ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1163/2012

Asupra recursului penal de față constată

și reține următoarele:

Prin sentința penală nr. 435/F/ din 5

octombrie 2011 pronunțată Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, s-a

admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

S-a

recunoscut sentința penală nr. 9 Hv 118/09z - 90 din

22

octombrie

2009 pronunțată de Tribunalul St.Polten

- Austria, de condamnare a numitului V.I.I., în prezent deținut în

Penitenciarul Steim Krems - Austria.

S-a dispus transferarea condamnatului într-un

penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 11 ani și 7 luni

închisoare, aplicată prin sentința penală mai susmenționată.

S-a constatat că susnumitul a executat

din pedeapsă perioada de la 10 mai 2009 la zi.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina

statului. Pentru a pronunța această sentință, Curtea a avut în vedere următoarea

situație de fapt:

Prin sesizarea formulată de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București, înregistrată pe rolul acestei instanțe în data

de 12 iulie 2011, în conformitate cu dispozițiile art. 162 alin. (4) și art. 163

din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a solicitat recunoașterea sentinței penale

nr. 9 Hv 118/09z - 90 din 22 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul St.Polten -

Austria, privind pe persoana condamnată V.I.I. și transferarea acestuia într-un

penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei.

Au fost atașate la dosar: adresa Ministerului

Justiției - Direcția Drept Internațional și Tratate prin care se solicită efectuarea

procedurii prevăzute de art. 162 din Legea nr. 302/2004, cererea formulată de către

condamnat în care precizează că nu își exprimă consimțământul pentru transfer, sentința

penală de condamnare, tradusă și în copie legalizată, extras din legislația penală

austriacă referitor la dispozițiile legale aplicabile în cauză, extras C. pen. român

privind infracțiunile corespunzătoare celor pentru care numitul V.I.I. a fost

condamnat în Austria, adresa emisă de

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de date referitor

la domiciliul din România al persoanei condamnate.

În conformitate cu dispozițiile art. 164

cu referire la art. 152 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 (astfel cum a fost republicată

în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011), persoana condamnată a fost citată la locul de

detenție din Austria, fiind depusă la dosar dovada de comunicare transmisă prin

fax.

Curtea a apreciat necesară obținerea unor

relații suplimentare cu privire la pedeapsa dată spre executare și perioada executată

din această pedeapsă, iar autoritățile austriece au comunicat aceste relații, ce

au fost depuse la dosar și în traducere legalizată.

Potrivit acestor informații, numitul V.I.I.

a fost condamnat la 11 ani și 7 luni închisoare, luându-se în considerare și sentința

nr. 074 Hv 19/09v din 4 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul de Land pentru cauze

penale din Viena, dar nu a avut loc o revocare a suspendării condiționate a pedepsei

de 5 luni închisoare aplicată prin această sentință, așa încât pedeapsa privativă

de libertate care trebuie executată este de 11 ani și 7 luni închisoare, persoana

condamnată fiind arestată începând cu data de 10 mai 2009.

Potrivit sentinței penale nr. 9 Hv 118/09z

- 90 din 22 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul St. Polten - Austria, numitul

V.I.I. a fost condamnat la 11 ani și 7 luni închisoare pentru săvârșirea a trei

infracțiuni de tâlhărie, prev. de art. 142 alin. (1), 142 alin. (2) cu referire

la art. 143 fraza a ll-a și art. 142 alin. (1) cu referire la art. 143 varianta

a ll-a C. pen. austriac. În fapt, s-a reținut că:

Pe data de 17 aprilie 2009, împreună cu

numiții I.C. și S.G.L., prin utilizarea de violențe, au sustras suma de 4.200 euro

aparținând părții vătămate F.A.

Pe data de 6 mai 2009, împreună cu numitul

I.C., au aplicat mai multe lovituri părții vătămate G.B., căreia i-au sustras suma

de 50 euro. De pe urma loviturilor ce i-au fost aplicate, G.B. a prezentat leziuni

catalogate ca fiind vătămare corporală gravă.

Pe data de 8 mai 2009, împreună cu numitul

I.C., folosind un pistol și o rozetă de box, au lovit partea vătămată F.A., de la

care au sustras suma de 3040 euro.

Numitul V.I.I. a fost arestat preventiv

la data de 10 mai 2009, după care a început executarea pedepsei.

