ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 904/2011

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 25 mai 2010 s-a înregistrat pe rolul acestei instanțe, sub nr. 4577/1/2010, contestația în anulare formulată de contestatoarea L.M.V.V. împotriva deciziei civile nr. 7387/ R din 9 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 28219/3/2005, în contradictoriu cu intimații M.M.O., M.A., M.A., M.E.C., M.M.V., M.E.C.I., I.Ș.J.V. și Primăria Orașului Călimănești. În motivarea cererii, contestatoarea a făcut un scurt istoric al cauzei, arătând care este obiectul acesteia, respectiv restituirea în natură a imobilului situat în Călimănești, precum și argumentele care, în opinia sa, ar fi trebuit să conducă la admiterea acestei solicitări.

După prezentarea istoricului cauzei, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 317 alin. (2) teza finală C. proc. civ., susținând că acestea impun în mod necesar rejudecarea recursului și casarea deciziei contestate, pentru a se stabili legalitatea deținerii imobilului de către pârâte la data formulării notificării. În acest sens, s-a arătat că imobilul litigios nu are statutul juridic de bun aparținând domeniului public al statului sau al unei autorități publice locale sau centrale. El nu figurează pe lista de inventar a bunurilor din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, așa cum rezultă din adresa Primăriei Orașului Călimănești nr. 11026 din 31 octombrie 2006. Prin urmare, imobilul litigios nu îndeplinește condiția impusă de Legea nr. 213/1998 pentru a face parte din domeniul public.

De altfel, tot Primăria Orașului Călimănești, în adresa de răspuns trimisă M.E.C.I., nr. 6513 din 20 septembrie 2006, precizează că „terenul mai susmenționat nu este inclus în domeniul public.” De asemenea, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., susținând că, din greșeală, instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut. În acest sens, s-a arătat că notificatorul M.S.G. a solicitat restituirea imobilului în natură. Casa a fost, însă, demolată în timp ce procesul se afla în faza apelului, astfel că nefiind pronunțată o hotărâre irevocabilă, este evident că obiectul notificării nu mai exista.

Tot din greșeală, instanța de recurs nu a observat că statutul juridic al imobilului litigios nu este justificat de cele două pârâte. Totodată, instanța de apel le-a acordat un imobil ce a pierit urmare a demolării nelegale și abuzive, când procesul se afla pe rolul Curții de Apel București, nefiind pronunțată o hotărâre irevocabilă. Or, este știut că dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit. Demolarea nelegală a imobilului pe parcursul procesului este și un motiv de ordine publică, menționat atât în recurs, cât și în notele de ședință și, în consecință, trebuia cercetat. Neanalizarea acestui motiv a condus la soluționarea greșită a cauzei, deoarece imobilul-construcție a fost demolat nelegal și abuziv, iar imobilul-teren aparține de drept defuncților M.I.S.

și M.I. și nu face parte din domeniul public al Orașului Călimănești, județul Vâlcea. La prezenta cauză a fost atașat dosarul în care s-a pronunțat decizia atacată. Examinând contestația în anulare cu care a fost învestită, Înalta Curte reține următoarele: Retractarea pe calea contestației în anulare a unei hotărâri irevocabile este limitată la motivele expres prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ., respectiv judecarea pricinii cu lipsă de procedură și încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, și de art. 318 C. proc. civ., respectiv săvârșirea unei greșeli materiale la dezlegarea recursului și omisiunea de cercetare a vreunui motiv de recurs. Pentru identificarea motivelor căii de retractare exercitate, contestatoarea a făcut trimitere la dispozițiile art. 317 alin. (2) teza finală și art. 318 teza a II-a C. proc.

civ. Dispozițiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ. nu reglementează, însă, vreun motiv de contestație în anulare, ci o excepție de la condiția de admisibilitate prevăzută la alin. (1) al art. 317 pentru contestația în anulare de drept comun, întemeiată pe motivele de la pct. 1 și 2 din alin. (1) al textului. Astfel, după ce prin alin. (1) al art. 317 C. proc. civ.

se instituie drept condiție de admisibilitate pentru folosirea contestației de drept comun aceea ca motivele pe care se sprijină această cale de atac, cele prevăzute la pct. 1 și 2 din alin. (1) al art. 317, constând în lipsa de procedură și încălcarea normelor de competență absolută, să nu fi putut fi invocate pe calea apelului și recursului, la alin. (2) se prevede că totuși contestația este admisibilă pentru aceste motive, în cazul în care ele au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond. Prin urmare, în mod greșit contestatoarea a făcut trimitere la dispozițiile art. 317 alin. (2) C. proc.

civ., în încercarea de a justifica un motiv de contestație în anulare, deoarece textul invocat nu reglementează un astfel de motiv. Argumentele de fapt ce se regăsesc în cererea de chemare în judecată nu indică nici ele vreun motiv de contestație în anulare de drept comun, care să pună în discuție aplicabilitatea la speță a dispozițiilor art. 317 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, contestatoarea nu reclamă judecarea pricinii cu lipsă de procedură (motiv prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1) sau cu încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență (motiv prevăzut art. 317 alin. (1) pct. 2), ci faptul că instanța de recurs nu ar fi stabilit legalitatea deținerii imobilului de către pârâte, respectiv regimul juridic real al bunului litigios.

Asemenea împrejurări nu se circumscriu, însă, motivelor expres și limitativ prevăzute de lege pentru contestația în anulare, ci reprezintă adevărate motive de recurs. Prin urmare, ele nu pot fi valorificate într-o contestație în anulare, deoarece contestația în anulare nu deschide calea recursului la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că judecata pe fond nu a fost bine făcută. Cu trimitere la dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatoarea a susținut că instanța de recurs a omis, din greșeală, să cerceteze motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. Într-adevăr, retractarea pe calea contestației în anulare a unei hotărâri pronunțate în recurs este posibilă, conform art. 318 teza a II-a C. proc. civ., atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate prin cererea de recurs. Prin motive de modificare și casare se înțeleg cele 9 cazuri reglementate de art. 304 C. proc. civ. în stabilirea cadrului în care se poate cenzura o hotărâre în recurs. În speță, însă, nu se poate reține omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cum greșit pretinde contestatoare. Aceasta deoarece, din verificarea deciziei supuse contestației în anulare rezultă că instanța de recurs s-a pronunțat asupra acestui motiv.

Astfel, în considerentele deciziei contestate s-a reținut că „reclamantul nu a dezvoltat nici o critică care să se încadreze în motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora se poate cere, pe calea recursului, modificarea unei hotărâri dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.” În justificarea acestei dezlegări, instanța de recurs a reținut că „în cauza supusă analizei, instanțele de fond nu au admis pretențiile formulate de reclamant prin notificare ci, dimpotrivă, le-au respins în totalitate, motivat de faptul că imobilul pentru care a pretins măsuri reparatorii nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, că acesta nu cade în sfera de reglementare a acestei legi.

Așa fiind, susținerea reclamantului formulată prin recurs, potrivit căreia i s-ar fi acordat ceea ce nu a cerut, se dovedește a fi străină de conținutul hotărârilor instanțelor de fond și de conținutul dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., caz în care urmează a fi respinsă.” Prin urmare, nu se poate imputa instanței de recurs omisiunea de cercetare a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ceea ce face inoperant, în speță, motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. Față de argumentele prezentate, contestația în anulare dedusă judecății apare ca nefondată și va fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea L.M.V.V. împotriva deciziei civile nr. 7387 din 9 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2011.