ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1766/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 01 august 2009, sub nr. x/3/2009, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 32.000.000 euro, cu titlu de reparație justă, reprezentând echivalentul bănesc al suprafețelor de teren de 10.240 mp, situate în parcela M din Șoseaua Nordului (fostă str. Herăstrău) și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 436/F din 15.06.2000, pronunțată în dosar nr. x/2000, definitivă și irevocabilă, învestită cu formulă executorie, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a obligat pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și posesie, terenurile situate în parcela M - din Șoseaua Nordului - Municipiul București (respectiv fostă str. Herăstrău) astfel: 5.120 mp - lot A, având următoarele vecinătăți: nord - 32 ml, lot B (B.), moștenitoare A., sud - 32 ml imobile Barajul Argeșului, est - 160 ml moștenitori C., vest - 160 ml B. (moștenitoare A.); 5.120 mp - lot B, aflat în prelungirea lotului A, având următoarele vecinătăți: nord - 32,00 ml teren viran, sud - 32,00 ml lot A (B.), moștenitor A., est - 160,00 ml moștenitor C., vest - 160,00 ml B. (moștenitor A.); 10.301 mp - lot C având ca vecin în partea de est cele două loturi A și B, nord - 35,00 ml. teren viran, sud - 37,00 ml - str. Barajul Argeș, est - 30,00 ml, 126,00 ml și 186,00 ml imobile str. Barajul Argeș lot A și B (B., moștenitor A.).

Prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 791 din 18 iulie 2002, emisă în baza sentinței civile anterior menționate, aceasta a fost executată în parte, astfel încât reclamantei i s-a restituit în proprietate doar suprafața de teren de 10.301 mp reprezentând numai lotul C din întreaga suprafață de teren identificată prin sentință.

Pentru restul suprafețelor de teren a solicitat a se acorda o reparație bănească, acestea nemaiputând fi restituite în natură, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, reclamanta arătând că nu îi este aplicabilă Legea nr. 10/2001, întrucât dreptul său de proprietate a fost recunoscut în anul 2000, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Ulterior, la data de 11.02.2010, reclamanta a depus precizări asupra obiectului cererii, a temeiului de drept, precizând cuantumul pretențiilor în RON - suma de 131.520.000 RON (1 euro = 4,11 RON curs BNR din 11.02.2010). Temeiul de drept îl constituie art. 998 C. civ. coroborat cu legislația privind restituirea proprietăților abuziv preluate de stat.

A considerat că pârâtul, prin acțiunile sale, întreprinse după anul 1990, respectiv înstrăinarea terenului către terțe persoane, i-a creat un prejudiciu pe care este obligat a-l repara, astfel încât, acțiunea poate fi circumscrisă și cadrului prevăzut de art. 998 și urm. din C. civ.

Atât timp cât nu se poate nega, în actualul sistem de drept românesc, caracterul constatator al sentinței de retrocedare a terenurilor confiscate abuziv, rezultă că pârâtul trebuia și putea să aibă cunoștință de caracterul abuziv al preluării și să se abțină de la orice acte de dispoziție care să o prejudicieze, mai ales că existau în registratura acestuia cererile de retrocedare pe cale administrativă. În opinia reclamantei, sunt întrunite condițiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie, și anume:

Reclamanta mai arată că fapta ilicită a pârâtului poate fi constatată pe cale incidentală de către această instanță, ca fiind înstrăinarea către terți, fără drept, în deplină cunoștință de cauză - pârâtul având arhiva și tot istoricul preluării -, a unor terenuri ce îi aparțin. În speță, prejudiciul îl reprezintă contravaloarea părții de imobil-teren, în suprafața indicată în cerere, ce nu îi poate fi retrocedată, concretizată în imposibilitatea practică a pârâtului de a executa sentința, beneficiarii titlului executor neputând fi îndrumați spre deschiderea altor litigii cu actualii proprietari ai terenului. Legătura de cauzalitate dintre prejudiciul ce astăzi se înregistrează în patrimoniul său și fapta ilicită a pârâtului, este dată de existența sentinței de retrocedare ce nu a fost și nu putea fi respectată de către pârât. Vinovăția, în forma abuzului ori neglijenței angajaților pârâtului, care a procedat la înstrăinarea terenurilor ce au aparținut autorului reclamantei, este dovedită prin aceea că respectivii angajați cunoșteau ori trebuiau să cunoască, prin cercetarea arhivei instituției aflată în posesia sa, circumstanțele preluării și faptul că statul nu deține un titlu valabil asupra terenurilor, diligență care ar fi asigurat securitatea noilor raporturi juridice create prin legile de restituire.

În concluzie, opinează reclamanta, pârâtul este ținut a repara prejudiciul ce i-a fost creat și, atât timp cât aceasta nu dorește să pornească procese de anulare a titlurilor de proprietate create pe terenul său unor terțe persoane, beneficiare de pe urma acțiunilor pârâtului, voința sa neputând fi sancționată de instanță, repararea acestui prejudiciu trebuie să se facă în forma cea mai simplă cu putință, anume, aceea a despăgubirii bănești, până la concurența contravalorii terenului.

În drept, a invocat dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

La data de 08.04.2010, pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat și, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 03.06.2010, reclamanta a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Prin încheierea de ședință din data de 30.09.2010, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București și a autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 8978 din 27 iunie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar ulterior, prin încheierea de ședință din 25.11.2010, a respins ca neîntemeiată și excepția netimbrării acțiuni.

