ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3133/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3133/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții A.V. și SC V.

SRL Iași au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, Guvernul României,

Administrația Finanțelor Publice a județului Iași, Direcția Generală a

Finanțelor Publice a județului Iași și Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii, solicitând să se constate următoarele:

- tratamentele

administrative, fiscale, contravenționale și morale discriminatorii aplicate

mai multor contribuabili, persoane fizice autorizate și microîntreprinderi, în

raport cu alte persoane fizice și juridice favorizate, precizate în plângerile

sale prealabile, cu obligarea pârâților a respecta art. 16 din Constituție,

art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale și art. 1 din Protocolul 12 la aceeași Convenție;

- încălcarea de

pârâte a dreptului de proprietate a reclamantului asupra veniturilor și

bunurilor folosite în societate, prin limitarea pretențiilor bănești la maxim

50% din venituri, conform art. 11, 20 și 44 din Constituție și art. 1 din

Protocolul la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului;

- încălcarea de

autoritățile pârâte a dispozițiilor art. 42 din Constituție și a art. 3 și 4

titlul I din aceeași Convenție;

- constatarea

nelegalității și neconstituționalității art. 32 din O.U.G. 34/2009, cu

exonerarea sa de plata sumelor ce sunt reglementate prin acest act normativ;

- constatarea

nelegalității și neconstituționalității art. 67 alin. (1) ultima teză din Legea

nr. 571/2003, cu exonerarea SC V. SRL de plata impozitului pe dividendele

realizate în anul 2008, dar neridicate în 2009, din cauza crizei economice;

- constatarea

nelegalității prevederilor art. 84 din Normele de aplicare ale Codului fiscal

H.G. nr. 44/2004 prin raportare la prevederile art. 55 alin. (4) lit. e) din

Legea nr. 571/2003 și la prevederile art. 14 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 1 din Protocolul la

aceeași Convenție;

- obligarea

Ministerului Transporturilor și Infrastructurii să modifice și să completeze

normele reglementate prin Ordinul nr. 3/2007 de aplicare a Legii nr. 265/2007

și prin Normele RNTR 1, conform art. 12

1

din Legea nr. 265/2007;

- constatarea

abuzurilor Ministerului Transporturilor și Infrastructurii în ce privește

tematicile de școlarizare prin cursurile de pregătire urmate de examinare și

atestare a persoanelor desemnate să coordoneze activitatea CAEN 4932, cu

obligarea ca aceste tematici să fie specifice activității CAEN 4932;

- încălcarea de

Statul Român, prin instituțiile pârâte a Cartei Social Europene, în partea

referitoare la raportul dintre salariul minim și cel mediu și obligarea

Statului Român a lua măsurile necesare pentru ca acest raport să fie de 60

(50)% din salariul - venitul mediu;

- înlăturarea

efectelor juridice ce le-au fost produse reclamanților ca urmare a celor

contestate, cu acordarea de daune ce vor fi precizate ulterior;

- obligarea

Ministerului Finanțelor a preciza prin Normele de Aplicare ale Codului Fiscal

sau de Procedură fiscală, a duratelor de păstrare la sediile societăților, a

actelor contabile, pe categorii, până la distrugerea lor.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, în opinia sa, reglementările interne sunt

necorelate și conduc la o fiscalitate excesivă, în dauna contribuabililor,

fiind de natură a încălca reglementările europene, dar și Constituția României

și Legea nr. 47/1992 ce reglementează activitatea Curții Constituționale sunt

considerate ca fiind neconstituționale.

Ulterior, prin

precizările depuse la dosar, reclamanții au arătat că, date fiind

reglementările evocate prin acțiune, pârâtele i-au încălcat dreptul la

proprietate asupra veniturilor obținute din activitatea comercială de

taximetrie, aceste reglementări aflându-se în contradicție cu dispozițiile

Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

respectiv cu cele prevăzute în Constituție. Cu privire la excepțiile invocate

de pârâți prin întâmpinări, a solicitat respingerea acestora.

Totodată, reclamanții

au arătat că renunță la partea referitoare la constatarea

neconstituționalității prevăzute de art. 32 din O.U.G. nr. 34/2009, precum și

la „partea din capătul de cerere 5, referitoare la constatarea

neconstituțională a art. 67 alin. (1) ultima teză din Legea nr. 571/2009”,

situație în care excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtul Guvernul

României a rămas fără obiect.

