ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3388/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamantul A.I., în contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Prestații Sociale Dâmbovița, a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 2 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 aprobate prin H.G. nr. 1825/2005, raportat la prevederile art. 1 și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, arătând că este de notorietate faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin decizii asupra excepției de nelegalitate privind art. 2 din H.G. 1825/2005 devenit art. 3 din H.G. nr. 1025/2006, în ceea ce privește noțiunea de naștere.

Prin sentința nr. 90 din 10 martie 2011, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 2 din H.G. nr. 1825/2005 invocată de reclamantul A.I. în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Prestații Sociale Dâmbovița. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că reclamantul a solicitat anularea deciziei nr. 5757 din 18 octombrie 2006 emisă de D.M.S.S.F. Dâmbovița privind aprobarea acordării indemnizației pentru creșterea copilului, ocazie cu care a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 2 din H.G. 1825/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că dispozițiile art. 2 din H.G. 1825/ 2005 sunt nelegale, deoarece creează o discriminare nepermisă între copii născuți și cei adoptați, la acordarea indemnizației de naștere, contravenind astfel și prevederilor art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Împotriva aceste sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională pentru Prestații Sociale Dâmbovița, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta a învederat instanței că reclamantul a invocat, în mod eronat, prevederile H.G. nr. 1825/2005, întrucât la data cererii erau aplicate prevederile H.G. nr. 1025/2006. A mai arătat recurenta-pârâtă că în ceea ce privește solicitarea reclamantului de acordare a plății retroactive a indemnizației pentru cel de-al doilea copil, H.G.

nr. 1025/2006 prevede că dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului în cuantumul prevăzut la art. l alin. (1) și art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005, se acordă începând cu data de 18.06.2009, astfel că la această dată dreptul la indemnizație pentru creșterea copilului domnului A.I., încetase de la data de 22 iulie 2008. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, apreciază că acesta este fondat, însă, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Procedura de soluționare a excepției de nelegalitate este reglementată prin art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în conformitate cu prevederile alin. (1) al acestui text, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea pe fond a litigiului, va sesiza prin încheierea motivată instanța de contencios administrativ competentă care, potrivit dispozițiilor alin. (2); se pronunța asupra acesteia în ședința publică, cu citarea părților și a emitentului actului administrativ. In cauză, Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea unei decizii, cerere formulată de reclamantul A.I. în contradictoriu cu Agenția pentru Prestații Sociale Dâmbovița, în cadrul căreia a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 2 H.G.

nr. 1825/2005. Din actele dosarului rezultă că instanța de fond a soluționat excepția de nelegalitate fără ca emitentul actului să fi fost citat în cauză, respectiv Guvernul României, și fără ca această cerere să fie comunicată pârâtului împreună cu înscrisurile depuse de reclamantă și pusă în discuția părților, încălcându-se astfel dispozițiile procedurale referitoare la citarea tuturor părților din proces și la comunicarea actelor de procedură. Necesitatea citării emitentului actului rezultă din redactarea art. 85 C. proc. civ., potrivit căruia Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel", în cauză fiind incidente și dispozițiile art. 86 C. proc.

civ., potrivit cărora „Comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se va face: din oficiu, prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia, precum și prin agenți ori salariați ai ailor instanțe în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul. (… )". Astfel, realizarea citării și comunicării actelor de procedură conform dispozițiilor legale reprezintă o dovadă a respectării a două principii fundamentale ale procesului civil: contradictorialitatea și dreptul la apărare. Principiul contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății.

Pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă. Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părțile să fie informate exact despre existența procesului, conținutul pretențiilor și argumentelor părții adverse, cât și în raporturile dintre părți și instanță. În acest sens judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, iar atunci când constată că partea care lipsește nu a fost legal citată, dispune amânarea judecății și refacerea procedurii de citare. Nu în ultimul rând, citarea și comunicarea actelor de procedură sunt foarte importante și pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, principiu consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și recunoscut de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Neprocedând în acest mod, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, care urmează a fi casată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să citeze în cauză și emitentul actului a cărui nelegalitate s-a invocat, respectiv Guvernul României. In consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) și art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Agenția pentru Prestații Sociale Dâmbovița împotriva sentinței nr. 90 din 10 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iunie 2011.