ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1649/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința penală nr. 129 din 1 martie 2012, Tribunalul Argeș - secția penală, printre altele a condamnat pe inculpatul Z.O.C. la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 320 1 alin. (7) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen., în condițiile art 57 C. pen. Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel inculpatul Z.O.C., apel ce formează obiectul Dosarului nr. 930/109/2012/a4 al Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. La termenul din 19 aprilie 2012, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Pitești, verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului în temeiul art. 300 combinat cu art. 160 alin. (3) C. proc.

pen., pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză. Împotriva încheierii de ședință din 19 aprilie 2012, a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 930/109/2012/a4, inculpatul Z.O.C. a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive. Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel Pitești dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente: Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. De la această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1. In cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive". Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptelor, respectiv că în perioada septembrie-octombrie 2011, în baza aceleiași rezoluții infracționale inculpatul a pretins și primit de a denunțătorul llinca Ion suma de 2000 euro, a pretins de la denunțătorul G.T.P. suma de 2000 euro și a primit suma de 1850 euro, a pretins și primit de la denunțătorul T.N. suma de 2200 euro și de la denunțătorul R.L.V. suma de 2100 euro promițându-le celor 4 martori denunțătorul că va interveni pe lângă funcționarii S.P.R.P.C.I.V.

Argeș pentru a le obține permise de conducere auto valabile fără susținerea examenelor de obținere a cestora în cazul ultimilor 3 denunțători și cu susținerea examenului de conducere în cazul primului denunțător, dar promițându-i acestuia că-l va ajuta prin intermediul calculatoarelor să treacă proba teoretică și că va vorbi cu funcționarul care-l va examina la proba practică pentru a trece și această probă, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pe care inculpatul a săvârșit-o, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor respective. În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300 2 coroborat cu art. 160 b alin. (3) C. proc.

pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului. Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii Înalta Curte, conform art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondate recursul declarat de inculpatul Z.O.C. împotriva încheierii din 19 aprilie 2012 a Curții de Apel Pitești - secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 930/109/2012. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.O.C. împotriva încheierii din 19 aprilie 2012 a Curții de Apel Pitești - secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 930/109/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 mai 2012.