Prin întâmpinare,

pârâtul Guvernul României a invocat excepția inadmisibilității acțiunii,

întrucât obiectul acțiunii principale îl constituie constatarea

neconstituționalității unor ordonanțe simple sau de urgență.

Pârâții Administrația

Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin

întâmpinare, au invocat excepția necompetenței materiale a instanței, în măsura

în care din acțiunea reclamantului s-ar înțelege că acesta contestă și acte

emise de Administrația financiară, respectiv titluri executorii și somații,

situație în care competența revine instanței de executare. Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor a invocat și excepția lipsei calității procesuale

pasive.

Pârâtul Ministerul

Transporturilor și Infrastructurii, prin întâmpinare, a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, prin prisma primelor două capete de cerere,

întrucât nu a fost urmată procedura prealabilă în legătură cu Ordinul nr.

3/2008 emis de Ministerul Transporturilor, și lipsa calității procesuale pasive

a acestui minister, pentru că nu dispune de competențe în materie fiscală,

raportat la punctul 1 din acțiune.

În ce privește

solicitarea reclamantului de asimilare a societății și întreprinderilor

individuale, cu persoana fizică autorizată în materia activității de

taximetrie, a considerat pârâta că excede competențelor sale, așa cum exced și

capetele de cerere ce vizează legislația fiscală, iar în ce privește daunele

invocate, acestea nu pot fi acordate în lipsa procedurii prealabile.

Cu privire la

Sentința nr. 174/2010

Prin Sentința nr. 174

din 28 iunie 2010, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins

acțiunea formulată de reclamanții A.V. și SC V. SRL în contradictoriu cu

pârâții Statul Român, Guvernul României, Administrația Finanțelor Publice a

județului Iași, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Iași și

Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că, în speță, nu a fost sesizată de

reclamant în condițiile art. 1 și 8 din Legea contenciosului administrativ,

întrucât în realitate nu este criticat vreun act administrativ individual, ci

legislația internă ce reglementează desfășurarea activităților comerciale și a

fiscalităților la care aceasta este supusă, în general, cât și în particular,

prin reglementări fiscale specifice activității de taximetrie prestate de

reclamanți.

Astfel, reclamanții

urmăresc anularea și modificarea legislației fiscale identificate prin acțiune,

întrucât ar avea, în opinia lor, drept consecință exonerarea implicită a

acestora de obligațiile fiscale stabilite prin titlul executoriu din 28

octombrie 2009 - titlu cu privire la cenzurarea căruia reclamantul nu a

învestit prezenta instanță. Totodată, au cerut ca instanța de contencios să

constate cadrul legislativ excesiv de stufos și împovărător, instituit pentru

reglementarea activității de taximetrie, atât prin legislația fiscală, cât și

normele de autorizare și verificare periodică a operatorilor de taxi, iar ca

urmare a anulării/modificării acestora în sensul propus de reclamant, ar avea

ca rezultat exonerarea acestora de taxele de autoritate și tarifele de

verificare auto achitate cu facturile atașate cu titlu exemplificativ.

Or, susținerile

reclamantului privind eventuala corectare/modificare a acestor norme din lege

și ordonanțe intră în competența exclusivă a puterii legiuitoare (Parlamentul

României, Guvernul României) puterea judecătorească având obligația doar a

veghea asupra aplicării corecte a acestora de subiecții de drept implicați în

raporturile juridice guvernate de prevederile legale respective.

Prima instanță a

reținut că nici actele administrative normative emise de organele centrale sau

locale nu pot fi modificate de instanța judecătorească în sensul dorit de

reclamant (în speță hotărârile de guvern și ordonanțele Ministerului

Transporturilor și Infrastructurii invocate de reclamant), instanța având doar

competența stabilită prin art. 18 din Legea contenciosului administrativ.

Referitor la

competența instanței de a se pronunța asupra compatibilității legislației

interne cu cea a Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului, curtea de apel

a reținut că o astfel de măsură poate fi aplicată doar în ipoteza în care

acțiunea cu care a fost învestită îndeplinește cerințele prevăzute de art. 1 și

8 din Legea contenciosului administrativ, cerință neîndeplinită însă în cauză.

Totodată, a apreciat

că nici pretinsa discriminare evocată de reclamant, ca un capăt principal de

acțiune, nu poate fi cercetată de instanța de contencios administrativ,

raportat la normele Convenției, în lipsa identificării unui act administrativ

individual în cauză.