În cauză, au fost administrate următoarele mijloace de probă: înscrisuri, în sensul că s-au atașat dosarul administrativ al Municipiului București care a stat la baza emiterii Dispoziției Primarului General nr. 791 din 18 iulie 2002 și dosar nr. x/2000 al Tribunalului București, secția a V-a de contencios administrativ.

Prin sentința civilă nr. 257 din 17 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; s-a respins acțiunea principală, ca prescrisă; s-a respins cererea de chemare în judecată a Statului Român, ca rămasă fără obiect.

Împotriva aceste soluții a exercitat calea de atac a apelului reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 824/A din data de 28.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în dosar nr. x/2009, s-a admis apelul și s-a schimbat în tot sentința civilă nr. 257 din 17 februarie 2011, în sensul că s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca nefondată, și s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, pentru a fi soluționat fondul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 879 din 05 martie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosar nr. x/2009** s-au respins ca nefondate recursurile declarate de Municipiul București prin primarul general și Statul Român împotriva deciziei civile nr. 824/A din data de 28.11.2011.

În fond, după trimiterea cauzei spre rejudecare, la data de 25.06.2013 s-a format dosar nr. x/2013.

La termenul din data de 05.09.2013, reclamanta a precizat, din nou, că temeiul de drept al acțiunii este art. 998 C. civ. coroborat cu legislația privind restituirea proprietăților abuziv preluate de stat, iar instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri.

În cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri și expertiză tehnică judiciară în specialitatea evaluarea proprietăților imobiliare, raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de dl. expert D. și anexele la acesta, fiind depuse la data de 04.03.2014, iar răspunsul la obiecțiunile încuviințate de instanță, la data de 03.11.2014.

Ulterior însă, s-a încuviințat efectuarea unui nou raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare de către d-na expert E. la data de 31.03.2015, obiecțiunile la acest raport de expertiză și solicitarea de efectuare a unui raport de expertiză topografică, fiind respinse la termenul din data de 23.04.2015.

Prin sentința civilă nr. 836 din 23 iunie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General și chemații în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Instituția Prefectului Municipiului București și Primăria Sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 436/F din 15.06.2000, pronunțată în dosar nr. x/2000, definitivă și irevocabilă, învestită cu formulă executorie, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București să-i lase reclamantei A. în deplină proprietate și posesie terenurile situate în parcela M - din Șoseaua Nordului - Municipiul București (fostă str. Herăstrău), astfel: 5.120 mp - lot A - 5.120 mp, lot B aflat în prelungirea lotului A și 10.301 mp - lot C.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că terenul în cauză aparține autoarei reclamantei, B., imobile care au fost preluate abuziv de către stat, fără ca pârâtul să justifice vreun titlu pentru deținerea acestor suprafețe de teren.

În executarea acestei hotărâri judecătorești irevocabile prin decizia nr. 3640 din 11 septembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, a fost emisă Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 791 din 18 iulie 2002 prin care a fost executată în parte sentința respectivă, în sensul că s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantei a suprafeței de teren de 10.301 mp, reprezentând numai lotul C din întreaga suprafață de teren identificată prin sentință.

Anterior emiterii acestei dispoziții, s-a constatat că o parte din terenul ce făcea obiectul hotărârii irevocabile, se suprapune parțial cu suprafețe de teren pentru care au fost emise Titlurile de proprietate din 26 noiembrie 2001, și cu alte 20 de proprietăți particulare (adresa din 22 mai 2002 a Primăriei Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății și Cadastru).

Astfel, la data de 26.11.2001 Prefectura Municipiului București la solicitarea Primăriei Sectorului 1 București a emis mai multe titluri de proprietate pe vechiul amplasament, respectiv: titlul de proprietate din 22 februarie 2001 emis pe numele F. și G.; titlul de proprietate din 05 iulie 2001, emis pe numele H. pentru suprafața de 11.112 mp situată în zona Herăstrău-Pepiniera Nordului; titlul de proprietate din 05 iulie 2001, emis pe numele H. pentru suprafața de 27.678,75 mp situată în zona Herăstrău-Pepiniera Nordului.

S-a concluzionat astfel, prin nota din 18.07.2002 a Primăriei Municipiului București, Direcția Contencios Juridic că reclamantei îi poate fi restituit în natură doar lotul C în suprafață de 10.301 mp .

Mai mult, aceste aspecte legate de imposibilitatea de executare integrală a sentinței civile irevocabile au fost aduse la cunoștința reclamantei și prin adresa din 20 iunie 2002 a Ministerului Administrației Publice .

Faptul că reclamanta a avut cunoștință de această imposibilitate de punere în posesie și cu loturile A și B restituite în temeiul sentinței civile nr. 436/F din 15.06.2000 chiar anterior comunicării Dispoziției Primarului General al Municipiului București, din 18 iulie 2002, rezultă din conținutul corespondenței pe care reclamanta a adresat-o Primarului General la data de 17.05.2002 prin care a solicitat emiterea dispoziției măcar pentru suprafața de teren ce se găsește liberă din lotul C .

Obiectul prezentei cereri îl constituie obligarea pârâtului Municipiului București la plata sumei de 32.000.000 euro echivalent bănesc al suprafețelor de teren de 10.240 mp (loturile A și B, situate în parcela M din Șoseaua Nordului), cerere întemeiată de reclamantă pe prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 998 C. civ. din 1864, coroborate cu legislația privind restituirea proprietăților preluate abuziv de stat.

