ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2209/2011

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins

recursul declarat de M.G. împotriva sentinței civile nr. 23/CA din 9 februarie 2009

a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

și a constatat, ca rămase fără obiect, excepțiile de neconstituționalitate invocate

de recurent prin cererea din 20 aprilie 2010.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 23 din 9 februarie 2009, Curtea de Apel Oradea, a admis contestația formulată

de Ministerul Justiției în contradictoriu cu intimații M.G., Comisia Superioară

de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești din România

și Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești din România, a anulat Hotărârea

din 2006 a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor

Judecătorești din România și a trimis cauza la Comisia Superioară de Disciplină

din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești, pentru judecarea fondului.

A reținut Curtea de apel

că, prin Hotărârea din 12 iulie 2006, Consiliul de Disciplină al camerei Executorilor

Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, a admis acțiunea disciplinară

exercitată de Ministerul Justiției împotriva executorului judecătoresc M.G. pentru

săvârșirea abaterilor prevăzute de art. 44 lit. c) și e) din Legea nr. 188/2000

și a aplicat executorului judecătoresc sancțiunea excluderii din profesie prevăzută

de art. 46 lit. e) din Legea nr. 188/2000.

Prin Hotărârea din 6 octombrie

2006, Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Executorilor

Judecătorești din România, a admis contestația formulată de M.G., a desființat Hotărârea

din 12 iulie 2006 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești

de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, a constatat ca fiind întemeiată excepția de

nelegalitate a compunerii completului de judecată la nivelul Consiliului de Disciplină

al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și a

trimis cauza la același consiliu în vederea rejudecării pricinii. Comisia Superioară

de Disciplină a reținut existența unei situații de incompatibilitate a executorului

judecătoresc C.G. de a face parte din completul care pronunțat Hotărârea din 12

iulie 2006, întrucât fusese sancționat prin Hotărârea din 24 mai 2006 a Consiliului

de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Curtea de apel a constatat

faptul că împotriva hotărârii de sancționare, executorul judecătoresc C.G. a formulat

contestație pe care a retras-o la data 18 iulie 2006, iar, potrivit art. 45

alin. (5) din Legea nr. 188/2000, hotărârea de sancționare rămâne definitivă în

momentul în care Comisia Superioară de Disciplină ia act de retragerea căii de atac.

Astfel fiind, la momentul pronunțării Hotărârii din 12 iulie 2006, hotărârea de

sancționarea nu era definitivă, astfel că executorul judecătoresc C.G. nu se afla

în situația de incompatibilitate prevăzută de art. 51 din Statutul Uniunii Naționale

a executorilor Judecătorești din România.

Prin urmare, instanța

de fond a apreciat că, în mod greșit, Comisia Superioară de Disciplină din cadrul

Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești a constatat situația de incompatibilitate

a executorului judecătoresc C.G. și a desființat pentru acest motiv Hotărârea din

12 iulie 2006, fără a se pronunța asupra fondului.

Împotriva sentinței pronunțate

de Curtea de apel, M.G. a declarat recurs,

invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3,

7, 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut, în esență, că în mod

greșit Curtea de apel a respins excepția de necompetență a instanței de contencios

administrativ și proba cu martori pe care a solicitat-o, susținând, totodată, că

instanța a apreciat eronat că hotărârea de sancționare a executorului judecătoresc

C.G. nu era definitivă la data de 12 iulie 2006, când acesta a făcut parte din completul

care a pronunțat Hotărârea.

Înalta Curte, ca instanță

de recurs, a reținut că recursul declarat de M.G. este inadmisibil, întrucât, conform

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/2000 „hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină

este definitivă și poate fi atacată cu recurs la curtea de apel, în cărei rază teritorială

se află sediul profesional”, astfel că sentința civilă nr. 23 din 9 februarie 2009

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal,

este irevocabilă, motiv pentru care, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ.,

împotriva acestei hotărâri nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.

În acest context, Înalta

Curte, ca instanță de recurs, a constatat ca rămase fără obiect excepțiile de neconstituționalitate

invocate de recurentul M.G. prin cererea din data de 20 aprilie 2010.

Cu privire la decizia

nr. 2011 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal M.G. a formulat contestație în anulare, în temeiul art.

317 pct. 2 și art. 318 C. proc. civ., susținând că instanța de recurs a pronunțat

decizia atacată cu încălcarea legii.

Analizând contestația

în anulare formulată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele

arătate în continuare:

În esență, prin motivele contestației în anulare, contestatorul

M.G. susține că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca instanță de recurs, a pronunțat

decizia nr. 2011 din 21

aprilie 2010 cu încălcarea dispozițiilor art. 317 pct. 2 și art. 318 C. proc. civ.,

conform cărora:

„Art. 317.

-

Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu

contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive

nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:

(…)

2.

când

hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică

privitoare la competență.

Art. 318. - Hotărârile instanțelor de recurs mai

pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte,

a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare

”.

Se constată că, prin

decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins,

ca inadmisibil, recursul declarat de M.G. împotriva

sentinței civile nr. 23

din 9 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și

fiscal, având în vedere dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 188/2000, conform

cărora „hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină este definitivă și poate fi

atacată cu recurs la curtea de apel, în cărei rază teritorială se află sediul profesional”.

Conform dispozițiilor

de ordine publică în materie de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, este competentă să soluționeze recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de Curțile de apel, ca instanțe de contencios

administrativ, în primă instanță.

În cauză, însă, sentința

civilă nr. 23 din 9 februarie 2009 a fost pronunțată de Curtea de Apel Oradea,

secția contencios administrativ și fiscal, ca instanță de recurs, conform art. 45

alin. (5) din Legea nr. 188/2000, astfel că respectiva hotărâre judecătorească este

o hotărâre irevocabilă, în sensul dispozițiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc.

civ., conform cărora „Sunt hotărâri irevocabile

hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat

fondul pricinii

”.

Or, din interpretarea dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că

nu sunt supuse recursului hotărârile judecătorești pronunțate în recurs, cum este

în cauză sentința civilă nr. 23 din 9 februarie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Totodată, Înalta Curte

constată că M.G. nu a expus critici cu privire la decizia nr. 2011 din 21 aprilie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., invocate drept temei

al contestației în anulare.

În consecință, Înalta

Curte constată că în cauză nu sunt întrunite niciuna dintre ipotezele prevăzute

de art. 317 alin. (1) pct. 2 și de art. 318 C. proc. civ., astfel că, în temeiul

dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., contestația în anulare formulată de M.G. va

fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de M.G.

cu privire la decizia nr. 2011 din 21 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie

2011.