Cu privire la

Sentința nr. 220/2010

Prin cererea

înregistrată la data de 20 septembrie 2010, reclamanții A.V. și SC V. SRL au

solicitat îndreptarea, lămurirea și completarea încheierii din 21 iunie 2010 și

a Deciziei 174/CA din 28 iunie 2010, în temeiul art. 281, 281

1

, 281

2

și 281

3

din C. proc. civ., criticând încheierea de ședință din 21

iunie 2010 sub aspectul reținerii incomplete a susținerilor sale orale, cu

privire la culpa Ministerului Transporturilor în vătămarea dreptului său de

proprietate asupra veniturilor și a exemplificării cu Ordinul nr. 761/1991,

O.U.G. nr. 199/2005 și a Ordinului nr. 3/2007.

Totodată, au criticat

încheierea și cu privire la renunțarea la calea de atac direct prin excepții de

neconstituționalitate a unor dispoziții legale pe care le considera incidente

în cauză, dar și referitor la omisiunea înlăturării din citativ a Statului

Român, care nu mai avea calitate procesuală pasivă, nefiind consemnată nici

modificarea enunțurilor capetelor 4 și 5 din acțiune.

Cât privește Sentința

nr. 174/CA/2010 reclamanții au cerut să se lămurească care era temeiul de drept

al acțiunii sale, dacă unele dispoziții din legi sau ordonanțe se constituie

sau nu ca acte administrative, și dacă legislația internă evocată în acțiune nu

încalcă prevederile menționate expres din legislația europeană, aplicațiile de

drept și prioritar de instanțele de judecată.

Prin Sentința nr.

220/CA din 4 octombrie 2010, Curtea de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea de îndreptare, lămurire și

completare a încheierii din 21 iunie 2010 și a Deciziei civile nr. 174/CA din

28 iunie 2010, formulată de către reclamanții A.V. și SC V. SRL.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, față de dispozițiile art. 281 din C. proc.

civ., că este lipsită de relevanță neconsemnarea în totalitate în cuprinsul

încheierii de ședință din 21 iunie 2010 a tuturor susținerilor reclamanților,

în condițiile în care la dosar acesta a depus numeroase completări la acțiune

și care oricum au fost avute în vedere de instanță la adoptarea hotărârii în

cauză, neexistând așadar vreo vătămare a drepturilor sale procesuale prin

această pretinsă omisiune atâta timp cât astfel de critici pot constitui

obiectul unui eventual recurs pe care reclamanții îl pot promova împotriva

Sentinței nr. 174/2010.

Cu privire la art.

281

1

C. proc. civ. invocat, a constatat că reclamanții nu au

solicitat lămurirea dispozitivului, ci a considerentelor sentinței, sub

aspectul extinderii motivării acesteia privind analiza tuturor motivărilor în

drept ale acțiunii, însă aceste solicitări nu se încadrează în prevederile

textului de lege menționat, ci se pot constitui, de asemenea, doar ca și critici

pe care reclamantul le poate formula în calea de atac a recursului.

Prima instanță a

apreciat că nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 281

2

din C. proc. civ., ce reglementează omisiunea instanței de a se pronunța asupra

vreunui capăt de cerere, având în vedere că susținerile reclamanților vizează

doar motivarea în drept a soluției adoptate.

Împotriva acestor

hotărâri au declarat recurs reclamanții pentru nelegalitate și netemeinicie.

Motivele de recurs au

fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

invocându-se următoarele aspecte de nelegalitate și netemeinicie privind

Sentința civilă nr. 174 din 28 iunie 2010.

Se arată, că printr-o

motivare contradictorie instanța de fond a admis excepția inadmisibilității

acțiunii și a respins ca atare acțiunea formulată fără a se pronunța pe toate

cele 12 capete ale acțiunii astfel cum a fost formulată.

Se arată în motivele

de recurs că prin sentința atacată și soluționarea greșită pe excepția

inadmisibilității, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății

și nu a ținut cont de drepturile pretins vătămate ale reclamanților.

Se arată că sentința

atacată este lipsită de temei legal deoarece, pe de o parte, instanța de fond a

refuzat nelegal să verifice conformitatea cu legea a ordonanțelor și ordinelor

apreciate de reclamanți ca nelegale și pe de altă parte, a refuzat să

recunoască drepturile reclamanților la reparații patrimoniale, fiind încălcate

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dispozițiilor

Legii nr. 554/2004.