În ceea ce privește prezenta acțiune în pretenții, întemeiată pe prevederile art. 998- 999 C. civ. din 1864, s-a reținut că, pentru admiterea unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții: fapta ilicită a pârâtei, prejudiciul suferit de reclamantă, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtei.

Reclamanta a susținut că aceste patru condiții au fost dovedite în cauză.

A arătat că fapta ilicită constă în permiterea ieșirii din patrimoniul său către terți, fără drept, așa cum recunoaște și pârâta, în deplină cunoștință de cauză (întrucât deținea arhiva și istoricul preluărilor de imobile), ceea ce a condus la imposibilitatea de restituire în natură; în opinia reclamantei, prejudiciul este dat de contravaloarea părții de teren ce nu poate fi retrocedată; legătura de cauzalitate este dată de predarea terenurilor către terți, fapt ce a dus la o imposibilitate concretă de a-i fi restituite cele două loturi; vinovăția în forma abuzului ori neglijenței funcționarilor care au permis ieșirea din patrimoniu a terenurilor, în condițiile în care știau sau trebuiau să știe că Primăria Municipiului București nu are un titlu valabil asupra terenurilor.

Înainte de a analiza situația de fapt în raport de prevederile art. 998-999 C. civ. din 1864, tribunalul a reținut că reclamanta deține împotriva pârâtei un titlu executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 436/F din 15.06.2000, pronunțată în dosar nr. x/2000 de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 3640 din 11 septembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, prin care pârâtul Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să-i lase reclamantei A. în deplină proprietate și posesie terenurile situate în parcela M - din Șoseaua Nordului - Municipiul București (fostă str. Herăstrău), astfel: 5.120 mp - lot A; 5.120 mp lot B, aflat în prelungirea lotului A; și 10.301 mp - lot C.

Acest titlu executoriu a fost executat în natură parțial, reclamanta fiind pusă în posesie cu privire la lotul C, la data emiterii Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 791 din 18 iulie 2002, constatându-se imposibilitatea de executare în natură cu privire la loturile A și B.

În cazul imposibilității de executare în natură a obligației de predare a unui bun imobil, dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii lucrului, atunci, în temeiul art. 574 C. proc. civ. din 1865 cu modificările în vigoare la data formulării prezentei acțiuni, creditorul poate solicita instanței de executare să stabilească această sumă, prin hotărâre dată cu citarea părților.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că înainte de a formula o acțiune în răspundere civilă delictuală, reclamanta avea deschisă calea prevăzută de art. 574 C. proc. civ. din 1865, respectiv de a solicita instanței de executare să stabilească suma ce urmează a fi plătită ca echivalent al valorii lucrului în cazul imposibilității de predare în natură a bunului imobil.

Prima instanță, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de limitele învestirii, a apreciat că reclamanta nu a dovedit una dintre condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită a pârâtei.

În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând altei persoane.

Reclamanta a susținut că fapta ilicită a pârâtei constă în permiterea ieșirii din patrimoniul său către terți, fără drept, așa cum recunoaște și pârâta, în deplină cunoștință de cauză (întrucât deținea având și istoricul preluărilor de imobile, rezultând astfel imposibilitatea de restituire în natură și faptul că pârâta, prin acțiunile sale întreprinse după anul 1990, respectiv înstrăinarea terenului către terțe persoane, i-a creat un prejudiciu.

Aceste susțineri ale reclamantei nu au fost reținute de tribunal.

Astfel, sentința civilă nr. 436/F din 15.06.2000, pronunțată în dosar nr. x/2000 de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 3640 din 11 septembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, nu a putut fi executată integral de către pârâtă din motive obiective, anterior emiterii Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 791 din 18 iulie 2002 de restituire a lotului C, pentru că pentru terenurile ce fac obiectul loturilor A și B au fost emise de către Prefectura Municipiului București, la solicitarea Primăriei Sectorului 1, mai multe titluri de proprietate pe vechiul amplasament, respectiv: titlul de proprietate din 22 februarie 2001 emis pe numele lui F. și G.; titlul de proprietate din 05 iulie 2001, emis pe numele lui H. pentru suprafața de 11.112 mp, situată în zona Herăstrău-Pepiniera Nordului; titlul de proprietate din 05 iulie 2001, emis pe numele lui H. pentru suprafața de 27.678,75 mp, situată în zona Herăstrău-Pepiniera Nordului.

Prin urmare, după data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 436/2000 prin decizia civilă nr. 742/A din 28.11.2000 a Curții de Apel București și înainte ca sentința civilă nr. 436/F din 15.06.2000 să devină irevocabilă, respectiv înainte de data de 11.09.2001, loturile A și B au ieșit din patrimoniul Consiliului General al Municipiului București și au intrat în patrimoniul unor terți cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Reclamanta nu a exercitat căile de atac prevăzute de Legea nr. 18/1991 rep., pentru a contesta Dispoziția Primarului General al Municipiului Bucureștidin 18 iulie 2002 sau legalitatea titlurilor de proprietate din 22 februarie 2001, x din 05 iulie 2001 și y din 05 iulie 2001 și a Ordinelor Prefectului Municipiului București nr. 272/2001 și 273/2001.

Din situația de fapt redată anterior, s-a reținut că fapta de "înstrăinare" a imobilelor nu a fost săvârșită de pârâta Municipiul București, ci de Prefectul Municipiului București, instituție publică distinctă de instituția Municipiul București, între prefecți, pe de o parte, consiliile locale și primari, precum și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, neexistând raporturi de subordonare, potrivit art. 123 alin. (4) din Constituția României și art. 11 din Legea nr. 340/2004.

