ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2202/2011

Asupra cauzei penale de față constată: Prin cererea înregistrată pe rolul Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 10165/1/2010 din 10 decembrie 2010, condamnata B.D.F. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 4090 din 17 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând incidența prevederilor art. 386 lit. a), c), d și e) C. proc. pen. S-a arătat de către condamnată că la judecata în primă instanță nu îi fusese încuviințată cererea de probatorii formulată în cauză, judecătorul fondului considerând că nu era necesară administrarea de dovezi suplimentare, fiind stabilită întinderea prejudiciului menționat în actul de inculpare. În legătură cu acest aspect, a fost invocată incompatibilitatea judecătorului cauzei care, prin măsurile dispuse în cursul cercetării judecătorești, lăsase să se întrevadă soluția finală pronunțată în proces.

De asemenea, s-a arătat că însuși judecătorul în caz formulase cerere de abținere pe motiv că are interese în cauză, dar cu toate acestea pronunțase o condamnare de 3 ani închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pe un termen de încercare de 8 ani. Totodată, s-a arătat că sentința instanței de fond menționa eronat anul de naștere al condamnatei și că respectiva eroare fusese îndreptată numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, încheierea de rectificare pronunțată în cauză fiind însă criticabilă pentru faptul că menționa greșit calitatea de inculpată a condamnatei, deși procesul penal se încheiase. În finalul cererii se arăta că motivele contestației în anulare vor fi prezentate la primul termen de judecată stabilit în cauză.

Examinând cauza în raport de motivele invocate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că cererea de contestație în anulare este inadmisibilă, pentru considerentele ce urmează: Cauza penală privind pe condamnata B.D.F., trimisă în judecată sub acuzația de săvârșire a două infracțiuni de trafic de influență prevăzute de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost soluționată în primă instanță prin sentința penală nr. 136 din 27 mai 2008 a Curții de Apel București, secția II penală și pentru cauze cu minori și de familie. Prin respectiva hotărâre, contestatoarea a fost condamnată la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare și la 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a, b) și c) C. pen.

În baza art. 86/1 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii pe un termen de încercare de 8 ani. Hotărârea pronunțată în cauză a fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și contestatoare. Prin decizia penală nr. 4090 din 17 noiembrie 2010 a Înaltei Curși de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate în cauză și casată în parte sentința primei instanțe numai în ceea ce privește termenul de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale, redus de la 8 ani la 5 ani, durata și conținutul pedepsei complimentare stabilită și prin interzicerea exercițiului dreptului prevăzut de art. 64 lit. c) C. pen., dar pe o durată de 2 ani și aplicarea în cauză a prevederilor art. 71 alin. (5) C. pen.

Împotriva deciziei din recurs s-a formulat contestație în anulare, invocându-se incidența prevederilor art. 386 lit. a), c), d) și e) C. proc. pen. Cererea astfel formulată nu a fost însă motivată prin indicarea situațiilor care constituie cazurile de contestație în anulare enunțate, invocându-se pretinsa incompatibilitate a judecătorului fondului, greșita rectificare a sentinței, precum și nemulțumirea contestatoarei față de soluția de condamnare pronunțată în cauză. Or, aspectele invocate nu motivează valabil demersul juridic inițiat de condamnată, contestația în anulare pentru cazurile prevăzute de art. 386 alin. (1) lit. a), c), d) și e) C. proc. pen.

referindu-se la situațiile când procedura de citare a părții pentru termenul când s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe în dosar, când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri pentru aceeași faptă sau când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie conform art. 385/14 alin. (1/1) ori art. 385/16 alin. (1/1) C. proc. pen. În speță, contestatoarea nu a menționat niciuna dintre aceste situații și nici din actele dosarului nu rezulta existența acestora.

De altfel, în chiar cuprinsul cererii introductive de instanță se arăta că motivarea propriu-zisă a contestației în anulare va fi complinită până la primul termen ce se va acorda în cauză, obligație procesuală ce nu a fost însă respectată. Ca urmare, constatând că motivele invocate în cuprinsul cererii nu sunt dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen., contestația în anulare formulată de condamnata B.D.F. împotriva deciziei nr. 4090 din 17 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție va fi respinsă ca inadmisibilă, conform art. 391 alin. (2) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea B.D.F. împotriva deciziei penale nr. 4090 din 17 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 3757/2/2007. Obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 mai 2011.