ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2897/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta-debitoare SC G.H.C. SA București a solicitat în contradictoriu cu pârâta-creditoare SC R.C.C. SRL Pitești anularea Hotărârii arbitrale nr. 18 din 25 noiembrie 2010 pronunțată în dosarul arbitral nr. 7/A/2010 de către Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Argeș, precum și suspendarea executării hotărârii arbitrale, până la soluționarea prezentei acțiuni. Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 166/F-C din 11 februarie 2011 a respins acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 18 din 25 noiembrie 2010 și a obligat reclamanta-debitoare la 3.000 lei cheltuieli de judecată către pârâta-creditoare.

În argumentarea acestei decizii Curtea de Apel analizând excepția necompetenței Curții de Arbitraj, a constatat că voința comună a părților a fost în sensul modificării clauzei regăsite la art. 6 din Contractul de execuție lucrări nr. 208 din 3 iulie 2008 vizând litigiile ce s-ar fi ivit în legătură cu executarea acestui contract, de a fi rezolvate de către Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Argeș. S-a mai reținut faptul că la momentul includerii clauzei compromisorii nu au fost menționați arbitrii, însă în reglementarea legală nu sancționează această clauză cu nulitatea absolută în măsura în care s-a arătat modalitatea de numire a lor, iar în prezenta cauză, în fața Curții de Arbitraj reclamanta-debitoare a uzat de procedura Curții și a numit arbitru.

Curtea a apreciat că nici excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes nu sunt justificate întrucât nu au fost aduse documente pertinente din care să rezulte operarea în cauză a unei cesiuni de creanță, ci doar a unei obligații de garanție pentru linia de credit deschisă la Banca Italo Romena, precum și față de dispozițiile art. 1130 C. civ. care nu permit interpretarea dată de aceasta deoarece novația nu se prezumă, ci ea trebuie să rezulte evident din act făcând să nu subziste prevederile de la lit. i) art. 364 C. proc. civ. Față de dispoziția expresă regăsită la art. 720 1 C. proc. civ. nici excepția prematurității cererii de chemare nu a fost primită de Curtea de Apel, întrucât convenția arbitrală exclude, pentru litigiul ce face obiectul ei, sesizarea instanțelor judecătorești și inexistența obligativității efectuării procedurii prealabile.

Pe fondul cauzei instanșa a reținut că probatoriul administrat a determinat Tribunalul Arbitral să înlăture apărarea pârâtei prin care se inducea ideea că emițând factura nr. 21/2009 reclamanta pretinde o nepermisă modificare a prețului printr-un contract de subantrepriză/antrepriză după semnarea procesului verbal la terminarea lucrărilor, ceea ce ar fi fost justificat dacă, pe lângă prețul din factura nr. 174/2008 și factura nr. 29/2009 s-ar fi pretins și prețul din factura nr. 21/2009, neconfirmată de pârâtă, ceea ce nu este cazul în speță. Curtea de Apel a apreciat că nu se confirmă susținerea reclamantei-debitoare că tribunalul s-a pronunțat asupra unor lucruri ce nu s-au cerut, ci, dimpotrivă s-a reținut că instanța arbitrală a motivat admiterea acțiunii în pretenții care i-a fost dedusă spre soluționare în raport de probatoriul administrat.

Împotriva acestei decizii reclamanta S.C. G.H.C. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 3, 5 și 9 C. proc. civ. Primul motiv de recurs invocat de recurentă vizează excepția necompetenței materiale a Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Argeș. În opinia recurentei compromisul inserat în conținutul procesului verbal din 24 iunie 2009, este nul în virtutea dispozițiilor art. 343 2 C. proc. civ. și a art. 14 din Regulamentul Curții de Arbitraj Argeș, deoarece prin acesta părțile ar fi trebuit, sub sancțiunea nulității, să arate atât obiectul litigiului cât și numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. Al doilea motiv de recurs privește excepția lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes în formularea acțiunii arbitrale a intimatei-reclamante.

