ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 777/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 777/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Soluția instanței de fond
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
Apel Cluj, reclamanta SC C.F. SA Cluj prin lichidator judiciar C.I.T. SPRL, în
contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, a
solicitat obligarea acestuia să elibereze în favoarea SC C.F. SA certificatul
de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Cluj-Napoca,
str. T., nr. 204, jud. Cluj potrivit prevederilor H.G. nr. 834/1991.
În motivarea
acțiunii, reclamanta a arătat că a întocmit documentația în conformitate cu
H.G. nr. 834/1991, pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de
proprietate asupra terenului în litigiu prin parcurgerea tuturor etapelor și,
deși ulterior, prin Adresa nr. 3874 din 09 martie 2010 a răspuns solicitărilor
pârâtului, comunicându-i diferite informații referitoare la SC C.F. SA, nici
până în prezent acesta nu a înțeles să răspundă solicitării sale.
Prin întâmpinare,
pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a solicitat respingerea
acțiunii, arătând în primul rând, că pretențiile formulate au rămas fără
obiect, iar în al doilea rând că petenta, aflată în procedură de faliment, nu
justifică utilitatea terenului pentru realizarea obiectului său de activitate,
considerente pentru care apreciază că nu poate fi obligat la eliberarea actului
ce face obiectul litigiului.
Prin Sentința nr. 177
din 16 martie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios
administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. C.F.
SA Cluj prin lichidator judiciar C.I.T. SPRL, în contradictoriu cu pârâtul
Ministerul Transporturilor și Infrastructurii.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția invocată
de pârât nu poate fi reținută și, mai mult decât atât, este discutabil în ce
măsură considerentele invocate în susținerea acesteia sunt de natură să ducă la
concluzia că, în esență, este vorba despre un incident cu efect dirimant, și nu
despre poziția pe care pârâtul o adoptă pe fondul cauzei.
S-a mai arătat în
considerentele sentinței atacate că prin H.G. nr. 834/1991, legiuitorul a
stipulat, în mod explicit, care sunt condițiile în care se determină terenurile
pentru care urmează a se obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate,
în cauză nefiind contestat faptul că reclamanta îndeplinește toate celelalte
cerințe, disputa fiind generată doar de împrejurarea dacă terenul în litigiu
poate fi considerat ca fiind necesar în vederea desfășurării activității
petentei.
Prin urmare, prima
instanță a constatat că apărările formulate de către reclamantă nu sunt de
natură să contrazică susținerile pertinente ale pârâtului, potrivit cărora nu
mai este posibilă reintegrarea în circuitul comercial al unei societăți care a
intrat în faliment, conform prevederilor art. 3 pct. 23 și art. 132 din Legea
nr. 85/2006.
Din analiza
dispozițiilor art. 3 și art. 132 din Legea nr. 85/2006, instanța de fond a
constatat că rezultă în mod clar că nu se mai poate discuta despre o
"supraviețuire" a persoanei juridice, chiar dacă ar rezulta sume
reziduale în urma derulării procedurii și valorificării activului, acestea ar
reveni asociaților/acționarilor, neputând fi utilizate în maniera preconizată
de către petentă.
Cu referire la
hotărârea judecătorească depusă la dosar, prin care a fost dispusă intrarea
reclamantei în procedura de faliment, instanța de fond a reținut că, deși nu
poate fi negat faptul că ar fi în interesul masei credale ca bunurile
societății să fie valorificate, într-o procedură clară și previzibilă, sub
controlul judecătorului sindic, în comparație cu cea prevăzută de art. 4 din
H.G. nr. 834/1991, în condițiile în care creditorul majoritar este D.G.F.P.
Cluj, totuși, toate aceste aspecte nu sunt de natură să ducă la o concluzie
contrară, prin raportare la împrejurarea că este vorba despre texte imperative,
cu caracter special, în baza cărora trebuie evaluată situația prezentă și
viitoare a reclamantei.
A mai reținut prima
instanță că deși reclamanta afirmă că refuzul eliberării certificatului de
atestare a dreptului de proprietate se constituie într-o restrângere de
drepturi inadmisibilă în lipsa unei stipulații legale exprese, totuși aceasta
omite să amintească faptul că această situație este imputabilă exclusiv
organelor de conducere ale reclamantei, care, deși au avut la dispoziție un
interval de circa 20 de ani, nu au luat măsuri în sensul reglementării
situației patrimoniale ale societății, inclusiv prin solicitarea de emitere a
actului ce face obiectul acțiunii.
Calea de atac
exercitată
Împotriva Sentinței
nr. 177 din 16 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios
administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta SC C.F. SA Cluj prin
lichidator judiciar C.I.T. SPRL, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304
pct. 9 coroborate cu art. 304
1
C. proc. civ.
În motivarea căii de
atac, în argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., recurenta menționează că instanța de fond a interpretat greșit
dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în sensul că pentru eliberarea
certificatului de atestare a dreptului de proprietate este obligatoriu ca
terenul să fie necesar desfășurării obiectului de activitate al societății la
data solicitării certificatului, deși această cerință se impunea a fi
îndeplinită la data înființării societății comerciale cu capital de stat și nu
neapărat la data solicitării emiterii certificatului de atestare a dreptului de
proprietate a terenului menționat în cauză.
