ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 796/2012

Asupra recursului penal de față: Prin sentința penală nr. 360 din 29 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și, ca urmare, s-a recunoscut sentința penală nr. 421 Hv l/09y din 04 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul pentru cauze penale Viena, menținută prin decizia nr. ll Os 171/09w-4 din 24 noiembrie 2009 a Curții Supreme de Justiție din Republica Austria, dispunându-se transferarea persoanei condamnate B.M., în vederea continuării executării pedepsei de 8 ani închisoare aplicată prin hotărârea susmenționată. Prin aceiași hotărâre s-a dedus din pedeapsa aplicată persoanei condamnate prevenția de la 02 martie 2009 la zi.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004, republicată, prin adresa nr. 115886/2010 din 09 decembrie 2010 Ministerul Justiției – D.D.I.T. a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cererea formulată de Ministerul Federal de Justiție al Republicii Austria prin care se solicita transferarea persoanei condamnate B.M. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 8 ani închisoare aplicată de instanțele din statul solicitant.

Cererea formulată de autoritățile austriece a fost însoțită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv: copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, copii ale dispozițiilor legale aplicabile, documente vizând indicarea duratei condamnării deja executate, declarația prin care persoana condamnată nu a consimțit la transferarea sa într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei. În urma verificărilor efectuate, Ministerul Administrației și Internele – D.E.P.A.B.D. a comunicat, prin adresa nr. 1999611 din 20 ianuarie 2011, că în evidențe a fost identificat numitul B.M., iar prin adresa nr. 684265 din 19 ianuarie 2011 a D.G.P.

s-a comunicat faptul că numitul B.M., cu datele anterior menționate, este deținător al pașaportului cu nr. 7164729, eliberat de S.P.C.E.E.P.S. Suceava la data de 12 martie 2003. În raport de elementele menționate s-a constatat că, în speță, este îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și de art. 129 lit. a) din Legea nr. 302/2004. Deopotrivă, s-a reținut că din informațiile și documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Convenției europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că, prin sentința penală nr. 421 Hv l/09y din 04 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul pentru cauze penale Viena, menținută prin decizia nr. ll Os 171/09w-4 din 24 noiembrie 2009 a Curții Supreme de Justiție din Republica Austria, numitul B.M.

a fost condamnat la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 12 și art. 15 raportată la art. 75 C. pen. austriac, în fapt reținându-se că, la data de 02 martie 2009, în Viena, împreună cu o altă persoană, numitul B.M. a aplicat părții vătămate M.M. mai multe lovituri cu un cuțit în zona gâtului, toracelui și a unui membru inferior. Reținându-se că sentința susmenționată a rămas definitivă la data de 24 noiembrie 2009, s-a constatat deopotrivă îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg și de art. 129 lit. b) din Legea nr. 302/2004. În ceea ce privește situația executării pedepsei, s-a reținut că numitul B.M.

a început executarea pedepsei la data de 02 martie 2009, aceasta urmând a înceta la data de 02 martie 2017, constatându-se astfel îndeplinită și condiția prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, respectiv de art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004. Totodată, s-a apreciat că în cauză este îndeplinită și condiția dublei incriminări prevăzute de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, și de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, în considerarea împrejurării că faptele reținute în sarcina numitului B.M.

de către autoritățile judiciare austriece au corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al tentativei la infracțiunea de omor prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 C. pen., conform certificatului de legislație aplicabilă în cauză, infracțiune care este sancționată cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 5 și 10 ani. Deopotrivă, instanța a constatat că, deși persoana condamnată B.M. nu a consimțit la transfer, poziție constatată prin procesul-verbal nr. 222 Hs 6/1 Op din data de 17 septembrie 2010 întocmit la Penitenciarul Graz-Karlau, transferarea acestuia este permisă întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (l) din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997 și ratificat prin O.G.

nr. 92/1999, ca urmare a faptului că prin decizia administrativă nr. III - 1126814/FrB/l0 din 13 aprilie 2009, rămasă definitivă, autoritățile austriece au dispus față de condamnatul B.M. măsura expulzării, aplicând, totodată, față de acesta interdicția de ședere pe teritoriul Republicii Austria pe termen nelimitat. Pentru considerentele anterior prezentate, constatând îndeplinite condițiile prevederile art. 129 din Legea nr. 302/2004, conform art. 149 din aceeași lege, instanța de fond a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și, ca urmare, a recunoscut sentința penală nr. 421 Hv l/09y din 04 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul pentru cauze penale Viena, menținută prin decizia nr. 11 Os 171/09w-4 din 24 noiembrie 2009 a Curții Supreme de Justiție din Republica Austria, dispunând transferarea persoanei condamnate B.M.

