dus la declararea rezilierii, ci nerespectarea obligației prevăzute de art. 5.7 lit. d). În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că apelanta, în calitate de locatar, a încălcat obligația contractuală de la art. 5.7 lit. d), instalând consumatori electrici fără acordul intimatei.

Prin urmare, declarația de reziliere este conformă contractului, nefiind motive pentru constatarea nelegalității sau a caracterului abuziv al acesteia. Față de această concluzie, s-a apreciat că nu mai este necesară și analiza celorlalte cauze invocate de intimată în motivarea declarației de reziliere. Întrucât cererea de despăgubiri este fundamentată pe susținerea că rezilierea contractului a operat nelegal, respectiv că declararea rezilierii constituie faptă ilicită de natură a atrage răspunderea contractuală a intimatei-pârâte, față de concluzia de mai sus, instanța de apel a reținut că prima instanță a respins în mod corect cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

Sub aspectul solicitării de efectuare a unei expertize contabile în apel, ținând seama că obiectivele acesteia privesc dovedirea prejudiciului suferit de apelantă, deci sub condiția angajării răspunderii civile a intimatei, față de concluzia la care instanța a ajuns, nu s-a mai impus efectuarea unei noi expertize, astfel că a fost respinsă pentru același motiv, nici analiza motivelor de apel invocate în ce privește raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe s-a constatat că nu este necesară, nefiind de natură a schimba soluția de respingere a cererii de chemare în judecată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC L.G. SRL Onești, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea apelului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici: 1. În mod greșit instanța de fond a respins cererea de acordare a unui termen pentru studiul întâmpinării, fiind astfel încălcat dreptul la apărare, recurenta-reclamantă fiind în imposibilitatea de a lua cunoștință în mod efectiv de apărările și mijloacele de apărare ale intimatei-pârâte. 2. În mod greșit s-a respins proba cu înscrisuri, probă admisibilă în faza de apel, mai ales că aceste probe au fost solicitate pentru clarificarea fondului litigiului, dar și pentru dovedirea existenței unui dosar separat pe rolul Tribunalului București.

3. Pe rolul Tribunalului București a fost înregistrat Dosarul nr. 31235/3/2013, având ca obiect constatarea ca nelegală a declarației de reziliere emisă de intimata-reclamantă, astfel că se impunea suspendarea soluționării apelului sau acordarea unui termen pentru depunerea dovezii că acest dosar a fost promovat și că este înregistrat pe rolul Tribunalului București. 4. Instanța de apel a încălcat principiul "tantum devolutum quantum appelatum", potrivit căruia instanța de apel este limitată a soluționa apelul doar în funcție de criticile cu care a fost sesizată prin cererea de apel. Recurenta a susținut că instanța de fond a apreciat în mod corect că nu sunt întrunite condițiile pentru existența unui pact comisoriu de grad IV, din moment ce este stabilit un preaviz de 90 de zile.

Concluziile instanței de fond se bucură de putere de lucru judecat din moment ce intimata-pârâtă nu a formulat apel și nici nu a formulat o cerere de aderare la motivele de apel ale recurentei-pârâte, astfel că nu exista un motiv pentru ca instanța de apel să analizeze natura clauzelor de reziliere ale contractului de închiriere, depășind limitele cu care aceasta a fost învestită.

5. Recurenta-reclamantă a arătat că deși prin motivele de apel a fost pusă în discuție nulitatea sentinței instanței de fond, întemeiată pe încălcarea dreptului la apărare prin neanalizarea cererii de chemare în judecată pe motiv că era necesară promovarea unui capăt separat de cerere prin care să se solicite constatarea ca nelegală a declarației de reziliere, instanța de apel constată că acest capăt de cerere nu era necesar, dar se pronunță asupra unor aspecte de fond ce nu au fost puse în discuția părților, încălcând principiile oralității dezbaterilor și contradictorialității, ceea ce atrage nulitatea deciziei apelate. În situația în care se acorda cuvântul pentru analizarea prevederilor art. 9.1 alin. (2), raportat la prevederile 5.7.

lit. d) din contract, intimata-pârâtă avea posibilitatea de a formula apărări prin care să arate că au fost instalate doar echipamentele necesare derulării activității în scopul în care a fost încheiat contractul de închiriere și pentru care reclamanta a solicitat și primit acord expres. Mai mult, conform art 5.7 lit. d) din contract, încălcarea acestei prevederi era sancționată cu facturarea retroactivă a consumului de energic începând cu data intrării în vigoare a contractului, și nu cu rezilierea contractului. Raportat la prevederile art. 983 C. civ., "când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă", instanța de apel era obligată să constate că sancțiunea nu era rezilierea contractului, ci doar refacturarea energiei.

