ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1246/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 10 martie 2011, Curtea de Apel Pitești, ca instanță de apel, în baza disp. art. 300/2 rap. la art. 160/b C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului S.C., aflat în Penitenciarul Colibași, măsură preventivă pe care a menținut-o. Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel a reținut următoarele: Prin rechizitoriul nr. 20/P/2010 din 10 iunie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș a trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pe inculpatul S.C. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prev. și ped. de art. 174, art. 175 lit. c) C. pen.

În esență, în actul de sesizare s-a reținut că în noaptea de 19 ianuarie 2010, în jurul orelor 00:30, pe fondul unei stări conflictuale preexistente, generate de consumul de alcool al victimei, inculpatul S.C. a aplicat fratelui său mai multe lovituri cu un topor în zona capului, provocându-i decesul. În opinia curții de apel, se impune, în continuare, privarea de libertate a inculpatului cu motivarea că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., respectiv subzistența temeiurilor care au determinat arestarea preventivă. Aceasta, deoarece, la dosarul cauzei se află suficiente probe de natura celor la care se referă art. 143 rap. la art. 64 1 C. proc.

pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. De asemenea, s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., care justifică menținerea măsurii arestării preventive. În raport cu art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din Constituție, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal.

Or, în opinia curții de apel, activitatea infracțională descrisă în rechizitoriu, fapte pentru care prima instanță a dispus condamnarea inculpatului la 7 ani închisoare, este de natură să formeze convingerea că lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică și justifică temerea că inculpatul ar săvârși noi infracțiuni și impune menținerea arestării preventive a acestuia. Pericolul social potențial se apreciază în raport cu comportamentul inculpatului, reacția opiniei publice, rezonanța faptelor imputate și urmările acestora. Pericolul pentru ordinea publică își găsește expresia și în starea de neliniște, sentimentul de insecuritate în rândul societății generat de faptul că persoane bănuite de comiterea unor infracțiuni cu urmări grave sunt cercetate și judecate în stare de libertate.

Un argument în plus, în favoarea menținerii arestării preventive este condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de către prima instanță care a reținut atât vinovăția acestuia la săvârșirea infracțiunii imputate, pedeapsa redusă aplicată având în vedere și recunoașterea săvârșirii faptei de către inculpat. Împotriva încheierii, inculpatul a declarat prezentul recurs motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei. Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru următoarele motive: Inculpatul a fost condamnat, în primă instanță, la 7 ani închisoare pentru infracțiunea de omor calificat, astfel cum s-a menționat anterior (sentința penală nr. 15 din 19 ianuarie 2011 a Tribunalului Argeș, secția penală).

Împotriva sentinței, inculpatul a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, având deja stabilit termen pentru judecarea pe fond a apelului. Înalta Curte își însușește argumentele expuse de instanța de apel pentru menținerea stării de arest, apreciind că nu se impune reluarea acestora, argumente pe care le completează după cum urmează: Potrivit art. 300/2 cu referire la art. 160/b și art. l60/h C. proc. pen., în cursul judecății, instanța verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel, motivat, a dispus legal și temeinic menținerea stării de arest a inculpatului deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu a dispărut [art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen.] și acestea impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii de 7 ani, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.

În raport de gravitatea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, și condamnat în primă instanță, dar mai ales a împrejurărilor concrete descrise în sentința instanței de fond, corect instanța de apel a reținut că se impune continuarea privării de libertate. Înalta Curte constată, de asemenea, că instanța de prim control judiciar a motivat convingător îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru menținerea stării de arest [art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen.].

Argumentele apărării pentru punerea în libertate a inculpatului (vârsta, regretul și recunoașterea săvârșirii faptei, durata arestării) sunt neîntemeiate deoarece: - regretul și recunoașterea săvârșirii faptei, precum și toate celelalte elemente personale favorabile, au produs efecte juridice prin aplicarea unei pedepse sub minimul special al textului incriminator; - în condițiile condamnării în primă instanță la pedeapsa de 7 ani închisoare, chiar dacă sentința nu este definitivă, durata totală a arestării nu a depășit o durată care să poată fi apreciată ca nerezonabilă.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că se impune delimitarea duratei arestării prealabile trimiterii în Judecată (arestare provizorie în înțelesul jurisprudenței CEDO) care are ca temei un mandat de arestare preventivă emis de un judecător în cursul urmăririi penale, de durata arestării postcondamnatorii, privarea de libertate având ca temei sentința primei instanțe de judecată prin care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 7 ani închisoare. Aceste delimitări se impun a fi observate prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt prevăzute, distinct, temeiuri ale privării de libertate a persoanei: Potrivit art. 5 „Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale : a. dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent ; b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau dețineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege; c. dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; „ Or, în prezent, așa cum s-a menționat, a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii de 7 ani, hotărâre pronunțată de către „un tribunal competent" care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff contra Germaniei.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.C. împotriva încheierii din 10 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 2316/109/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 29 martie 2011.