Față de cele reținute, Curtea a constatat

că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 cu referire la art. 155, 156

și 162 din Legea nr. 302/2004, privind admiterea sesizării.

A constatat că este îndeplinită condiția

dublei incriminări, deoarece faptele pentru care numitul V.I.I. a fost condamnat

în Austria au corespondent în legislația penală română, fiind vorba despre infracțiunile

de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (1) și (2

1

) lit. a), art. 211

alin. (1) și alin. (2

1

) lit. a) și e, respectiv art. 211 alin. (1) și

alin. (2

1

) lit. a) și b) C. pen. român.

De asemenea, a constatat că numitul V.I.I.

este cetățean român cu domiciliul în România, hotărârea de condamnare este definitivă,

iar la data primirii cererii de transferare, condamnatul avea de executat o perioadă

mai mare de 6 luni din durata pedepsei ce i-a fost aplicată.

Condamnatul nu și-a exprimat consimțământul

pentru transfer. Cu toate acestea, sesizarea a fost admisă întrucât sunt incidente

disp. art. 3 pct. 1 din OUG nr. 92/1999 (ce ratifică Protocolul adițional la Convenția

europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18

decembrie 1997), potrivit cărora transferarea unor persoane condamnate poate fi

dispusă și în absența acordului acestora, dacă au fost luate măsuri de interdicție

de ședere pe teritoriul statului de condamnare.

Aceasta este situația și în cazul de față,

întrucât autoritățile austriece au stabilit pentru persoana condamnată interdicția

de ședere pe o perioadă nelimitată pe teritoriul statului austriac.

Pe de altă parte, s-a constatat că nu sunt

incidente dispozițiile art. 165 din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 224/2006 și republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011, privind

refuzul opțional al transferării.

Drept urmare, în temeiul art. 162 din Legea

nr. 302/2004, Curtea a admis sesizarea și a recunoscut hotărârea de condamnare și

a dispus transferarea condamnatului V.I.I. în vederea continuării executării pedepsei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

condamnatul persoană transferabilă V.I.I., care a solicitat admiterea

recursului

și respingerea sesizării întrucât nu dorește să fie transferat în România în vederea

executării pedepsei.

Înalta Curte analizând recursul formulat

prin prisma motivelor invocate apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele

ce vor fi expuse.

Potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară internațională în materie penală modificată transferarea

unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în

următoarele condiții:

a) condamnatul este resortisant al statului

de executare;

b) hotărârea este definitivă;

c) la data primirii cererii de transferare,

condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri

excepționale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea

loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;

d) transferul este consimțit de către persoana

condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia,

unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei.

Consimțământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare

al cărui resortisant este;

e) faptele care au atras condamnarea constituie

infracțiuni, potrivit legii statului de executare;

f) statul de condamnare și statul de executare

trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea

nu poate avea loc.

Analiza actelor dosarului relevă faptul

că numitul V.I.I. este cetățean român cu domiciliul în România, hotărârea de condamnare

este definitivă, iar la data primirii cererii de transferare, condamnatul avea de

executat o perioadă mai mare de 6 luni din durata pedepsei ce i-a fost aplicată.

Deși condamnatul nu și-a exprimat consimțământul

pentru transfer Înalta Curte apreciază că în mod corect sesizarea a fost admisă

întrucât sunt incidente disp. art. 3 pct. 1 din OUG nr. 92/1999 (ce ratifică Protocolul

adițional ia Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat

la Strasbourg la 18 decembrie 1997), potrivit cărora transferarea unor persoane

condamnate poate fi dispusă și în absența acordului acestora, dacă au fost luate

măsuri de interdicție

de ședere pe teritoriul statului de condamnare

cum este situația și în cazul de față, întrucât autoritățile austriece au stabilit

pentru persoana condamnată interdicția de ședere pe o perioadă nelimitată pe teritoriul

statului austriac.

Față de aceste considerente Înalta

Curte, apreciază că hotărârea recurată este legală și temeinică, recursul condamnatului

persoană transferabilă V.I.I. este nefondat și urmează a-l respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de condamnatul persoană transferabilă V.I.I. împotriva sentinței penale nr. 435/F

din 5 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală.

Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă

la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 320 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 13 aprilie 2012.