ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1210/2011

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 364/F din 9

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București, a fost recunoscută sentința penală din 19 ianuarie 2009 a Tribunalului pentru cauze penale Viena pronunțată în dosarul nr. 449 Hv 6/08p-84, modificată

și definitivă prin sentința din 18 august 2009 a Curții de Apel Viena, pronunțată în dosarul 21 BS 292/09h, prin care cetățeanul român G.E.G. a

fost condamnat la 7 ani și 6 luni închisoare și s-a dispus transferarea acestuia

într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.

A fost dedusă din pedeapsă perioada

executată de la 2 mai 2008 la zi.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că, în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 129

din Legea nr. 302/2004. Astfel, persoana condamnată este cetățean român, a fost

condamnat definitiv la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare, având de executat

o perioadă mai mare de 6 luni, faptele pentru care a fost condamnat au

corespondent în dispozițiile art. 211 alin. (1) și (2) lit. c) și alin. (2)

1

lit. a) și b) C. pen. (5 infracțiuni), iar consimțământul la transfer nu este

necesar, întrucât împotriva persoanei condamnate s-a luat măsura expulzării,

aceasta având interdicție pe termen nelimitat de ședere pe teritoriul austriac

prin decizia Direcției Federale de Poliție Viena.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

persoana condamnată

G.E.G., care a susținut că nu

dorește să fie transferat în România, că familia lui se află în Austria și că

odată ajuns în țară, ar pierde contactul cu cei din familie.

Recursul declarat nu este întemeiat.

În conformitate cu disp. art. 128 alin. (4) din

Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie

penală, transferarea persoanei condamnate definitiv se poate cere de către

statul de condamnare, iar potrivit art.129 din același act normativ, transferarea

poate avea loc când condamnatul este

resortisant al statului de executare, hotărârea este

definitivă, la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de

executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei, transferul este consimțit de

persoana condamnată, faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni,

potrivit legii statului de executare, iar statul de condamnare si statul de

executare trebuie s-au pus de acord asupra transferării.

Prin art. 3 alin. (1) din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, ratificat prin O.G. nr. 92/1999

s-a stabilit că statul de executare își poate da acordul pentru transferarea

unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia, când o hotărâre administrativă

luată ca urmare a acestei condamnări, conține o măsură de expulzare, de conducere

la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia, acestei persoane, o

dată pusă în libertate nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului

de condamnare.

Din examinarea actelor dosarului se constată că

toate aceste condiții sunt îndeplinite.

Astfel rezultă că prin sentința penală din 19

ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul pentru cauze penale Viena, în dosarul nr.

449 Hv 6/08p-84, rămasă definitivă prin sentința penală din 18 august 2009

pronunțată de Curtea de Apel Viena, în dosarul nr. 21 BS 292/09h cetățeanul

român G.E.G. a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani și 6 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, în formă agravantă, prevăzută de art. 142 alin.

(1) și art. 143 alin. (2) C. pen. austriac, constând în aceea că la datele de 2

aprilie 2008, 12 aprilie 2008, 19 aprilie 2008, 24 aprilie 2008 și 2 mai 2008, susnumitul,

împreună cu o altă persoană, prin întrebuințarea de violențe fizice și

amenințare cu o armă, exercitate asupra angajaților a două firme, a sustras din

locuri publice mai multe sume de bani.

Aceste fapte au corespondent în dispozițiile

art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. c) și (2)

1

lit. a) și b), cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. român (5 fapte).

Mai rezultă că susnumitul condamnat a început

executarea pedepsei la 2 mai 2008 când a fost arestat preventiv, iar pedeapsa

expiră la 2 noiembrie 2015, având deci de executat mai mult de 6 luni.

Față de persoana condamnată prin decizia nr. III-1257663/FrB/09

din data de 25 aprilie 2009 a Direcției Federale de Poliție Viena, rămasă

definitivă, s-a dispus, urmare condamnării, măsura expulzării, aplicându-se interdicția

pe termen nelimitat de ședere pe teritoriul Republicii Austria și în aceste

condiții, Ministerul de Justiție din această țară a solicitat transferul în

România.

Întrucât în cauză sunt îndeplinite

toate cerințele dispozițiilor legale evocate, iar consimțământul la transfer nu

este necesar, față de măsura expulzării dispusă de autoritățile poliției

austriece soluția primei instanțe de recunoaștere a hotărârii de condamnare și

de transferare a recurentului condamnat în România este legală și temeinică,

iar critica formulată în recurs și opoziția la transfer nu sunt fondate.

În consecință, Curtea, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) și a art.192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge, ca

nefondat, recursul declarat de persoana condamnată cu obligarea acesteia la cheltuieli

judiciare către stat.

Se va stabili ca onorariul pentru apărătorul

din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana

condamnată G.E.G. împotriva sentinței penale nr. 364/F din 9 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurenta persoană condamnată la plata sumei de 520 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul pentru

apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

28 martie 2011.