ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3388/2011

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamantul A.I., în

contradictoriu cu pârâta Agenția Județeană pentru Prestații Sociale Dâmbovița,

a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 2 din

Normele metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G.

nr. 148/2005 aprobate

prin H.G. nr. 1825/2005, raportat la prevederile

art. 1 și art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, arătând că este de

notorietate faptul că Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a pronunțat prin decizii asupra excepției de nelegalitate

privind art. 2

din H.G. 1825/2005 devenit art. 3 din H.G. nr. 1025/2006,

în ceea ce privește noțiunea de naștere.

Prin sentința nr. 90 din 10 martie 2011, Curtea

de Apel Ploiești a admis excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 2 din H.G.

nr. 1825/2005 invocată de

reclamantul A.I. în contradictoriu cu pârâta

Agenția pentru Prestații Sociale Dâmbovița.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de

fond a reținut în esență că

reclamantul

a solicitat anularea deciziei nr. 5757 din 18 octombrie 2006 emisă de D.M.S.S.F.

Dâmbovița privind aprobarea acordării indemnizației pentru creșterea

copilului, ocazie cu care a invocat excepția de

nelegalitate a dispozițiilor art. 2

din H.G. 1825/2005 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 privind

susținerea familiei în vederea creșterii copilului.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate

că dispozițiile art. 2 din

H.G.

1825/ 2005 sunt nelegale, deoarece creează o discriminare nepermisă între

copii

născuți și cei adoptați, la acordarea indemnizației de naștere, contravenind

astfel și prevederilor art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului.

Împotriva

aceste sentințe a declarat recurs pârâta Agenția

Națională pentru Prestații Sociale Dâmbovița, criticând sentința pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a

învederat instanței că reclamantul a invocat, în mod eronat,

prevederile H.G. nr. 1825/2005, întrucât la data

cererii erau aplicate prevederile

H.G. nr. 1025/2006.

A mai arătat

recurenta-pârâtă că în ceea ce privește solicitarea reclamantului de acordare a

plății retroactive a indemnizației pentru cel de-al doilea copil, H.G. nr.

1025/2006 prevede că dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului în cuantumul

prevăzut la art. l alin. (1) și art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005, se acordă

începând cu data de 18.06.2009, astfel că la această dată dreptul la

indemnizație pentru creșterea copilului domnului A.I., încetase de la data de

22 iulie 2008.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, analizând recursul în raport de criticile formulate, de

înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente,

apreciază că acesta este fondat, însă, pentru considerentele ce urmează a fi

expuse.

Procedura de soluționare

a excepției de nelegalitate este reglementată prin art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în conformitate cu prevederile alin. (1) al acestui text, instanța în

fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul

administrativ depinde soluționarea pe fond a litigiului, va sesiza prin

încheierea motivată instanța de contencios administrativ competentă care,

potrivit dispozițiilor alin. (2); se pronunța asupra acesteia în ședința

publică, cu citarea părților și a emitentului actului administrativ.

In cauză, Înalta

Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie

anularea unei decizii, cerere formulată de reclamantul A.I. în contradictoriu

cu Agenția pentru Prestații Sociale Dâmbovița, în cadrul căreia a invocat

excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 2 H.G. nr. 1825/2005.

Din actele

dosarului rezultă că instanța de fond a soluționat excepția de nelegalitate

fără ca emitentul actului să fi fost citat în cauză, respectiv Guvernul

României, și fără ca această cerere să fie comunicată pârâtului

împreună cu înscrisurile depuse de reclamantă și

pusă în discuția părților,

încălcându-se astfel dispozițiile procedurale

referitoare la citarea tuturor părților din proces și la comunicarea actelor de

procedură.

Necesitatea

citării emitentului actului rezultă din redactarea art. 85 C. proc. civ.,

potrivit căruia Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după

citarea sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune

altfel", în cauză fiind incidente și dispozițiile art. 86 C. proc. civ.,

potrivit cărora „Comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se va

face: din oficiu, prin agenții procedurali ai

instanței sau prin orice alt salariat al

acesteia, precum și prin agenți

ori salariați ai ailor instanțe în ale căror circumscripții se află cel căruia

i se comunică actul. (....)".

Astfel,

realizarea citării și comunicării actelor de procedură conform dispozițiilor

legale reprezintă o dovadă a respectării a două principii fundamentale ale

procesului civil: contradictorialitatea și dreptul la apărare.

Principiul

contradictorialității presupune faptul că toate elementele

procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției

părților, că fiecare parte trebuie

să aibă posibilitatea de a se exprima

cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă

judecății.

Pentru ca

acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat

efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.

Contradictorialitatea

se manifestă atât în raporturile dintre părți, iar pentru aceasta trebuie în

prealabil ca părțile să fie informate exact despre existența procesului,

conținutul pretențiilor și argumentelor părții adverse, cât și în raporturile

dintre părți și instanță.

În acest sens

judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau

înfățișarea părților, iar atunci când constată că partea care lipsește nu a

fost legal citată, dispune amânarea judecății și refacerea procedurii de

citare.

Nu în ultimul

rând, citarea și comunicarea actelor de procedură sunt foarte importante și

pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, principiu

consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și recunoscut

de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Neprocedând în

acest mod, instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală,

care urmează a fi casată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să citeze în cauză și emitentul

actului a cărui nelegalitate s-a invocat, respectiv Guvernul României.

In consecință,

pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin.

(1) și art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa

sentința și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Agenția pentru

Prestații Sociale Dâmbovița

împotriva sentinței nr. 90 din 10 martie

2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal.

Casează

sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iunie

2011.