Potrivit art. 137 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, cu modificările în vigoare la data emiterii ordinelor de restituire a terenurilor către terți, Municipiul București nu avea atribuția legală de a ataca în justiție ordinele Prefectului Municipiului București, acestea fiind acte administrative cu caracter individual C. proc. civ. efecte exclusiv față de destinatari și persoanele interesate, cum este reclamanta, aceasta fiind cea care avea posibilitatea să atace ordinele prefectului, în temeiul art. 53-56 din Legea nr. 18/1991.

Reclamanta nu a solicitat anularea ordinelor Prefectului Municipiului București și nici titlurile de proprietate emise de acesta, și nici pe cale administrativă nu a solicitat instituției Prefectului revocarea ordinelor.

Prin urmare, tribunalul a reținut că vătămarea produsă reclamantei nu se datorează faptei ilicite a pârâtei, ci actelor emise de către Prefectul Municipiului București, instituție distinctă de instituția pârâtă, aceasta neavând atribuția de a ataca în contencios sau pe altă cale actele emise de către Prefectul Municipiului București.

În consecință, s-a reținut că nu s-a dovedit fapta ilicită a pârâtei.

Nefiind îndeplinită una dintre condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prima instanță nu a mai analizat celelalte condiții prevăzute de art. 998-999 C. civ., respectiv prejudiciul suferit de reclamantă, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția pârâtei, întrucât cele patru condiții sunt cumulative.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 cu modificările în vigoare la data formulării acțiunii, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Tribunalul a apreciat că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, anterior citate, nu sunt incidente în cauză, întrucât nu se pune problema restituirii în natură a bunurilor, ci restituirea echivalentului acestora, faptul preluării de către stat a bunurilor fără titlu, fiind stabilit definitiv prin sentința civilă nr. 436/2000.

S-a mai reținut de către tribunal că sarcina probei revine celui ce face o afirmație în fața instanței, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, s-a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta A., care a criticat soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 490/A din 25 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut și apreciat următoarele:

Astfel, s-a constatat că prima instanță a argumentat respingerea cererii în pretenții prin trei categorii de considerente, subsumate concluziei de neîndeplinire a condiției existenței faptei ilicite, necesară reținerii răspunderii civile delictuale, întemeiate pe prevederile art. 998- 999 C. civ. din 1864:

- emiterea, anterioară Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 791 din 18 iulie 2002 de restituire a lotului C către reclamantă, a mai multor titluri de proprietate pe vechiul amplasament, către terțe persoane, de către Prefectura Municipiului București, la solicitarea Primăriei Sectorului 1;

- necontestarea administrativă sau judecătorească de către reclamantă a ordinelor Prefectului Municipiului București ori a titlurilor de proprietate;

- vătămarea reclamantei nu se datorează faptei ilicite a pârâtei, ci actelor emise de către Prefectul Municipiului București, instituție distinctă de instituția pârâtă.

Criticile din memoriul de apel au vizat doar ultima categorie de argumente, susținându-se existența în sarcina pârâtei a vătămării reclamantei, în considerarea atribuțiilor acesteia de la epoca legislativă a emiterii titlurilor.

Verificând conținutul dispozițiilor legale invocate, curtea de apel a observat că susținerile apelantei-reclamante sunt eronate. Titlurile de proprietate emise în favoarea terților, respectiv în pretinsa daună a reclamantei, au avut ca temei legal prevederile legii fondului funciar, respectiv art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991:

"Atribuirea în proprietate a terenurilor prevăzute de alin. (2)-(5), se va face prin ordinul prefectului, la propunerea primăriilor, făcută pe baza verificării situației juridice a terenurilor."

În art. 3 din Hotărârea de Guvern nr. 1172 din 21 noiembrie 2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și a modurilor de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 829/2001), emisă în aplicarea prevederilor Legii fondului funciar, se menționează posibilitatea organizării subcomisiilor la nivelul sectoarelor municipiului București, pentru îndeplinirea atribuțiilor menționate la art. 5 al Regulamentului.

Ca atare, competența de primire a cererilor formulate în baza Legii nr. 18/1991 și de a emite propuneri, aparține primăriei de sector, iar nu pârâtului Municipiul București prin Primarul General.

De altfel, pârâtul Municipiul București prin Primarul General nu are competența să verifice sau să atace acte ale altor autorități publice, cum sunt cele ale Prefectului sau ale Consiliului General al Municipiului București.

În plus, curtea de apel a reținut și faptul că nu ar fi fost suficientă constatarea singulară a nelegalității acestui aspect, câtă vreme celelalte considerente esențiale ale instanței de fond au fost acceptate de către apelantă prin neapelare, intrând în puterea de lucru judecat (exemplificativ, cel legat de lipsa unei solicitări judecătorești sau administrative de anulare a ordinelor Prefectului Municipiului București ori a titlurilor de proprietate ale terților).