În argumentarea acestui motiv recurenta a susținut că intimata nu avea dreptul să formuleze nici un fel de acțiune judecătorească sau arbitrală împotriva debitorului cedat – H. ci eventual să garanteze existența creanței, singura în măsură să introducă o astfel de acțiune judecătorească sau arbitrală fiind cesionarul Banca Italo Romena, care poate chema în garanție cedentul, intimatul din prezenta cauză. Totodată, susține recurenta, după o prezentare detaliată a situației de fapt, atât tribunalul cât și Curtea de Apel nu au înțeles întregul temei al mecanismului/procedurii de recuperare legală a creanțelor de către Banca Italo Romena. În consecință, activitatea de cesionare a creanțelor dobândite ca urmare a acordării de credite, precum și a garanțiilor ce o însoțesc, este accesorie activității de creditare și nu este interzisă de lege.

Cât privește excepția lipsei de interes, recurenta susține că nu există la dosar nici o dovadă a inițierii procedurii de recuperare a creanțelor de către cesionarul Banca Italo Romena. În motivarea celui de al treilea motiv de recurs referitor la excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată arbitrară, recurenta a susținut, în esență, că având în vedere că litigiul este unul de natură comercială, că obiectul este unul evaluabil în bani, potrivit dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., anterior introducerii acțiunii arbitrale, reclamantul trebuia să facă procedura concilierii directe, făcând dovada în acest sens.

Prin ultimul motiv de recurs, recurenta susține că Tribunalul Arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, acordând mai mult decât s-a solicitat în acțiunea arbitrală, că ambele instanțe considerând ca temei al acțiunii Procesul – verbal din 24 iunie 2009 distinct și nu contractul nr. 208/2008 cum ar fi fost corect și solicitat prin acțiunea introductivă, au dat mai mult decât s-a solicitat prin acțiunea arbitrală. Totodată, arată recurenta, instanțele nu au vrut să observe că procesul-verbal de recepție finală a contractului 208/2008 din data de 28 noiembrie 2008 a fost anterior Procesului-verbal de conciliere din 24 iunie 2009 și a facturilor fiscale 267 din 29 decembrie 2008, 29 din 29 mai 2009 și 21 din 30 aprilie 2009, astfel că orice solicitare de plată făcută în baza oricărui înscris întocmit după data de 28 noiembrie 2008, exced obiectului acțiunii arbitrale în fond.

În concluzie, recurenta susține că atât Curtea de Apel cât și Tribunalul Arbitral au încălcat flagrant dispozițiile art. 364 pct. f C. proc. civ. și în baza rolului mai mult decât activ au înțeles să jongleze cu noțiunile și înscrisurile de la dosar, în afara celor revendicate de intimata SC R.C.C. SRL prin acțiune arbitrală și a cadrului legal evident. Prin concluziile scrise depuse la dosar intimata pârâtă SC R.C.C. SRL răspunzând punctual motivelor de recurs a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Examinând recursul recurentei se constată că acesta este nefondat, criticile avansate de recurentă fiind neîntemeiate. În conformitate cu dispozițiile art. 364 C. proc.

civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare pentru motivele expres și limitativ prevăzute la lit. a – i situație în care, raportat la criticile formulate de reclamantă, în mod corect prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea în anulare reținând că nu au fost dovedite cazurile prevăzute de art. 364 lit. a), b), f) și i). Critica recurentei privind excepția necompetenței materiale a Curții de Arbitraj ce vizează nulitatea compromisului pentru că nu s-a menționat obiectul litigiului, numele arbitrilor și modalitatea de numire a lor, este nefondată. Potrivit prevederilor art. 343 și următoarele C. proc. civ., convenția arbitrală se încheie în scris, sub sancțiunea nulității.

