ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 281/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 281/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față:

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului București

reclamantul I.A. în contradictoriu cu pârâta SC V.P. SA, a solicitat instanței

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a

hotărârii Adunării generale a acționarilor acesteia nr. 1 din 23 iunie 2008,

invocând nerespectarea condițiilor de vot și cvorum, cauză ilicită și abuzul de

drept.

Pârâta a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului

în promovarea acțiunii, arătând că acesta și-a exercitat dreptul de subscriere conferit

de hotărâre, păstrându-și participația la capitalul social de 24,95% subscriind

un număr de 910.848 acțiuni noi.

Prin sentința comercială nr. 14144 din 19 decembrie 2008

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost respinsă

excepția lipsei de interes invocată de pârâtă ca neîntemeiată, iar acțiunea

reclamantului a fost respinsă ca nefondată.

În pronunțarea acestei soluții instanța de fond a reținut,

în esență, în ceea ce privește excepția că reclamantul a dovedit un interes legitim

și actual prin promovarea acțiunii iar în ceea ce privește fondul cauzei, că

niciunul dintre motivele de nulitate invocate de reclamant nu este întemeiat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul I.A.

invocând următoarele critici:

- prima instanță a apreciat în mod superficial că este

lipsită de relevanță împrejurarea că decizia nr. 1 din 28 mai 2008 a

administratorului unic al societății pârâte (prin care a avut loc prima

majorare) a fost suspendată prin hotărâre judecătorească;

- în mod eronat a apreciat prima instanță și asupra celui de

al doilea motiv de nulitate invocat - cauza ilicită a hotărârii AGEA, că

majorarea s-a făcut doar în scopul constituirii unei majorități care să poată

dispună apoi de activele din patrimoniul societății întrucât adoptarea unei

hotărâri de majorare fără existența unei necesități economice reale reprezintă

un abuz de majoritate, formă a abuzului de drept, aspect care privește

legalitatea hotărârii atacate.

Curtea de apel București, prin decizia nr. 27 din 20

ianuarie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamantului, reținând în

fundamentarea soluției pronunțate următoarele considerente:

- cu privire la suspendarea deciziei nr. 1 din 28 mai 2008 a

administratorului unic al pârâtei, eroarea aparține apelantului, atunci când

afirmă că ar avea relevanță data introducerii pe rol a acțiunii despre care

face vorbire, întrucât această măsură a fost dispusă de Tribunalul București în

data de 2 iulie 2008, deci ulterior datei îndeplinirii acesteia prin

înregistrarea sa în registrul comerțului și în registrul acționarilor, dar și a

datei la care a avut loc adunarea generală contestată în cauză (23 iunie 2008);

- criticile apelantei privind oportunitatea economică a

operațiunii de majorare de capital aprobate prin hotărârea atacată, au fost

respinse în mod corect de către prima instanță, care a reținut că pot forma

obiect al cenzurii judecătorești, doar hotărârile contrare legii sau actului

constitutiv, nu și aspectele care țin de oportunitatea sau profitabilitatea măsurii

luate;

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul I.A.

solicitând î

n principal: admiterea

recursului, casarea deciziei atacate

și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, având în vedere că aceasta

a

soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar

modificarea hotărârii nu este posibilă fiind necesară administrarea de probe

noi și în subsidiar: admiterea recursului, modificarea deciziei recurate

în sensul admiterii acțiunii introductive și

pronunțării

nulității absolute a Hotărârii nr. 1 din 23 iunie 2008 a Adunării Generale

Extraordinare a Acționarilor SC V.P. SA.

Recurentul își subsumează criticile motivului de recurs

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și vizează, în esență, următoarele

aspecte:

- instanța de judecată a apreciat că

față de obiectul cauzei nu se impune

administrarea probei cu interogatoriul societății pârâte

deși n

ecesitatea administrării acestei

probe se impunea fiind

unica probațiune care îi oferea recurentului

posibilitatea de a clarifica

scopul

operațiunii de majorare a capitalului social, justificarea necesitații

atragerii de fonduri de la acționari, sau modalitatea concretă de utilizare a

acestor fonduri generate de

majorarea capitalului social;

- respingând cererile în probațiune

formulate de apelantul-reclamant, instanța a încălcat

dispozițiile art. 129 C. proc. civ.,

lipsindu-l de posibilitatea reală de ași proba pretențiile, în contradicție cu

noțiunea de proces echitabil care presupune respectarea și aplicarea

principiului respectării dreptului la apărare și al principiului aflării

adevărului, judecătorul având

îndatorirea să

facă respectate și să respecte el însuși principiile procesului civil;

- instanța de apel nu a pus în discuția părților și nu s-a

pronunțat asupra cererilor de probatorii formulate de apelantul-reclamant,

aspect reluat de cele însemnate în încheierea instanței din data de 6 ianuarie

2010;

- instanța de apel a dat o interpretare eronată

dispozițiilor art. 207 din Legea nr. 31/1990 refuzând să-și exercite controlul

de legalitate sub motiv că motivul de nulitate invocat este în realitate unul

de oportunitate.

Înalta Curte constată că, față de precizările făcute astăzi

în ședință de avocatul recurentului, recursul este declarat în termenul legal,

excepția de tardivitate a declarării recursului urmând a fi respinsă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se

vor arăta.

Critica vizând încălcarea de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. este nefondată, dat fiind faptul că

instanța în exercitarea rolului său activ este suverană în a aprecia asupra

oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței

și pertinenței acestora.

Încheierea din 6 ianuarie 2010 a instanței de apel pe care

recurentul o invocă suplimentar în fundamentarea acestei critici relevă în

realitate un aspect de natură a contracara susținerea acestuia și anume cel

privind lipsa sa de la dezbateri, fapt ce denotă lipsa de interes a apelantului-reclamant

în susținerea propriei sale cereri de probatorii.

De reținut și de subliniat este faptul că cererea de

probatorii ce formează obiectul criticilor dezvoltate în prezentul recurs, în

raport de art. 129 C. proc. civ. și de principiile de drept procesual ce

garantează dreptul la un proces echitabil este formulată simplist de parte, în

finalul apelului, nemotivată și nesusținută pe întreg parcursul apelului,

astfel că inabilitatea părții în exercitarea drepturilor sale procesuale în

virtutea principiului disponibilității nu poate fi convertită într-o pretinsă

încălcare a legii procesuale de către instanță.

În ceea ce privește critica vizând refuzul instanței de a-și

exercita controlul de legalitate, prin interpretarea dată art. 207 din Legea

nr. 31/1990, Înalta Curte reține caracterul excesiv și impropriu al abordării

acestui motiv de nelegalitate din perspectiva înțelesului sintagmei de

„denegare de dreptate” reglementată de art. 3 C. civ.

În accepțiunea evocatului articol „judecătorul care va

refuza de a judeca sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată și

neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.

Or, instanța de control judiciar și-a exercitat controlul de

legalitate și asupra criticii vizând caracterul abuziv al majorării de capital

social conchizând în considerentele deciziei că „au fost corect respinse

criticile apelantului privind oportunitatea economică a operațiunii de majorare

de capital, aspect relevat și de jurisprudență”.

Așadar, instanța examinând această critică, și-a exercitat

astfel controlul de legalitate iar simplul fapt că instanța de apel nu și-a

însușit, cu privire la această critică, punctul de vedere al apelantului, nu echivalează

cu o nejudecare a evocatului motiv de apel.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte constatând

legalitatea deciziei recurate sub raportul criticilor formulate, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de tardivitate a declarării

recursului invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant

I.A. împotriva deciziei nr. 27 din 20 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 ianuarie 2011.