În concluzie, constatându-se că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, instanța de apel a apreciat că nu există motive de schimbare sau desființare a soluției pronunțate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., astfel încâr, a dispus respingerea apelului ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a promovat recurs, prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a pronunțat o soluție cu încălcarea textelor legale referitoare la patrimoniul unităților administrativ-teritoriale și a efectuat o falsă distincție între Municipiul București și subdiviziunile administrativ-teritoriale ale acestuia - sectoarele -, respectiv între Comisia Municipiului București de aplicare a legilor fondului funciar și Comisiile de sector de aplicare a legilor fondului funciar. De asemenea, în mod eronat instanța de apel a invocat prevederi ale unor legi ulterioare momentului juridic analizat (11.09.2001), respectiv H.G. nr. 1172 din 21.11.2001 (în vigoare din 21.12.2001).

Recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o decizie și cu încălcarea art. 4, art. 5, art. 77, alin. (1), lit. g), art. 79, art. 81 din Legea nr. 69/1991, respectiv art. 5 și art. 6 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 131/1991.

Prin decizia recurată, instanța de apel a creat o falsă problemă, cu scop de deturnare a atenției de la esența litigiului. Astfel, se consideră că Municipiul București nu a avut nicio competență în înstrăinarea, prin emiterea titlurilor de proprietate, a terenului obiect al sentinței nr. 436/2000.

Cu toate acestea, art. 5 din Legea nr. 69/1991 prevedea că: "Autoritățile administrației publice locale se pot constitui și în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor. Acestea sunt subordonate autorităților administrative ale municipiilor."

Pe de altă parte, potrivit H.G. nr. 131/1991, atribuțiile comisiilor locale (de sector) sunt, printre altele, de punere în posesie după validarea de către comisia județeană a propunerilor. Este, deci, atributul exclusiv al Comisiei Municipiului București de emitere a titlurilor de proprietate - art. 7 lit. f) din H.G. nr. 131/1991.

Fapta ilicită a Municipiului București este reprezentată de emiterea, în baza art. 7 lit. f) din H.G. nr. 131/1991, ulterior, în baza art. 6 lit. f) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1172/2001 a unor titluri de proprietate pentru terenul care aparținea reclamantei. Ulterior, pârâtul a invocat imposibilitatea de a executa în natură sentința prin aceea că și-a afectat patrimoniul.

Ca urmare, chiar și în cazul în care competența de primire a cererilor formulate în baza Legii nr. 18/1991 ar aparține primăriei de sector, competența de eliberare a titlurilor de proprietate (și de afectare definitivă a patrimoniului) aparține Comisiei Municipiului București.

Sensul legii este că doar municipiul este titular al patrimoniului. Nu există în interiorul granițelor municipiului București doi proprietari asupra domeniului privat.

Chiar dacă potrivit celor anterior arătate, Municipiul București emite titlurile de proprietate, respectiv dispune ieșirea terenurilor din patrimoniul privat, recurenta consideră că nu are relevanță modalitatea în care titlurile de proprietate au fost emise, nu are relevanță modalitatea prin care s-a ajuns la situația ca terenurile să nu se mai regăsească în domeniului privat al municipiului (de exemplu, prima instanță a considerat că fapta ilicită a fost săvârșită de Prefect, iar instanța de apel a statuat că fapta a fost în sarcina primăriei de sector).

Recurenta susține că instanța care a soluționat dosar nr. x/2000 a verificat situația terenului solicitat și a considerat că Municipiul București (CGMB) are calitate procesuală pasivă, respectiv, are în patrimoniu suprafața respectivă de teren. Municipiul București, în acel dosar, nu a declarat că nu este proprietar al terenului ori că altă persoană juridică dispune de aceasta.

Modalitatea în care terenurile din patrimoniul pârâtului Municipiului București au dispărut, terenuri ce făceau obiectul sentinței - titlu executoriu - nu are relevanța pe care instanțele de fond au acordat-o acestei împrejurări, deoarece Municipiul București, în calitate de proprietar, răspunde în fața terților de modul în care gestionează această proprietate. Faptul că, în interiorul sistemului administrativ, apare și primăria de sector (subcomisia de fond funciar), și prefectul (care are rol de verificare a legalității, iar nu de dispoziție), nu poate fi de natură a exonera proprietarul de răspunderea pe care o are, în condițiile în care doar Comisia municipiului București emite titluri de proprietate.

În plus, recurenta mai arată că hotărârea de guvern invocată de către instanța de apel este ulterioară momentului la care sentința civilă nr. 436/2000 a rămas definitivă, însă, inclusiv prin H.G. nr. 1172/2001 s-a indicat clar cine este emitentul titlurilor de proprietate, respectiv comisia constituită la nivelul Municipiului București.

Rezumând, debitorul obligației și-a micșorat cu bună știință patrimoniul, iar apoi a invocat imposibilitatea executării obligației.

Creditorul nu poate fi silit în alegerea unei căi de acțiune, după cum îl îndrumă instanța de apel (anularea ordinelor prefectului, solicitări de anulare a titlurilor de proprietate emise) pentru că acest fapt ar însemna o protejare a debitorului, o salvare a sa din fața consecințelor acțiunilor sale.

Debitorul obligației deținea atât posesia cât și dreptul de dispoziție, a cunoscut litigiul inițiat de creditor, dar a ales să efectueze fapte în contra intereselor acestuia.

Pe cale de consecință, recurenta susține că Municipiul București este obligat să o despăgubească cu valoarea terenului de care a dispus prin acte juridice, în dauna patrimoniului său, în opinia sa, condițiile răspunderii civile delictuale fiind îndeplinite sub toate aspectele.

În termen legal, la data de 3.11.2017 (data poștei), intimatul-pârât a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a solicitat respingerea căii de atac, răspunzând, în cuprinsul întâmpinării, motivelor de recurs ale reclamantei.

