ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1649/2012

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

sentința penală

nr.

129 din 1 martie 2012, Tribunalul Argeș - secția penală, printre altele a

condamnat pe inculpatul Z.O.C. la 3 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. cu

aplicarea art. 320

1

alin. (7) C. pen. și art. 41 alin. (2) C. pen.,

în condițiile art 57 C. pen.

Împotriva

sentinței primei instanțe a declarat apel inculpatul Z.O.C., apel ce formează

obiectul Dosarului nr. 930/109/2012/a4 al Curții de Apel Pitești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie.

La

termenul

din

19 aprilie 2012, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar,

respectiv Curtea de Apel Pitești, verificând legalitatea și temeinicia

arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului în temeiul art.

300 combinat cu art. 160 alin. (3) C. proc. pen., pronunțând încheierea atacată

cu recurs în prezenta cauză.

Împotriva

încheierii de ședință din 19 aprilie 2012, a Curții de Apel Pitești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr.

930/109/2012/a4, inculpatul Z.O.C. a declarat recurs solicitând admiterea

recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării

preventive.

Înalta

Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel

Pitești dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat

este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu

privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de

libertatea sa.

De la

această regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă

cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit.

c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a

fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității

judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui ca a

săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în

necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în

esență, legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea

sau regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să

se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea

națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile

convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel

spus, să se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul

prevăzut de art. 5 parag. 1.

In cauza

supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât

dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din

prevederile Convenției.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța

de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin.

(3) al aceluiași articol „când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin

încheiere motivată, menținerea arestării preventive".

Înalta

Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale,

de împrejurările comiterii faptelor, respectiv că în perioada

septembrie-octombrie 2011, în baza aceleiași rezoluții infracționale inculpatul

a pretins și primit de a denunțătorul llinca Ion suma de 2000 euro, a pretins

de la denunțătorul G.T.P. suma de 2000 euro și a primit suma de 1850 euro, a

pretins și primit de la denunțătorul T.N. suma de 2200 euro și de la

denunțătorul R.L.V. suma de 2100 euro promițându-le celor 4 martori

denunțătorul că va interveni pe lângă funcționarii S.P.R.P.C.I.V. Argeș pentru

a le obține permise de conducere auto valabile fără susținerea examenelor de

obținere a cestora în cazul ultimilor 3 denunțători și cu susținerea examenului

de conducere în cazul primului denunțător, dar promițându-i acestuia că-l va

ajuta prin intermediul calculatoarelor să treacă proba teoretică și că va vorbi

cu funcționarul care-l va examina la proba practică pentru a trece și această

probă, cât și faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pe care

inculpatul a săvârșit-o, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea

în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin

crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a

justiției.

Deși

pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca

trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea

pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea

faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între

altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit

inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din

posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în

lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor respective.

În acord

cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment

procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a

inculpatului.

Se

reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu

contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în

vedere circumstanțele reale ale faptei, modalitatea concretă de săvârșire,

gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata

detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art.

5 parag. 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că

menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă

și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În

același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării

preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului

de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia

încadrându-se în dispozițiile și limitele legii

Înalta

Curte, conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va

respinge ca nefondate recursul declarat de inculpatul Z.O.C. împotriva

încheierii din 19 aprilie 2012 a Curții de Apel Pitești - secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 930/109/2012.

Conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli

judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.O.C. împotriva încheierii din 19

aprilie 2012 a Curții de Apel Pitești - secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 930/109/2012.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 17 mai 2012.