În concluzie, recurenta-reclamantă a susținut că situația de fapt, reținută de instanța de apel, nu este reală deoarece schimbarea unui contor electric nu echivalează cu amplasarea unui număr mai mare de consumatori, curtea de apel confundând cei doi termeni tehnici, dar și obiectul dedus judecății. În aceste condiții, în lipsa motivelor de fapt și de drept, recurenta a apreciat că rezilierea contractului este abuzivă și că sunt întrunite condițiile pentru exercitarea unei acțiuni în răspundere contractuală. Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat. 1. Contrar susținerii recurentei, întâmpinarea formulată în apel de intimata-pârâtă SC C. SA, depusă în termenul legal prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., i-a fost comunicată la data de 16 septembrie 2013, critica întemeiată pe acest aspect fiind nefondată. 2. Tot nefondată este și critica privind greșita respingere a probei cu înscrisuri, recurenta contestând respingerea acestei probe pe considerentul că proba era necesară pentru clarificarea fondului litigiului, ceea ce aduce în discuție modul de aplicare în speță a dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziții, "Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi, decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.". Textul face o aplicație a prevederilor art. 138 C. proc.

civ. pentru faza apelului, în sensul că probele care nu au fost propuse de apelant prin cererea de apel, iar de intimat prin întâmpinare și nici la prima zi de înfățișare, pot fi încuviințate, cu condiția ca necesitatea administrării lor să rezulte din dezbateri. În acest context instanța de apel a apreciat în mod corect că reclamanta a avut suficient timp să depună la dosar înscrisurile pe care înțelegea să-și întemeieze apelul, dar și faptul că în raport de teza probatorie prezentată, respectiv corespondența purtată între părți, aceste înscrisuri nu sunt utile cauzei. 3. Nu se poate reține nici susținerea recurentei potrivit căreia se impunea suspendarea judecății față de introducerea acțiunii care viza constatarea caracterului nelegal al rezilierii.

Instanța de apel în mod corect a respins cererea de suspendare a judecății cauzei ca neîntemeiată, întrucât reclamanta nu a depus dovada înregistrării acțiunii, a existenței litigiului, din faxul transmis la data 23 septembrie 2013 nerezultând acest lucru. 4. Este fondată, însă, critica recurentei potrivit căreia instanța de apel a încălcat principiul "tantum devolutum quantum appelatum" ce se poate încadra în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că se pretinde încălcarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele judecății în apel, precum și critica prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. care vizează ipoteza când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Textul art. 295 alin. (1) C. proc. civ. reglementează una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanței superioare împreună cu toate aspectele de fapt și de drept pe care el le implică, însă în limitele a ceea ce s-a cerut prin cererea de apel. Astfel, Înalta Curte constată că instanța de fond a fost învestită cu acțiunea reclamantei SC L.G.

SRL, având ca obiect despăgubiri determinate de rezilierea în mod nelegal de către pârâta SC C. SA a Contractului de închiriere nr. X1 din 22 iulie 2009. Din considerentele sentinței reiese că instanța s-a preocupat de analizarea tuturor capetelor de cerere, constatând pe baza probatoriului administrat că în contract nu există un pact comisoriu de gradul IV care să atragă rezoluțiunea/rezilierea acestuia, din moment ce este stabilit un preaviz de 90 de zile și că reclamanta susține constatarea operării în mod nelegal a rezilierii contractului dintre părți, capăt de cerere cu care nu a fost învestită, motiv pentru care nu a analizat temeinicia/netemeinicia cererii de acordare de despăgubiri în lipsa constatării intervenirii/neintervenirii legale a vreunui pact comisoriu/clauză de reziliere conform convenției părților, cu privire la care se impunea a fi sesizată instanța.

În speță, pârâta nu a formulat cerere reconvențională și nu a înțeles să exercite calea de atac a apelului, iar reclamanta-apelantă nu a criticat legalitatea declarației de reziliere, motivele sale de apel vizând încălcarea dreptului la apărare prin neanalizarea cererii de chemare în judecată și greșita interpretare a raportului juridic, întrucât valabilitatea rezilierii făcea obiectul unui alt dosar. Din verificarea deciziei recurate, se constată că instanța de apel a analizat natura clauzelor de reziliere a contractului de închiriere, reținând că părțile au stipulat un pact comisoriu de gradul IV care atrage rezilierea contractului ce operează prin simpla notificare a locatarului, astfel că nu sunt motive pentru constatarea nelegalității sau a caracterului abuziv al declarației de reziliere, fără a pune în discuția părților aceste aspecte pe temeiul cărora și-a argumentat decizia.

O atare soluție încalcă principiul contradictorialității și dreptul părților la apărare, producând reclamantei care a pierdut procesul o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Decizia atacată cuprinde o motivare contradictorie în condițiile în care instanța de apel deși a reținut că nu era necesară promovarea unui capăt separat de cerere prin care să se solicite constatarea ca nelegală a declarației de reziliere și nu era învestită cu un astfel de motiv de apel, a analizat clauzele contractului și s-a pronunțat în sensul că declarația de reziliere este conformă contractului nefiind motive pentru constatarea nelegalității sau caracterului abuziv al acesteia. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc.

civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC L.G. SRL Onești va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC L.G. SRL Onești împotriva Deciziei civile nr. 294/2013 din 23 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2014. Procesat de GGC - AZ