În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe, respectiv înscrisuri, potrivit art. 305 C. proc. civ.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Obiectul pricinii de față privește pretenția recurentei-reclamante de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâtului Municipiul București pentru săvârșirea unei pretinse fapte ilicite constând în neexecutarea integrală a sentinței civile nr. 436/F din 15.06.2000, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ în dosar nr. x/2000, definitivă și irevocabilă, învestită cu formulă executorie și prin care CGMB, în calitate de pârât, a fost obligat să-i lase în deplină proprietate și posesie terenurile situate în parcela M - din Șoseaua Nordului - Municipiul București (respectiv fostă str. Herăstrău), constând în 3 loturi, astfel: 5.120 mp - lot A, 5.120 mp - lot B și 10.301 mp lot. C.

Prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 791 din 18 iulie 2002, emisă în baza sentinței civile anterior menționate, aceasta a fost executată în parte, astfel încât reclamantei i s-a restituit în proprietate doar suprafața de teren de 10.301 mp reprezentând lotul C din întreaga suprafață de teren identificată prin sentință; motivul neexecutării integrale a titlului executoriu l-a reprezentat împrejurarea că pentru loturile A și B în suprafață de 5.120 mp fiecare au fost emise titluri de proprietate în favoarea unor terțe persoane, după parcurgerea procedurilor prevăzute de Legea nr. 18/1991.

Drept urmare, pentru cele două loturi de teren pentru care nu a fost pusă în posesie, reclamanta a solicitat a i se acorda o reparație bănească prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv acordarea unor despăgubiri în sumă de 32.000.000 euro în principal, iar, în subsidiar, 9.800.000 euro reprezentând contravaloarea terenurilor pentru care sentința nu a fost executată (valoare ce nu coincide cu niciuna dintre cele stabilite de expertul evaluator prin cele trei metode uzuale de determinare a valorii proprietăților imobiliare- terenuri; a se vedea concluziile raportului de expertiză de la fila 133 dosar fond, rejudecare).

În demonstrarea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, recurenta-reclamantă a susținut că fapta ilicită pe care o impută intimatei constă în aceea că deși avea la dispoziție întregul istoric al preluărilor de imobile, a permis, prin faptele abuzive sau prin neglijența angajaților săi, transmiterea către terți a dreptului de proprietate asupra celor două loturi prin aplicarea prevederilor Legii nr. 18/1991 (și, eventual, ale Legii nr. 1/2000); că această faptă ilicită a prejudiciat-o întrucât a condus la neexecutarea integrală a sentinței civile nr. 436/F din 15.06.2000, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, astfel încât a solicitat repararea prejudiciului ce i-a fost astfel creat, prin obligarea pârâtului la plata contravalorii terenului pentru care hotărârea nu a fost pusă în executare; de asemenea, a mai susținut că legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este evidentă, după cum se poate reține și vinovăția pârâtului, chiar sub forma culpei, dacă se are în vedere varianta neglijenței angajaților pârâtului, formă a vinovăției suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

După trimiterea cauzei spre rejudecare, prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă, reținând, în esență, că în cauză nu se verifică cerința faptei ilicite săvârșite de către pârât, întrucât cele două loturi de teren nu au ieșit din patrimoniul Municipiului București ca efect al unor fapte ale pârâtului, ci în prin emiterea de către Prefectura Municipiului București, în favoarea unor terți, a unor titluri de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, cele două entități fiind două subiecte de drept distincte și între care nu există raporturi de subordonare, potrivit celor prevăzute de art. 124 alin. (4) din Constituția României și art. 11 din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului.

Totodată, prima instanță, în verificarea aceleiași condiții a răspunderii civile delictuale, a mai reținut că reclamanta nu a contestat în justiție nici Dispoziția nr. 791 din 18 iulie 2002 emisă de Primarul municipiului București în executarea titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 436/F din 15.06.2000, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ și nici nu a uzat de căile de atac prevăzute de lege pentru a contesta legalitatea titlurilor de proprietate din 22 ianuarie 2001, x din 5 iulie 2001 și y din 5 iulie 2001 ori a Ordinelor Prefectului nr. 272/2001 și nr. 273/2001.

Drept urmare, prima instanță a concluzionat că vătămarea reclamantei nu rezultă din faptele Municipiului București, ci ale Prefecturii Municipiului București, astfel încât, nefiind îndeplinită prima condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale, nu a mai fost analizată întrunirea celorlalte condiții legale cumulative.

Prin prisma motivelor de apel formulate de reclamantă, instanța de apel a stabilit premisele analizării pricinii în calea devolutivă de atac, reținând că tribunalul a respins cererea în pretenții a reclamantei (din perspectiva neîndeplinirii condiției existenței faptei ilicite), aducând trei categorii de argumente:

- emiterea, anterioară Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 791 din 18 iulie 2002 de restituire a lotului C către reclamantă, a mai multor titluri de proprietate pe vechiul amplasament, către terțe persoane, de către Prefectura Municipiului București, la solicitarea Primăriei Sectorului 1;

- necontestarea administrativă sau judecătorească de către reclamantă a ordinelor Prefectului Municipiului București ori a titlurilor de proprietate;

- vătămarea reclamantei nu se datorează faptei ilicite a pârâtei, ci actelor emise de către Prefectul Municipiului București, instituție distinctă de pârâtul chemat în judecată.

