ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1246/2011

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea

din 10 martie 2011, Curtea de Apel Pitești, ca instanță de apel, în baza disp. art.

300/2 rap. la art. 160/b C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpatului S.C., aflat în Penitenciarul

Colibași, măsură preventivă pe care a menținut-o.

Pentru a dispune

în acest sens, curtea de apel a reținut următoarele:

Prin

rechizitoriul nr. 20/P/2010 din 10 iunie 2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul

Argeș a trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pe inculpatul S.C.

pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prev. și

ped. de

art. 174, art. 175 lit. c) C. pen. În esență, în actul de sesizare s-a

reținut că în noaptea de 19 ianuarie 2010, în jurul orelor 00:30, pe fondul

unei stări conflictuale preexistente, generate de consumul de alcool al

victimei, inculpatul S.C. a aplicat fratelui său mai multe lovituri cu un topor

în zona capului, provocându-i decesul.

În opinia curții

de apel, se impune, în continuare, privarea de libertate a inculpatului cu

motivarea că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 300

2

raportat

la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., respectiv subzistența

temeiurilor care au determinat arestarea preventivă. Aceasta, deoarece, la

dosarul cauzei se află suficiente probe de natura celor la care se referă art.

143 rap. la art. 64

1

C. proc. pen., din care rezultă presupunerea

rezonabilă că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. De

asemenea, s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148

lit. f) C. proc. pen., care justifică menținerea măsurii arestării preventive.

În raport cu art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 din

Constituție, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune

atunci când există motive verosimile că s-a săvârșit o infracțiune sau există

motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi

infracțiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor și

libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal. Or,

în opinia curții de apel, activitatea infracțională descrisă în rechizitoriu,

fapte pentru care prima instanță a dispus condamnarea inculpatului la 7 ani

închisoare, este de natură să formeze convingerea că lăsarea în libertate a

acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică și justifică

temerea că inculpatul ar săvârși noi infracțiuni și impune menținerea arestării

preventive a acestuia. Pericolul social potențial se apreciază în raport cu

comportamentul inculpatului, reacția opiniei publice, rezonanța faptelor

imputate și urmările acestora. Pericolul pentru ordinea publică își găsește

expresia și în starea de neliniște, sentimentul de insecuritate în rândul

societății generat de faptul că persoane bănuite de comiterea unor infracțiuni

cu urmări grave sunt cercetate și judecate în stare de libertate. Un argument

în plus, în favoarea menținerii arestării preventive este condamnarea

inculpatului la pedeapsa închisorii de către prima instanță care a reținut atât

vinovăția acestuia la săvârșirea infracțiunii imputate, pedeapsa redusă

aplicată având în vedere și recunoașterea săvârșirii faptei de către inculpat.

Împotriva

încheierii, inculpatul a declarat prezentul recurs motivele fiind menționate în

partea introductivă a deciziei.

Recursul

inculpatului va fi respins ca nefondat pentru următoarele motive:

Inculpatul a

fost condamnat, în primă instanță, la 7 ani închisoare pentru infracțiunea de

omor calificat, astfel cum s-a menționat anterior (sentința penală nr. 15 din

19 ianuarie 2011 a Tribunalului Argeș, secția penală).

Împotriva

sentinței, inculpatul a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții

de Apel Pitești, având deja stabilit termen pentru judecarea pe fond a

apelului.

Înalta Curte își

însușește argumentele expuse de instanța de apel pentru menținerea stării de

arest, apreciind că nu se impune reluarea acestora, argumente pe care le

completează după cum urmează:

Potrivit art. 300/2

cu referire la art. 160/b și art. l60/h C. proc. pen., în cursul judecății,

instanța verifică periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Dacă

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive.

Verificând

actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel,

motivat, a dispus legal și temeinic menținerea stării de arest a inculpatului

deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile inițiale care au determinat

arestarea nu a dispărut [art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen.] și acestea

impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a

intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii de 7 ani, hotărâre

care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de

natură să justifice continuarea privării de libertate în condițiile art. 5

paragraful 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum

acesta a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Wemhoff contra Germaniei.

În raport de

gravitatea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, și

condamnat în primă instanță, dar mai ales a împrejurărilor concrete descrise în

sentința instanței de fond, corect instanța de apel a reținut că se impune

continuarea privării de libertate.

Înalta Curte

constată, de asemenea, că instanța de prim control judiciar a motivat

convingător îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru menținerea stării

de arest [art. 143, art. 148 lit. f) C. proc. pen.].

Argumentele

apărării pentru punerea în libertate a inculpatului (vârsta, regretul și

recunoașterea săvârșirii faptei, durata arestării) sunt neîntemeiate deoarece:

- regretul și

recunoașterea săvârșirii faptei, precum și toate celelalte elemente personale

favorabile, au produs efecte juridice prin aplicarea unei pedepse sub minimul

special al textului incriminator;

- în condițiile

condamnării în primă instanță la pedeapsa de 7 ani închisoare, chiar dacă

sentința nu este definitivă, durata totală a arestării nu a depășit o durată

care să poată fi apreciată ca nerezonabilă.

În acest sens, Înalta

Curte apreciază că se impune delimitarea duratei arestării prealabile

trimiterii în Judecată (arestare provizorie în înțelesul jurisprudenței CEDO) care

are ca temei un mandat de arestare preventivă emis de un judecător în cursul

urmăririi penale, de durata arestării postcondamnatorii, privarea de libertate având

ca temei sentința primei instanțe de judecată prin care s-a dispus condamnarea

inculpatului la pedeapsa de 7 ani închisoare. Aceste delimitări se impun a fi

observate prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în

Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt prevăzute, distinct, temeiuri ale

privării de libertate a persoanei:

Potrivit art. 5

„Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi

lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor

legale :

a. dacă este

deținut legal pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent ;

b. dacă a făcut

obiectul unei arestări sau dețineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri

pronunțate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării

unei obligații prevăzute de lege;

c. dacă a fost arestat

sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune

sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească

o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; „

Or, în prezent,

așa cum s-a menționat, a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa

închisorii de 7 ani, hotărâre pronunțată de către „un tribunal competent" care,

chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură

să justifice continuarea privării de libertate în condițiile art. 5 paragraful

1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a

fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Wemhoff

contra Germaniei.

Față de cele

reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385/15 pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului.

Potrivit art.

192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

S.C. împotriva încheierii din 10 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 2316/109/2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 29 martie 2011.