ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8526/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8526/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 1079 din 21 iunie
2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea
civilă formulată de reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român
prin M.F.P. și în consecință a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma
de 20.000 euro, echivalent în RON la data plății reprezentând despăgubiri
pentru prejudiciul moral suferit.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că în intervalul 2
iunie 1951 - 27 iulie 1955, din dispoziția organelor de represiune ale
regimului comunist, reclamantul împreună cu familia sa au fost dislocați din
zona frontierei de vest și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna
Vădeni, județul Brăila, pe motiv că sunt de origine macedoneană.
Conform art. 5 alin.
(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele care au suferit condamnări cu
caracter politic și împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu
caracter politic pot solicita în termen de 3 ani acordarea de despăgubiri
pentru prejudiciul moral suferit.
În aceste condiții,
instanța de fond a apreciat că suma de 20.000 euro este rezonabilă în raport cu
suferințele pe care le-a îndurat reclamantul.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel reclamantul C.I., pârâtul Statul Român prin M.F.P. și
M. P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 139 A din 14 februarie 2011 a
respins apelul declarat de reclamantul C.I. împotriva Sentinței civile nr. 1079
din 21 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și
a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de
D.G.F.P. a Municipiului București și de M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul
București.
A schimbat sentința
apelată în tot, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a decide
astfel, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele considerente:
Apelurile declarate
împotriva sentinței atacate vizau legalitatea și temeinicia hotărârii sub
aspectul cuantumului daunelor morale acordate, iar cu ocazia concluziilor
asupra fondului, M.P. a invocat problema încetării efectelor art. 5 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 221/2009 conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,
în urma admiterii excepției de neconstituționalitate.
Prin Decizia nr. 1358
din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea
Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea
nr. 221/2009, sunt neconstituționale.
Decizia Curții
Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 are de la data publicării, potrivit
art. 147 alin. (4) din Constituție, caracter general și putere numai pentru
viitor.
Principiul
neretroactivității se aplică doar acelor situații care și-au epuizat efectele,
definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din
constatarea neconstituționalității articolului menționat, nu și acelora care,
deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate
efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.
În consecință,
reclamantul nu avea la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un
"
bun
"
în sensul
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 al
Protocolului adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe
care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci
doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o
putea executa după momentul rămânerii ei definitive în apel.
În speță, Decizia
Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost pronunțată și
publicată anterior pronunțării deciziei în apel, situație în care aceasta,
având caracter obligatoriu, trebuie avută în vedere la soluționarea litigiului.
Constatând că
dispoziția legală referitoare la obținerea despăgubirilor solicitate de
reclamant a fost anulată pe calea controlului de constituționalitate al
acesteia, curtea de apel a reținut că, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului nu mai
subzistă, încetându-și efectele juridice.
Împotriva acestei din
urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul C.I. invocând cazurile prevăzute de
art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susținut următoarele
critici de nelegalitate:
Încălcarea art. 15
alin. (2) din Constituția României privind principiul neretroactivității legii,
întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul
Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut dreptul la acțiune pentru a
solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că, legea
aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este
aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În lumina
dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul
neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României
trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt
obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse
judecății.
În măsura în care
s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică
retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului recunoscut reclamantului de art. 6
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
O altă critică adusă
deciziei constă în aprecierea eronată a conținutului probelor și interpretarea
temeiurilor de drept pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea.
Sub acest aspect,
recurentul - reclamant a invocat Rezoluția nr. 1096/1996 și art. 5, 6 și 14 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care au prioritate în raport cu legea
internă, respectiv art. 20 din Constituție.
Recurentul -
reclamant a mai susținut că, în speță, sunt încălcate prevederile Declarației
Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,
ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens,
recurentul a invocat cauzele Fredin împotriva Suediei și Stubbingas contra
Marea Britanie.
Că, în reaprecierea
cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere
existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a
măsurilor abuzive la care a fost supus și nu a se limita să-și motiveze
respingerea apelului pentru deciziile Curții Constituționale.
A mai susținut recurentul că, în favoarea sa,
a fost stabilit un drept subiectiv patrimonial, drept care se subsumează
noțiunii de
"
bun
"
în sensul art. 1 din
Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului și Libertăților Cetățenești.
Față de cele expuse,
recurentul - reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei
atacate, în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a Sentinței civile
nr. 1079 din 21 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, în sensul
admiterii cererii introductive așa cum a fost formulată.
Examinând decizia
atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în cazul de
modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că
recursul declarat în cauză va fi respins pentru considerentele ce succed:
Motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, deoarece nu a
fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie acestei ipoteze.
Criticile formulate
de recurentul - reclamant aduc în discuție o singură chestiune și anume aceea a
efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010
publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010 prin care au fost declarate
neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,
care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de
persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau
care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Astfel, în ceea ce
privește efectele deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în control a
posteriori de constituționalitate, art. 147 din Constituția României și art. 31
din Legea nr. 47/1992 republicată, prevăd că de la data publicării lor în M.
Of. al României, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și
au putere numai pentru viitor.
Potrivit acelorași
reglementări, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca
fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea
deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după
caz, Guvernul, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile
Constituției.
Pe durata acestui
termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de
drept.
Din economia textelor
legale evocate rezultă că, efectele deciziilor Curții Constituționale prin care
se constată neconstituționalitatea unui act normativ sau a unei dispoziții
legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziții legale
declarate neconstituționale, respectiv aplicarea ex nunc (numai pentru viitor).
Art. 147 alin. (1)
din Constituția României impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau
Guvernul să pună de acord dispoziția neconstituțională cu prevederile
Constituției, sub sancțiunea încetării efectelor juridice ale dispoziției
constatate ca fiind neconstituțională.
Față de efectul ex
nunc al deciziilor Curții Constituționale urmează a se reține că prezumția de
constituționalitate a legii atacate este înlăturată odată cu publicarea
deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României.
Problema de drept ce
se ridică în speță este aceea dacă declararea ca neconstituțională a textului
de lege în discuție, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009
produce efecte juridice și asupra proceselor aflate în curs de judecată la data
publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României.
Această problemă de
drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de
Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că
Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale produce efecte
juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în
M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o
hotărâre definitivă.
Or, în speță, la data
publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.
1358 din 21 octombrie 2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza
nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Este adevărat că art.
148 alin. (2) din Constituție consacră principiul priorității dreptului
comunitar față de dreptul intern, dar nu este mai puțin adevărat că instanța de
apel nu are posibilitatea să analizeze conformitatea unei prevederi din dreptul
național, declarată neconstituțională de către Curtea Constituțională cu
anumite dispoziții comunitare care nici nu au fost invocate în fața primei
instanțe.
Pe de altă parte, nu
se poate susține că recurentul - reclamant era titularul unui
"
bun
"
în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă
vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1458 din 21
octombrie 2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi confere acest drept.
Speranța
reclamantului de a i se recunoaște un
"
bun
"
în sensul art. 1 din
Protocolul nr. 1, se referă la existența bunului în patrimoniul părții la data
la care se pretinde protecția dreptului european, ori la existența unei hotărâri
judecătorești definitive.
În ceea ce privește
criticile recurentului - reclamant referitoare la încălcarea art. 6 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Rezoluției nr. 1096/1996, acestea
sunt neîntemeiate.
Conform
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nici Convenția și nici
Rezoluția nr. 1096/1996 nu impun statului nicio obligație specifică de reparare
a nedreptăților ci Statul Român și-a propus să acorde despăgubiri pentru
persoanele care au fost condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989.
În raport cu cele
expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat în cauză
va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva Deciziei nr. 139/A
din 14 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 2 decembrie 2011.