ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1217/2011

Asupra

cererii de revizuire de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin decizia nr. 2011

din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins

recursul declarat de M.G. împotriva sentinței civile nr. 23/CA din 9 februarie

2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că prin hotărârea

nr. ll din 12 iulie 2006, Consiliul de Disciplină al camerei Executorilor

Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a admis acțiunea

disciplinară exercitată de Ministerul Justiției împotriva executorului

judecătoresc M.G. pentru săvârșirea abaterilor prevăzute de art. 44 lit. c) și

e) din Legea nr. 188/2000 și a aplicat executorului judecătoresc M.G.

sancțiunea excluderii din profesie, prevăzută de art. 46 lit. e) din Legea nr.

188/2000.

Prin hotărârea

nr. 15 din 6 octombrie 2006, Comisia Superioară de Disciplină din cadrul

Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România a admis contestația

formulată de M.G., a desființat hotărârea nr. 12 din 12 iulie 2006 a

Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara, a constatat ca fiind întemeiată excepția de

nelegalitate a compunerii completului de judecată la nivelul Consiliului de

Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara și a trimis cauza la același consiliu în vederea rejudecării

pricinii.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiției care a fost soluționat

de Curtea de Apel Timișoara prin decizia nr. 1198/2007.

Prin

decizia nr. 2133 din 27 mai 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat împotriva acestei decizii și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Prin

încheierea nr. 3882 din 4 noiembrie 2008, Înalta Curte a admis cererea de

strămutare, formulată de M.G. și a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de

Apel Timișoara la Curtea de Apel Oradea.

Curtea de

Apel Oradea, față de decizia nr. 2133 din 27 mai 2008 a Înaltei Curți, a

recalificat obiectul cauzei din recurs în contestație.

Prin

sentința civilă nr. 23 din 9 februarie 2009, Curtea de Apel Oradea a admis

contestația formulată de Ministerul Justiției în contradictoriu cu intimații M.G.,

Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor

Judecătorești din România și Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din

România, a anulat hotărârea nr. 15/2006 a Comisiei Superioare de Disciplină din

cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România și a trimis

cauza la Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a

Executorilor Judecătorești, pentru judecarea fondului.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență, că motivul

pentru care hotărârea nr. 11 din 12 iulie 2006 a fost desființată a constat în

incompatibilitatea executorului judecătoresc C.G. de a face parte din completul

care pronunțat hotărârea nr. 11 din 12 iulie 2006, întrucât acesta a fost

sancționat prin Hotărârea nr. 3 din 24 mai 2006 a Consiliului de Disciplină al

Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

S-a

reținut în considerentele sentinței atacate că, împotriva acestei hotărâri,

executorul judecătoresc C.G. a formulat contestație pe care a retras-o la data

18 iulie 2006, așa cum rezultă din hotărârea nr. 15 din 6 octombrie 2006.

Or,

potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/ 2000, în speță, hotărârea

contestată de C.G., nu rămâne definitivă decât din momentul în care Comisia

Superioară de Disciplină ia act de retragerea căii de atac.

Prin

urmare, instanța de fond a apreciat că, în mod greșit, Comisia Superioară de

Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești a

constatat situația de incompatibilitate a executorului judecătoresc C.G. și a

desființat pentru acest motiv hotărârea nr. 11 din 12 iulie 2006, fără a se

pronunța asupra fondului.

Împotriva

acestei sentințe, M.G. a declarat recurs, criticând sentința pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Înalta

Curte, ca instanță de control judiciar, a constatat că recursul este

inadmisibil.

În

conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/2000

„hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină este definitivă și poate fi

atacată cu recurs la Curtea de apel, în a cărei rază teritorială se află sediul

profesional".

În

consecință, calea de atac este cea indicată de norma specială, astfel încât sentința

civilă nr. 23 din 9 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția

contencios administrativ și fiscal, este irevocabilă, conform art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 188/2000.

În acest

context, Înalta Curte a constat că au rămas fără obiect excepțiile de

neconstituționalitate invocate de recurentul M.G. prin cererea din data de 20

aprilie 2010.

Împotriva

acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire M.G., criticând decizia

arătată, ca netemeinică și nelegală.

Revizuentul

a invocat ca temei al cererii de revizuire dispozițiile art. 21 pct. 2 din

Legea nr. 5 54/2004, fără a motiva cererea formulată.

Înalta

Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea cererii de revizuire de

față, va respinge cererea formulată ca inadmisibilă, pentru considerentele ce

urmează:

În

conformitate cu dispozițiile art. 125 alin. (3) și art. 128 din Constituție, competența

și procedura de judecată sunt stabilite de lege, iar împotriva hotărârilor

judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de

atac, în condițiile legii.

Din

interpretarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu

dispozițiile art. 322-328 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase

definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri

dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere conform

pct. 1-9 arătate în textul legal.

Înalta

Curte analizând cererea de revizuire în raport cu hotărârea atacată cu

revizuire a constatat că cererea de față nu întrunește cerințele minime de

admisibilitate prevăzute de lege.

Astfel,

procedând la verificarea hotărârii, în raport cu motivele de revizuire

prevăzute expres de dispozițiile legale, a rezultat că cererea de revizuire nu

se încadrează în limitele stabilite de lege, întrucât în cauză prin decizia

atacată cu revizuire a fost respins recursul ca inadmisibil, ori condiția

textului de lege, era ca hotărârea dată în recurs să vizeze fondul cauzei, ceea

ce nu a fost relevat în cauza dedusă judecății.

Văzând și

dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care dezbaterile

sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se

întemeiază, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

cererea de revizuire formulată de M.G. împotriva deciziei nr. 2011 din 21

aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 1 martie 2011.