În motivele de recurs

se arată că acțiunea formulată, inclusiv excepțiile de nelegalitate invocate

sunt admisibile în raport de dispozițiile art. 1, 4 și 20 din Legea nr.

554/2004, aceasta deoarece privesc anularea unor norme legale care

reglementează anumite aspecte de natură fiscală și obligațiile care rezultă din

acestea privind activitatea operatorilor de taxi.

Aceleași motive de

recurs, recurenții le reiterează cu privire la sentința civilă din 4 octombrie

2010 prin care s-a respins cererea de îndreptare, lămurire și completare a

încheierii din 21 iunie 2010 și a hotărârii din 28 iunie 2010.

În raport de ambele

recursuri, recurenții solicită admiterea și casarea ambelor hotărâri cu

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru ca instanța să

verifice legalitatea actelor contestate și conformitatea lor cu legislația

europeană.

La dosar,

intimatul-pârât Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a formulat

întâmpinare în care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Curtea, analizând

recursurile declarate în cauză, pentru următoarele considerente le apreciază ca

nefondate, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Curtea nu constată

și nu va reține existența unei motivări contradictorii în ceea ce privește

soluția dispusă prin Sentința civilă nr. 174 din 28 iunie 2010 prin care

acțiunea recurenților a fost apreciată ca inadmisibilă și respinsă ca atare și

dispusă prin încheierea din 4 octombrie 2010 prin care s-a respins cererea de

îndreptare a erorii materiale, ca neîntemeiată.

Ambele soluții au

fost motivate în fapt și în drept, neputându-se reține existența unei motivări

contradictorii, față de ambele hotărâri fiind posibilă exercitarea controlului

de legalitate de către instanța de control judiciar.

Soluția de respingere

a acțiunii ca inadmisibilă privește faptul că acțiunea reclamanților astfel cum

a fost formulată pe toate capetele de cerere nu se încadrează în dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar cele solicitate nu pot forma obiectul

soluțiilor pe care le poate pronunța instanța de contencios administrativ în

limitele prevăzute de art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Soluția de respingere

a cererii de îndreptare a erorii materiale se întemeiază pe faptul că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 281 și art. 281

1

C. proc.

civ.

Ambele soluții

recurate sunt legale și temeinice fiind date cu aplicarea corectă a

dispozițiilor Legii nr. 554/2004 și a dispozițiilor C. proc. civ., în cauză

neputându-se reține încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului invocate în motivele de recurs.

În mod corect

instanța de fond, în raport de toată acțiunea formulată, inclusiv pe excepțiile

de nelegalitate invocate a pronunțat o soluție de respingere a acțiunii ca

inadmisibilă.

Aceasta deoarece ce

solicită recurenții nu se încadrează în cererile care pot forma obiectul unei

acțiuni, în condițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004. Criticile de

neconstituționalitate exced controlului instanței de fond, iar pe cele

criticate, legislația internă ce reglementează activitatea de taximetrie

prestată de recurenți nu se încadrează în soluțiile pe care le poate pronunța

instanța de contencios administrativ, cu respectarea principiului separației

puterilor în stat.

În mod corect au fost

interpretate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 pe excepțiile de

nelegalitate invocate, care nu pot fi primite în lipsa unui act administrativ

individual. Faptul că reclamanții înțeleg să conteste o întreagă legislație

fiscală apreciată ca vătămătoare pentru interesele patrimoniale nu determină

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, în cauză

fiind aplicate corect de instanța de fond dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2)

din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Soluția dispusă prin

încheierea din 21 iunie 2010 este legală și temeinică în cauză nefiind

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 281, 281

1

sau 281

2

C. proc. civ., neexistând erori materiale, omisiuni de pronunțare,

nesoluționarea unor cereri incidentale în condițiile în care acțiunea

reclamanților astfel cum a fost formulată, modificată, precizată și completată

a fost apreciată corect ca inadmisibilă și a fost respinsă ca atare.

Față de cele expuse

mai sus, Curtea în baza art. 312 (1) și (2) C. proc. civ., va respinge ca

nefondate recursurile, menținând ca legale și temeinice ambele hotărâri

recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.V. și SC V. SRL împotriva Sentinței nr. 174 din 28 iunie 2010 a

Curții de Apel Iași, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Respinge recursul declarat

de A.V. și SC V. SRL împotriva Sentinței nr. 220/CA din 4 octombrie 2010 a

Curții de Apel Iași, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 31 mai 2011.

Procesat

de GGC - NN