ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 660/2012

Asupra recursului

de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penala nr. 8/MF din

6 octombrie 2011, Tribunalul Argeș, printre altele, în temeiul art. 33, 34, 35 C.

pen. a contopit pedepsele și a aplicat inculpatului M.V. pedeapsa cea mai grea de

7 ani închisoare, în condițiile art. 57 C. pen., și 5 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a C. pen.

Împotriva sentinței

primei instanțe a declarat apel, printre alții, inculpatul M.V., apel ce formează

obiectul Dosarului nr. 1934/109/2011 al Curții de Apel Pitești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

La termenul din

data de 23 februarie 2012, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control

judiciar, respectiv Curtea de Apel Pitești, verificând legalitatea și temeinicia

arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului M.V. în temeiul

art. 300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., pronunțând

încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.

Împotriva acestei

încheieri, inculpatul M.V., a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea

încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de Apel Pitești dată în încheierea

atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele

considerente:

Cu privire la

dispoziția instanței de menținere a stării de arest a inculpatului M.V. în temeiul

art. 300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., prin

încheierea atacată cu prezentul recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 5 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are

dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această

regulă, există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor

prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit

textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată

sau reținută în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească

o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate,

Convenția Europeană a Drepturilor Omului trimite, în esență, legislația națională

și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă

în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională,

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile convenției și să

asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să

se poată demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut

de art. 5 parag. 1.

În cauza supusă

analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispozițiile cuprinse

în legea internă, cât și exigențele ce decurg din prevederile Convenției Europeane

a Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată,

în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic

legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin.

(3) al aceluiași art. „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive".

Înalta Curte constată

că, în raport de modul de operare a activității infracționale, de împrejurările

comiterii faptelor, respectiv că în perioada ianuarie-august 2010 inculpatul a recrutat-o

prin înșelăciune pe vicitma P.A.E., a vândut-o învinuitei R.D., care a transportat-o

în Italia, unde a obligat-o să practice prostituția stradală, cât și faptul că pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunea pe care inculpata a săvârșit-o, este pedeapsa

cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol

concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere

în buna desfășurare a justiției.

Deși pericolul

pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială

a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea

publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența

pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii

de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de

infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte

persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor

respective. în acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite

și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat

cu art. 160 alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate

a inculpatului.

Se reține, de

asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului

la libertate ocrotit de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor,

modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează

această faptă, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care

face referire art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, existând

temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită,

respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

În același sens,

Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează

prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen

rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele

legii.

În concluzie,

Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate

fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puțin severă.

Înalta Curte,

conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge

ca nefondat recursul declarat inculpatul M.V. împotriva încheierii din 23 februarie

2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie, pronunțată în Dosarul nr. 1934/109/2011.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform

dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva încheierii din 23 februarie 2012

a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 1934/109/2011.

Obligă recurentul-inculpat

la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțata în

ședința publica, azi 8 martie 2012.