Prin clauza compromisorie sau prin compromis, ca forme ale convenției arbitrale, părțile convin ca litigiile să fie soluționate pe calea arbitrajului, adică își exprimă în scris acordul de voință cu privire la soluționarea litigiului. Recurenta face o confuzie între compromis și clauza compromisorie. Între cele două forme există diferențe. Astfel, în timp ce prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile care iau naștere, în viitor, din contractul în care aceasta a fost inserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, prin compromis părțile convin să supună arbitrajului orice litigii care s-au ivit între ele. Prin urmare, obiectul clauzei compromisorii este limitat doar la litigiile care se vor naște în viitor din sau în legătură cu contractul în care a fost inserată clauza compromisorie, în timp ce compromisul privește orice fel de litigii care s-au ivit deja între părți.

În speță, se constată că, voința comună a părților a fost în sensul modificării clauzei regăsite la art. 6 din Contractul de execuție lucrări nr. 208 din 3 iulie 2008, ce se referea expres la litigiile născute în baza acestui contract, de a fi rezolvate de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Indu Așadar, se constată că, acordul dintre părți sus-menționat constituie voința expresă a acestora, cu caracter de clauză compromisorie în înțelesul prevederilor art. 343, art. 3431 și art. 3432 C. pr. civ. Totodată, se observă că, în speță, convenția arbitrală nu este lovită de nulitate, întrucât cuprinde obiectul litigiilor ce urmează a se soluționa pe cale arbitrală, modalitatea de numire a arbitrilor, părțile înțelegând a accepta dispozițiile strie Argeș.

Fiind vorba despre o clauză compromisorie nu se poate vorbi despre nulitate pentru lipsa obiectului sau neindicarea numelui sau a modalității de numire a arbitrilor întrucât obiectul clauzei compromisorii nu se impune atâta timp cât se deduce din dispozițiile art. 343 1 alin. (1) C. proc. civ. și anume orice litigiu care se va naște din sau în legătură cu contractul în cuprinsul căruia este inserată clauza compromisorie. Prin urmare, instanța a dat eficiență clauzei compromisorii inserată de părți în procesul verbal încheiat la 24 iunie 2009 ce reprezintă și el un contract și a soluționat legal motivele de anulare întemeiate pe dispozițiile art. 364 lit. a) și b) C. proc. civ.

Nici criticile privind excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes nu pot fi primite întrucât, așa cum a constatat și instanța de fond, nu rezultă operarea în cauză a unei cesiuni de creanță ci numai a unei obligații de garanție pentru linia de credit deschisă la Banca Italo Romena, iar cesiunea de creanță trebuie să rezulte, cu certitudine, dintr-un contract de cesiune în cauză, cu referire expresă la creanțele rezultate din contractul nr. 208/2008, interesul reclamantei fiind astfel unul legitim. În ceea ce privește excepția prematurității acțiunii arbitrale, se va reține că procedura concilierii reglementată în art. 720 1 C. proc. civ. nu se identifică cu obligația pe care și-o asumă părțile, de a se rezolva un litigiu pe cale amiabilă, această procedură este incidentă numai justiției statale, fiind incompatibilă cu justiția privată pentru a cărei activare este suficientă clauza compromisorie, ca în cazul dat.

Motivul referitor la faptul că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, acordând mai mult decât s-a solicitat prin acțiunea arbitrală nu poate fi reținut având în vedere că hotărârea arbitrală a fost supusă controlului de legalitate prin acțiunea în anulare. Criticile referitoare la faptul că procesul verbal din 24 iunie 2009 excede obiectului acțiunii arbitrale, că nu s-a observat că procesul – verbal de recepție finală a contractului nr. 208/2008 a fost anterior procesului verbal de conciliere și a facturilor fiscale, au un puternic caracter devolutiv ce tind să repună în discuție însuși fondul litigiului, aspect tranșat de instanța arbitrală și care nu poate forma obiect de analiză în cadrul examenului de legalitate în această fază procesuală.

În consecință, față de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins. Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ. recurenta reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. G.H.C. S.A. împotriva sentinței nr. 166/F-C din 11 februarie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenta reclamantă SC G.H.C. SA la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC R.C.C. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2011.