Totodată, s-a constatat că motivele de apel ale reclamantei au combătut ultima categorie de argumente ale primei instanțe, reclamanta susținând că vătămarea sa a fost cauzată de pârâtul Municipiul București, în considerarea atribuțiilor sale legale în procedura emiterii titlurilor de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, sens în care curtea de apel s-a raportat la dispozițiile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991 și, respectiv art. 3 din H.G. nr. 1172 din 21 noiembrie 2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și a modurilor de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 829/2001), potrivit căruia, la nivelul sectoarelor Municipiului București pot fi organizate subcomisii pentru îndeplinirea atribuțiilor menționate la art. 5 din Regulamentului.

Din coroborarea acestor texte, instanța de apel a concluzionat că primăriei de sector îi revenea competența de primire a cererilor formulate în baza Legii nr. 18/1991 și de a emite propuneri de validare a dreptului de proprietate, iar nu pârâtului Municipiul București prin Primar General chemat în judecată în cauza de față.

Atare constatare, unită cu intrarea în puterea lucrului judecat a celor concluzionate de prima instanță în sensul că reclamanta nu a contestat celelalte considerente esențiale ale sentinței - de exemplu, cel legat de lipsa unei solicitări a reclamantei de revocare sau anulare a ordinelor prefectului și a titlurilor de proprietate emise în favoarea terților pentru cele două loturi de teren cuprinse în titlul executoriu și pentru care acesta nu a putut fi executat -, au condus la confirmarea sentinței apelate, în senul respingerii acțiunii prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Recurenta-reclamantă, în dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe teza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a creat o falsă distincție între Municipiul București și subdiviziunile administrativ-teritoriale ale acestuia - sectoarele -, respectiv între Comisia Municipiului București de aplicare a legilor fondului funciar și Comisiile de sector de aplicare a legilor fondului funciar. De asemenea, a susținut că în mod eronat instanța de apel a invocat prevederi ale unor legi ulterioare momentului juridic analizat (11.09.2001), respectiv H.G. nr. 1172 din 21.11.2001 (în vigoare din 21.12.2001).

În plus, s-a susținut că instanța de apel a pronunțat o decizie și cu încălcarea art. 4, art. 5, art. 77 alin. (1), art. 79, art. 81 din Legea nr. 69/1991, respectiv art. 5 și art. 6 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 131/1991.

Textele invocate, precum și cele relevante, prevăd astfel:

"Art. 2

(1) Unitățile administrativ-teritoriale sunt: comunele, orașele și județele.

(2) Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate și cătune.

(3) Unele orașe pot fi declarate municipii, în condițiile legii. Municipiile pot avea subdiviziuni administrativ-teritoriale, a căror delimitare și organizare se stabilesc prin lege."

"Art. 4

(1) Comunele, orașele și județele sunt persoane juridice. Ele au deplină capacitate, posedă un patrimoniu și au inițiativă în tot ceea ce privește administrarea intereselor publice locale, exercitând, în condițiile legii, autoritatea în limitele administrativ-teritoriale stabilite.

(2) Ca persoane juridice civile au în proprietate bunuri din domeniul privat, iar ca persoane juridice de drept public sunt proprietare ale bunurilor domeniului public de interes local, potrivit legii.

Art. 5

(1) Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Consiliile locale și primarii se aleg în condițiile prevăzute de lege.

(2) Autoritățile administrației publice locale se pot constitui și în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor. Acestea sunt subordonate autorităților administrative ale municipiilor."

Pe de altă parte, art. 77 alin. (1) din același act normativ stabilește:

"(1) Consiliile locale ale sectoarelor municipiului București funcționează în condițiile prevăzute în prezenta lege pentru consiliile locale ale comunelor și orașelor și exercită atribuțiile prevăzute pentru acestea, cu excepția celor de la art. 20 alin. (2) lit. b), c), f), m), u), v) și x)."

Înalta Curte apreciază că independent de distincția legală dintre unitățile administrativ-teritoriale și subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiului București (sectoarele), corect argumentată de recurentă prin trimiterile la prevederile art. 4, 5 și 77 alin. (1) din Legea nr. 69/1991 - legea administrației publice locale (în vigoare la momentul de referință pentru speță reprezentat de data la care se afirmă săvârșirea faptelor ilicite de către intimat) -, considerentele prin care s-a confirmat respingerea acțiunii reclamantei au constat, în esență, în demonstrarea inexistenței unei fapte ilicite în sarcina Municipiului București, în sensul celor imputate de recurentă.

Mai mult decât atât, trimiterile la dispozițiile Legii administrației publice locale nr. 69/1991 nu pot fi reținute ca argumente de nelegalitate a deciziei recurate, întrucât acest act normativ reprezintă dreptul comun pentru segmentul juridic al administrației publice locale, nefiind texte direct incidente în speță pentru soluționarea pretențiilor deduse judecății.

Pe de altă parte, atribuțiile diverselor entități prevăzute de lege, implicate în aplicarea legilor fondului funciar, fac obiectul unor dispoziții legale distincte din cuprinsul legii speciale în materie, anume Legea nr. 18/1991 (sau, după caz, ale Legii nr. 1/2000), precum și a legislației secundare adoptate în aplicarea dispozițiilor legii fondului funciar, anume H.G. nr. 131/1991 privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, punerea în posesie a proprietarilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate și, ulterior, H.G. nr. 1172/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor.