În opinia recurentei,
interdicția în sensul obținerii titlului de proprietate echivalează cu o
restrângere de drepturi ce ar trebui să fie reglementată în mod expres și nu să
reiasă dintr-o interpretare forțată a textelor de lege.
Se mai menționează și
faptul că deși societatea se află în lichidare judiciară, este posibilă
reintegrarea acesteia în circuitul civil și continuarea obiectului de
activitate în măsura în care datoriile acesteia sunt acoperite din patrimoniu,
astfel că lichidarea judiciară nu are drept consecință automată radierea
societății și ieșirea din circuitul civil.
De asemenea, se mai
susține că există și avantaje chiar și în ipoteza în care valorificarea
terenului în litigiu nu ar duce la acoperirea în întregime a pasivului SC
"C.F." SA, constând în faptul că D.G.F.P. își va recupera cu prioritate
creanța, sumele mergând la bugetul național, însă dacă terenul rămâne
nevalorificat este posibil să ajungă în proprietatea unor persoane interpuse,
fapt care va duce indirect la prejudicierea Statului Român.
Soluția instanței
de recurs
Înalta Curte,
analizând recursul în raport de motivele invocate, de înscrisurile depuse la
dosarul cauzei, de susținerile părților, de dispozițiile legale incidente,
apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Motivul de recurs prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia "hotărârea este lipsită
de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii"
este nefondat.
Astfel cum rezultă
din expunerea rezumativă prezentată anterior, instanța de fond a reținut, în
esență, că nu există un refuz nejustificat al autorității pârâte în ceea ce
privește emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate
solicitat în cauza dedusă judecății întrucât nu s-a dovedit că este întrunită
condiția referitoare la necesitatea terenului pentru îndeplinirea obiectului de
activitate al societății, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 din H.G. nr.
834/1991, cât și cele ale Legii nr. 15/1990, adoptate cu intenția transformării
fostelor unități economice de stat în societăți comerciale viabile care să
contribuie la realizarea unei economii de piață.
De asemenea,
necontestat este faptul că recurenta se află în procedura insolvenței
judiciare, conform Legii nr. 85/2006.
Problema de a cărei
dezlegare depinde soluționarea cauzei deduse judecății, este aceea dacă
recurenta, aflată în procedura insolvenței prevăzută de Legea nr. 85/2006,
îndeplinește condițiile pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului
de proprietate pentru terenul situat în Cluj-Napoca str. T. nr. 204 județul
Cluj, potrivit prevederilor H.G. nr. 834/1991.
Potrivit art. 1 din
H.G. nr. 834/1991, "Terenurile aflate în patrimoniul societăților
comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare
desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină,
pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către
organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort,
iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului
administrației locale de stat, de către autoritatea administrativă publică
județeană".
Conform art. 5 din
același act normativ "Organele care, potrivit legii, îndeplinesc
atribuțiile ministerului de resort, precum și autoritățile administrative publice
județene vor elibera societăților comerciale certificate de atestare a
dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit modelului stabilit de
organele prevăzute la art. 2. Aceste certificate sunt supuse regimului de
publicitate imobiliară".
Din cuprinsul
dispozițiilor menționate anterior, rezultă că se va elibera certificat de
atestare a dreptului de proprietate în scopul desfășurării activității
societății conform obiectului de activitate și nicidecum pentru îndestularea
creditorilor din procedura falimentului, astfel că susținerile recurentei sunt
nefondate.
De asemenea, critica
ce vizează faptul că această cerință se impunea a fi îndeplinită la data
înființării societății comerciale cu capital de stat și nu neapărat la data
solicitării emiterii certificatului în cauză, nu are acoperire legală, fiind
contrară scopului adoptării H.G. nr. 834/1991, astfel cum în mod corect a
reținut instanța de fond.
Susținerile
recurentei în sensul că îndeplinește această cerință sunt nefondate cu atât mai
mult cu cât, potrivit art. 47 alin. (7) din Legea nr. 85/2006, "De la data
intrării în faliment debitorul va putea desfășura doar activitățile ce sunt
necesare derulării operațiunilor lichidării", fiind necontestat faptul că
în prezent recurenta nu mai desfășoară activitate conform obiectului său de
activitate.
În consecință,
terenul în cauză nu este necesar desfășurării activității societății
solicitante, în cauza de față nejustificându-se eliberarea unui certificat de
atestare a dreptului de proprietate în raport cu prevederile legale. Situațiile
menționate de recurentă ca posibile argumente în favoarea emiterii
certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul menționat
nu pot fi reținute ca reprezentând o justificare temeinică și legală care să
conducă la admiterea acțiunii.
Față de toate
considerentele expuse, se apreciază că soluția instanței de fond este temeinică
și legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9
coroborat cu art. 304
1
C. proc. civ.
Înalta Curte, în
temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din
Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va respinge
recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul
declarat de SC C.F. SA Cluj prin lichidator judiciar C.I.T. SPRL împotriva
Sentinței nr. 177 din 16 martie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,
contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 februarie 2012.