ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 184/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 184/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Tribunalul București, secția a III-a civilă ,
prin sentința civilă nr. 477 din 2 aprilie 2009, a admis excepția
inadmisibilității cererii; a respins cererea formulată de reclamanta D.V., în
contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și
Finanțelor, Primăria comunei Balotești și Primarul comunei Balotești, ca
inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
fond a reținut că, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la
dreptul comun, cu consecința imposibilității unei reglementări anterioare, nu
încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în situația în
care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus
judecății este efectivă.
Reclamanta a putut beneficia de
dispozițiile legii speciale, formulând cereri de reconstituire, care au fost
analizate de autoritățile însărcinate cu soluționarea lor.
Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia civilă nr. 162
din 4 martie 2010, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă D.V.,
împotriva sentinței civile nr. 477 din 2 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul
București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații Statul Român,
prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria comunei Balotești și Consiliul
local al comunei Balotești, și pe cale de consecință : a desființat în tot
sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
apel a reținut că, niciun text din legea națională și nici reglementările
internaționale nu pot constitui, din punct de vedere procedural, un „fine de
neprimire” al acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.
civ. și că instanțele investite cu astfel de acțiuni, după intrarea în vigoare
a Legii nr. 10/2001, trebuie să se pronunțe asupra temeiniciei cererii dedusă judecății.
Împotriva deciziei civile mai sus
menționată, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,
criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile art. 304
pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- În mod corect instanța de fond a
admis excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere faptul că, după
intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, acțiunile în revendicare având obiect
imobile-terenuri, introduse direct la instanțele de judecată, sunt inadmisibile.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
- Instanța de apel nu a avut în
vedere dispozițiile Deciziei nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, Secțiile Unite, care a statuat că obiectul unei asemenea
pricini privește o procedură prealabilă impusă de dispozițiile Legii nr.
10/2001, necontencioasă dar obligatorie potrivit art. 109 alin. (2) C. proc.
civ.
- Dispozițiile Legii nr. 10/2001,
lege specială și derogatorie de la dreptul comun sunt obligatorii de la data
intrării ei în vigoare.
Recursul nu este fondat.
Este de reținut, în primul rând, că
instanța de fond a sancționat-o pe reclamanta D.V. prin respingerea cererii de
revendicare ca inadmisibilă, pentru faptul de a nu fi inițiat și parcurs
procedura legii speciale în materia măsurilor reparatorii acordate pentru
imobile preluate de stat în perioada 1945-1949, respectiv Legea nr. 10/2001.
În sensul celor menționate, instanța
de fond a reținut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la
dreptul comun cu consecința imposibilității unei reglementări anterioare, nu
încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în situația în
care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecății
este efectivă.
Instanța de apel, în mod judicios, a
statuat că niciun text de lege națională (Legea nr. 10/2001) și nici din reglementările
internaționale (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) nu pot constitui,
din punct de vedere procedural, un „fine de neprimire” al acțiunii în
revendicare formulată de reclamantă, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.
civ. și că instanțele învestite cu astfel de acțiuni, după intrarea în vigoare
a Legii nr. 10/2001, trebuie să se pronunțe asupra temeiniciei cererii dedusă judecății.
Nu poate fi reținută nici critica
referitoare la faptul că, instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile
Deciziei nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile
Unite, deoarece o astfel de decizie a fost avută în vedere de instanța de apel.
Pentru toate cele reținute, Înalta
Curte va reține că motivele de recurs invocate nu se circumscriu temeiurilor de
drept prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, se
va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice
reprezentat de D.G.F.P. București împotriva deciziei nr. 162 A din 4 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 17 ianuarie 2011.