ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1217/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1217/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
cererii de revizuire de față,
Din
examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin decizia nr. 2011
din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins
recursul declarat de M.G. împotriva sentinței civile nr. 23/CA din 9 februarie
2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ
și fiscal.
Pentru a
pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că prin hotărârea
nr. ll din 12 iulie 2006, Consiliul de Disciplină al camerei Executorilor
Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a admis acțiunea
disciplinară exercitată de Ministerul Justiției împotriva executorului
judecătoresc M.G. pentru săvârșirea abaterilor prevăzute de art. 44 lit. c) și
e) din Legea nr. 188/2000 și a aplicat executorului judecătoresc M.G.
sancțiunea excluderii din profesie, prevăzută de art. 46 lit. e) din Legea nr.
188/2000.
Prin hotărârea
nr. 15 din 6 octombrie 2006, Comisia Superioară de Disciplină din cadrul
Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România a admis contestația
formulată de M.G., a desființat hotărârea nr. 12 din 12 iulie 2006 a
Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă
Curtea de Apel Timișoara, a constatat ca fiind întemeiată excepția de
nelegalitate a compunerii completului de judecată la nivelul Consiliului de
Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel
Timișoara și a trimis cauza la același consiliu în vederea rejudecării
pricinii.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Justiției care a fost soluționat
de Curtea de Apel Timișoara prin decizia nr. 1198/2007.
Prin
decizia nr. 2133 din 27 mai 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis
recursul declarat împotriva acestei decizii și a trimis cauza spre rejudecare
aceleiași instanțe.
Prin
încheierea nr. 3882 din 4 noiembrie 2008, Înalta Curte a admis cererea de
strămutare, formulată de M.G. și a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de
Apel Timișoara la Curtea de Apel Oradea.
Curtea de
Apel Oradea, față de decizia nr. 2133 din 27 mai 2008 a Înaltei Curți, a
recalificat obiectul cauzei din recurs în contestație.
Prin
sentința civilă nr. 23 din 9 februarie 2009, Curtea de Apel Oradea a admis
contestația formulată de Ministerul Justiției în contradictoriu cu intimații M.G.,
Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor
Judecătorești din România și Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din
România, a anulat hotărârea nr. 15/2006 a Comisiei Superioare de Disciplină din
cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România și a trimis
cauza la Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a
Executorilor Judecătorești, pentru judecarea fondului.
Pentru a
pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență, că motivul
pentru care hotărârea nr. 11 din 12 iulie 2006 a fost desființată a constat în
incompatibilitatea executorului judecătoresc C.G. de a face parte din completul
care pronunțat hotărârea nr. 11 din 12 iulie 2006, întrucât acesta a fost
sancționat prin Hotărârea nr. 3 din 24 mai 2006 a Consiliului de Disciplină al
Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
S-a
reținut în considerentele sentinței atacate că, împotriva acestei hotărâri,
executorul judecătoresc C.G. a formulat contestație pe care a retras-o la data
18 iulie 2006, așa cum rezultă din hotărârea nr. 15 din 6 octombrie 2006.
Or,
potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/ 2000, în speță, hotărârea
contestată de C.G., nu rămâne definitivă decât din momentul în care Comisia
Superioară de Disciplină ia act de retragerea căii de atac.
Prin
urmare, instanța de fond a apreciat că, în mod greșit, Comisia Superioară de
Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești a
constatat situația de incompatibilitate a executorului judecătoresc C.G. și a
desființat pentru acest motiv hotărârea nr. 11 din 12 iulie 2006, fără a se
pronunța asupra fondului.
Împotriva
acestei sentințe, M.G. a declarat recurs, criticând sentința pentru
nelegalitate și netemeinicie.
Înalta
Curte, ca instanță de control judiciar, a constatat că recursul este
inadmisibil.
În
conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/2000
„hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină este definitivă și poate fi
atacată cu recurs la Curtea de apel, în a cărei rază teritorială se află sediul
profesional".
În
consecință, calea de atac este cea indicată de norma specială, astfel încât sentința
civilă nr. 23 din 9 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția
contencios administrativ și fiscal, este irevocabilă, conform art. 45 alin. (5)
din Legea nr. 188/2000.
În acest
context, Înalta Curte a constat că au rămas fără obiect excepțiile de
neconstituționalitate invocate de recurentul M.G. prin cererea din data de 20
aprilie 2010.
Împotriva
acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire M.G., criticând decizia
arătată, ca netemeinică și nelegală.
Revizuentul
a invocat ca temei al cererii de revizuire dispozițiile art. 21 pct. 2 din
Legea nr. 5 54/2004, fără a motiva cererea formulată.
Înalta
Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea cererii de revizuire de
față, va respinge cererea formulată ca inadmisibilă, pentru considerentele ce
urmează:
În
conformitate cu dispozițiile art. 125 alin. (3) și art. 128 din Constituție, competența
și procedura de judecată sunt stabilite de lege, iar împotriva hotărârilor
judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de
atac, în condițiile legii.
Din
interpretarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu
dispozițiile art. 322-328 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase
definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri
dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere conform
pct. 1-9 arătate în textul legal.
Înalta
Curte analizând cererea de revizuire în raport cu hotărârea atacată cu
revizuire a constatat că cererea de față nu întrunește cerințele minime de
admisibilitate prevăzute de lege.
Astfel,
procedând la verificarea hotărârii, în raport cu motivele de revizuire
prevăzute expres de dispozițiile legale, a rezultat că cererea de revizuire nu
se încadrează în limitele stabilite de lege, întrucât în cauză prin decizia
atacată cu revizuire a fost respins recursul ca inadmisibil, ori condiția
textului de lege, era ca hotărârea dată în recurs să vizeze fondul cauzei, ceea
ce nu a fost relevat în cauza dedusă judecății.
Văzând și
dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care dezbaterile
sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se
întemeiază, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
cererea de revizuire formulată de M.G. împotriva deciziei nr. 2011 din 21
aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios
administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 1 martie 2011.