Prima instanță, raportându-se la Ordinele nr. 272/2001 și nr. 273/2001 prin care s-a atribuit în proprietatea unui terț (H.) terenuri din care fac parte și cele pentru care reclamanta nu a fost pusă în posesie în baza titlului executoriu), a reținut că Instituția Prefectului este entitatea juridică ce a emis actele juridice prin care s-a produs pretinsul fapt vătămător pentru reclamantă - reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 în favoarea unor terți, ceea ce a condus la imposibilitatea obiectivă a executării a titlului executoriu al reclamantei în întregul său.

Instanța de apel, prin raportare a cele trei titluri de proprietate, respectiv titlul de proprietate proprietate din 22 februarie 2001, x din 5 iulie 2001 și y din 5 iulie 2001, a reținut că primăriile de sector, potrivit art. 3 rap. la art. 5 din H.G. nr. 1171/2001 au atribuții în primirea cererilor formulate în baza Legii nr. 18/1991 și de a emite propuneri cu privire la atribuirea terenurilor în proprietate privată, iar nu pârâtul Municipiul București prin Primarul General chemat în judecată în cauza de față.

Recurenta, prin motivele de recurs, face referire la atribuția stabilită prin art. 7 lit. f) din H.G. nr. 131/1991 și, ulterior, prin art. 6 lit. f) din H.G. nr. 1172/2001 în sarcina Comisiei locale a Municipiului București de aplicare a legilor fondului funciar, atribuție constând în emiterea titlurilor de proprietate.

Înalta Curte constată că aceste susțineri nu sunt în contradicție, astfel cum nefondat susține recurenta-reclamantă, întrucât fiecare dintre titularii enunțurilor anterior menționate au avut în vedere un alt reper în contextual operațiunilor presupuse de aplicarea dispozițiilor legilor fondului funciar.

În timp ce prima instanță s-a raportat la atribuțiile Prefectului în verificarea legalității operațiunilor de emitere a titlurilor de proprietate și de atribuire în proprietate stabilită prin art. 80 alin. (2) din H.G. nr. 131/1991 (prin accentuarea efectelor Ordinelor Prefectului nr. 272 din 04 iulie 2001 și nr. 273 din 04 iulie 2001 în ceea ce privește neexecutarea integrală a sentinței civile nr. 436/F din 15.06.2000, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă), curtea de apel a avut în vedere o altă etapă în derularea operațiunilor administrative complexe derulate în procedura reconstituirii sau constituirii dreptului de proprietate (depunerea cererilor de către persoanele îndreptățite la reconstituirea sau constituirea dreptului, precum și la momentul înaintării propunerilor de atribuire în proprietate către Comisia Municipiului București de către primăriile de sector sau Comisiile locale de sector de aplicare a legilor fondului funciar).

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă s-a raportat la atribuția Comisiei Municipiului București de aplicare a legii fondului funciar, precum și la atribuția legală a acesteia de emitere a titlurilor de proprietate în urma parcurgerii operațiunilor prevăzute de Legea nr. 18/1991, atribuție stabilită prin art. 7 lit. f) din H.G. nr. 131/1991 (în vigoare la data emiterii în favoarea unor terți a celor trei titluri de proprietate menționate), iar nu prin H.G. nr. 1172/2001, act normativ intrat în vigoare ulterior momentelor de referință pentru speță; astfel, H.G. nr. 1172/2001 a intrat în vigoare la 21 decembrie 2001, în timp ce titlurile de proprietate au fost emise la 22.02.2001 și, respectiv 05.07.2001, așadar, în perioada de activitate a H.G. nr. 131/1991 (abogată prin intrarea în vigoare a H.G. nr. 1172/2001).

Chiar dacă instanța de apel s-a raportat la un act normativ al executivului ulterior reperelor temporale de referință esențiale pentru speță, această inexactitate nu afectează raționamnetul expus câtă vreme dispozițiile art. 6 lit. f) din H.G. nr. 1172/2001 și cele din art. 7 lit. f) din H.G. nr. 131/1991 sunt identice și enunță aceeași atribuție legală a Comisiei Municipiului București de aplicare a legilor fondului funciar privind emiterea tilurilor de proprietate; totodată, este lipsită de relevanță împrejurarea susținută de către recurentă privind subordonarea dintre Comisiile locale de sector ale Municipiului București și Comisia Municipiului București în termenii menționați de art. 2 alin. final din H.G. nr. 131/1991: Comisiile comunale, orășenești sau municipale vor funcționa sub îndrumarea și controlul comisiei județene sau a municipiului București."

Pentru cele expuse, Înalta Curte constată că fiecare dintre enitățile juridice anterior menționate au avut atribuții proprii, distincte stabilite prin dispoziții legale în derularea procedurilor administrative presupuse de aplicarea prevederilor legilor fondului funciar, proceduri soldate cu emiterea celor unor titluri de proprietate prin care s-a limitat posibilitatea municipiului București de executare integrală a titlului executoriu al reclamantei.

În același timp însă, recurenta-reclamantă în mod eronat invocă o echivalență legală între intimatul-pârât, Municipiul București [unitatea administrativ-teritorială, titulară a domeniului privat al municipiului București, persoană juridică de drept privat, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 69/1991], și Comisia Municipiului București de aplicare a legilor fondului funciar, entitate juridică ce a luat naștere exclusiv în vederea aplicării acestei legi speciale.

În sensul celor menționate sunt dipozițiile art. 12 și art. 52 din Legea nr. 18/1991.

Astfel, art. 12 prevede:

"(1) În scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia, atribuirii efective a terenurilor celo