ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2209/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de M.G.

împotriva sentinței civile nr. 23/CA din 9 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, și a constatat, ca rămase fără obiect, excepțiile de neconstituționalitate invocate de recurent prin cererea din 20 aprilie 2010. Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele: Prin sentința civilă nr. 23 din 9 februarie 2009, Curtea de Apel Oradea, a admis contestația formulată de Ministerul Justiției în contradictoriu cu intimații M.G., Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România și Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, a anulat Hotărârea din 2006 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România și a trimis cauza la Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, pentru judecarea fondului.

A reținut Curtea de apel că, prin Hotărârea din 12 iulie 2006, Consiliul de Disciplină al camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, a admis acțiunea disciplinară exercitată de Ministerul Justiției împotriva executorului judecătoresc M.G. pentru săvârșirea abaterilor prevăzute de art. 44 lit. c) și e) din Legea nr. 188/2000 și a aplicat executorului judecătoresc sancțiunea excluderii din profesie prevăzută de art. 46 lit. e) din Legea nr. 188/2000.

Prin Hotărârea din 6 octombrie 2006, Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România, a admis contestația formulată de M.G., a desființat Hotărârea din 12 iulie 2006 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, a constatat ca fiind întemeiată excepția de nelegalitate a compunerii completului de judecată la nivelul Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și a trimis cauza la același consiliu în vederea rejudecării pricinii. Comisia Superioară de Disciplină a reținut existența unei situații de incompatibilitate a executorului judecătoresc C.G.

de a face parte din completul care pronunțat Hotărârea din 12 iulie 2006, întrucât fusese sancționat prin Hotărârea din 24 mai 2006 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Curtea de apel a constatat faptul că împotriva hotărârii de sancționare, executorul judecătoresc C.G. a formulat contestație pe care a retras-o la data 18 iulie 2006, iar, potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/2000, hotărârea de sancționare rămâne definitivă în momentul în care Comisia Superioară de Disciplină ia act de retragerea căii de atac. Astfel fiind, la momentul pronunțării Hotărârii din 12 iulie 2006, hotărârea de sancționarea nu era definitivă, astfel că executorul judecătoresc C.G.

nu se afla în situația de incompatibilitate prevăzută de art. 51 din Statutul Uniunii Naționale a executorilor Judecătorești din România. Prin urmare, instanța de fond a apreciat că, în mod greșit, Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești a constatat situația de incompatibilitate a executorului judecătoresc C.G. și a desființat pentru acest motiv Hotărârea din 12 iulie 2006, fără a se pronunța asupra fondului. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel, M.G. a declarat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut, în esență, că în mod greșit Curtea de apel a respins excepția de necompetență a instanței de contencios administrativ și proba cu martori pe care a solicitat-o, susținând, totodată, că instanța a apreciat eronat că hotărârea de sancționare a executorului judecătoresc C.G.

nu era definitivă la data de 12 iulie 2006, când acesta a făcut parte din completul care a pronunțat Hotărârea. Înalta Curte, ca instanță de recurs, a reținut că recursul declarat de M.G. este inadmisibil, întrucât, conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/2000 „hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină este definitivă și poate fi atacată cu recurs la curtea de apel, în cărei rază teritorială se află sediul profesional”, astfel că sentința civilă nr. 23 din 9 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, este irevocabilă, motiv pentru care, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., împotriva acestei hotărâri nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.

În acest context, Înalta Curte, ca instanță de recurs, a constatat ca rămase fără obiect excepțiile de neconstituționalitate invocate de recurentul M.G. prin cererea din data de 20 aprilie 2010. Cu privire la decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal M.G. a formulat contestație în anulare, în temeiul art. 317 pct. 2 și art. 318 C. proc. civ., susținând că instanța de recurs a pronunțat decizia atacată cu încălcarea legii. Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele arătate în continuare: În esență, prin motivele contestației în anulare, contestatorul M.G.

susține că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca instanță de recurs, a pronunțat decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010 cu încălcarea dispozițiilor art. 317 pct. 2 și art. 318 C. proc. civ., conform cărora: „Art. 317. - Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: (…) 2. când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Art. 318. - Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare ”. Se constată că, prin decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de M.G. împotriva sentinței civile nr. 23 din 9 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, având în vedere dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/2000, conform cărora „hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină este definitivă și poate fi atacată cu recurs la curtea de apel, în cărei rază teritorială se află sediul profesional”.

Conform dispozițiilor de ordine publică în materie de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, este competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de Curțile de apel, ca instanțe de contencios administrativ, în primă instanță. În cauză, însă, sentința civilă nr. 23 din 9 februarie 2009 a fost pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, ca instanță de recurs, conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/2000, astfel că respectiva hotărâre judecătorească este o hotărâre irevocabilă, în sensul dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., conform cărora „Sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii ”. Or, din interpretarea dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc.

civ., rezultă că nu sunt supuse recursului hotărârile judecătorești pronunțate în recurs, cum este în cauză sentința civilă nr. 23 din 9 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Totodată, Înalta Curte constată că M.G. nu a expus critici cu privire la decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., invocate drept temei al contestației în anulare. În consecință, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 și de art. 318 C. proc. civ., astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc.

civ., contestația în anulare formulată de M.G. va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de M.G. cu privire la decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2011.