într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 8 ani închisoare aplicată prin hotărârea susmenționată, precum și deducerea prevenției de la 02 martie 2009 la zi. Condamnatul persoană transferabilă B.M. a recurat hotărârea primei instanțe în termen legal, fără a prezenta în scris motivele pe care își întemeiază calea de atac. Prin adresa nr. 1285/2/2011 (557/2011) din 26 ianuarie 2012, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă, împreună cu dosarul cauzei au fost înaintate Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, unde au fost înregistrate sub nr. 1285/2/2011.

La termenul fixat pentru judecarea recursului, 19 martie 2012, susținând calea de atac declarată de condamnatul persoană transferabilă B.M., apărătorul desemnat din oficiu a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, respingerea cererii de transferare, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile legale de transferare a condamnatului în România întrucât o astfel de măsură pune în pericol viața acestuia. În raport cu motivele și temeiurile de drept astfel invocate, Înalta Curte constată că argumentele apărării nu pot fi primite, considerentele avute în vedere fiind următoarele: Transferarea persoanelor condamnate este o formă de cooperare internațională ce are la bază în primul rând rațiuni umanitare și ca obiectiv facilitarea reintegrării sociale a condamnaților, care este mult mai ușor de realizat în țara de origine.

În baza dispozițiilor tratatelor bilaterale sau a convențiilor multilaterale pertinente în această materie, persoanele condamnate în străinătate au dreptul de a solicita transferarea în statele de origine. Cea mai importantă convenție multilaterală în această materie este Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, la 21 martie 1983, la care sunt parte statele membre ale Consiliului Europei, dar și câteva state nemembre (Australia, Bahamas, Bolivia, Canada, Chile, Costa Rica, Israel, Japonia, Mauritius, Panama, Tonga, Trinidad - Tobago, Statele Unite ale Americii și Venezuela). Conform Convenției, condiția esențială pentru realizarea transferului este consimțământul condamnatului, condiție preluată în mod fidel și de legislația națională, în art. 129 alin. (l) lit. d) din Legea nr. 302/20404.

Venind în completarea Convenției, Protocolul adițional din 18 decembrie 1997 stabilește că transferul persoanei condamnate este posibil și în ipoteza lipsei consimțământului acesteia, însă numai în situația în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus și măsura expulzării sau aceea a conducerii la frontieră a persoanei condamnate. In acest caz nu se mai cere consimțământul condamnatului, ci doar opinia acestuia. Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma dispozițiilor legale precitate, Înalta Curte constată, în acord cu instanța fondului, că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 3 lit. a), b), c), e) și f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg și de art. 129 lit. a), b), c), e) și f) din Legea nr. 302/2004, respectiv: persoana condamnată B.M.

este cetățean român ; acesta a fost condamnat prin sentința penală nr. 421 Hv l/09y din 04 septembrie 2009, pronunțată de Tribunalul pentru cauze penale Viena, menținută prin decizia nr. 11 Os 171/09w-4 din 24 noiembrie 2009 a Curții Supreme de Justiție din Republica Austria la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor prevăzută de art. 12 și art. 15 raportat la art. 75 C. pen. austriac, în fapt reținându-se că, la data de 02 martie 2009, în Viena, împreună cu o altă persoană, numitul B.M. a aplicat părții vătămate M.M. mai multe lovituri cu un cuțit în zona gâtului, toracelui și a unui membru inferior; din documentele comunicate de autoritățile austriece a rezultat că persoana condamnată B.M.

a fost arestat preventiv la 2 martie 2009, durata condamnării împlinindu-se la data de 2 martie 2017; fapta reținută în sarcina persoanei condamnate, respectiv tentativă de omor prevăzută de art. 12 și art. 15 raportat la art. 75 C. pen. austriac are corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al tentativei la infracțiunea de omor prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 C. pen. Totodată, se constată a fi îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 116 din Legea nr. 302/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 224/2006, pentru recunoașterea hotărârii penale străine de către statul român.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că, deși nu există consimțământul la transfer al persoanei condamnate B.M., soluția de transferare a acesteia într-un penitenciar din România este legitimată de preexistenta măsurii de expulzare de pe teritoriul statului austriac a persoanei condamnate, situație reglementată în mod expres prin dispozițiile art. 3 alin. (l) din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997 și ratificat prin O.G. nr. 92/1999. În aceiași sferă de argumentare, se reține că fundamentul refuzului la transfer al persoanei condamnate, prezentat de apărare ca circumscriindu-se unei potențiale puneri în pericol a vieții acesteia în penitenciarele din România, nu poate constitui un argument pentru o soluție contrară cele dispuse de instanța fondului, cu atât mai mult cu cât aspectele învederate nu au fost în niciun fel dovedite.

În consecință, față de aspectele prezentate, constatând lipsa de temeinicie a susținerilor apărării, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă B.M. Având în vedere și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă B.M. Împotriva sentinței penale nr. 360 din 29 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurenta persoană transferabilă la plata sumei de 420 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 martie 2012.