ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4193/2010

În baza actelor și lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele: Prin rechizitoriul nr. 964/P/2004 din 02 februarie 2005 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.V. pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. S-a reținut că, în seara zilei de 20 noiembrie 2004, în locuința victimei D.M.A. din județul Bacău, pe fondul consumului de alcool, inculpatul a ucis-o, strângând-o cu mâinile de gât în timp ce întreținea un raport sexual anal cu aceasta. Primul ciclu procesual 1. Prin sentința penală nr. 103/D din 15 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 71/110/2005, inculpatul B.V. a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de omor, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen. În baza art. 350 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. S-a constatat că partea vătămată C.M. nu s-a constituit parte civilă. Din examinarea și aprecierea datelor din dosarul cauzei, instanța a reținut că probele de vinovăție administrate nu sunt apte să înfrângă prezumția relativă de nevinovăție a inculpatului. Actul de inculpare a inculpatului s-a întemeiat pe declarația dată de acesta în faza urmăririi penale coroborată cu declarațiile martorilor asistenți I.A. și L.S., care au fost prezenți la activitatea de conducere în teren a inculpatului. Din examinarea declarațiilor date de inculpat în faza de urmărire penală, s-a constatat că acesta recunoaște săvârșirea faptei pentru care este acuzat, învederând organului judiciar că, în timp ce întreținea raporturi sexuale cu victima, la un moment dat, a strâns-o de gât cu mâinile, fără niciun motiv.

În conținutul acelorași declarații, inculpatul a prezentat detalii cu privire la activitatea posterioară plecării sale din locuința victimei. Referitor la declarațiile martorilor asistenți I.A. și L.S., instanța a constatat că aceștia au participat la o reconstituire la locul faptei, efectuată în faza de urmărire penală. Informațiile prezentate de acești martori se referă la activitatea infracțională a inculpatului care a arătat, cu acea ocazie, modalitatea de săvârșire a faptei reținută în sarcina sa, situație care concordă cu declarația inițială de recunoaștere a faptei. Analizând declarația inculpatului dată în faza cercetării judecătorești, s-a observat că inculpatul a retractat declarația inițială prin care a recunoscut fapta, susținând în fața instanței că nu a comis infracțiunea reținută în sarcina sa, iar declarațiile anterioare de la urmărirea penală au fost date la cererea expresă a anchetatorilor, fără a corespunde adevărului.

Potrivit art. 69 C. proc. pen., declarațiile învinuitului sau inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Cu alte cuvinte, simpla recunoaștere a inculpatului este lipsită de eficiență juridică dacă nu se coroborează cu celelalte probe în acuzare administrate în cauză. În raport cu celelalte probe în acuzare administrate în cauză, instanța a reținut că atitudinea inițială a inculpatului de recunoaștere a faptei nu se coroborează cu acestea. Astfel, depozițiile martorilor audiați în cauză, cu excepția martorilor asistenți I.A. și L.S., nu oferă informații suficiente în sprijinul acuzării, în sensul de a atesta împrejurarea că inculpatul s-ar fi aflat în seara zilei de 20 noiembrie 2004 în locuința victimei D.M.A.

De asemenea, s-a apreciat că depozițiile martorilor audiați în cauză nu sunt apte de a permite nici măcar formularea unor deducții logice cu privire la împrejurarea că inculpatul s-ar fi îndreptat împreună cu victima către domiciliul acesteia din urmă. Martorii P.M. și J.A. au fost persoanele care au găsit victima decedată în locuința acesteia. Acești martori nu oferă niciun fel de date referitoare la posibilitatea ca inculpatul să se fi aflat anterior la locuința lui D.M.A. În ceea ce privește planșele fotografice și raportul de constatare medico-legală, mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penale, instanța constată că aceste probe nu dovedesc în mod nemijlocit vinovăția inculpatului, conținând informații care conduc la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu conținutul altor probe directe sau indirecte existente în cauză.

Din probatoriul administrat în prezentul proces penal, rezultă cu certitudine doar faptul că în ziua când se reține a fi săvârșită infracțiunea, inculpatul s-a întâlnit cu victima D.A.A. într-un bar situat pe raza comunei Fărăoani, județul Bacău. Probele administrate nu reușesc însă să releve împrejurarea că inculpatul și victima s-au deplasat împreună la locuința acesteia din urmă. La solicitarea instanței, în scopul aflării adevărului, s-au efectuat în cauză două expertize medico-legale care au analizat în urma unui examen A.D.N. microurme biologice prelevate de pe cearșaful ridicat de la locul săvârșirii faptei, pardoseala de beton, o cizmă și o pereche de pantaloni aparținând victimei. În urma examenului A.D.N.

s-a constatat existența unor microurme de sânge și spermă de natură umană ce provin de la o persoană de sex masculin, alta decât inculpatul B.V. Instanța a apreciat că această probă științifică este covârșitoare la aflarea adevărului judiciar. Având în vedere că la locul faptei nu s-au găsit microurme lăsate de inculpat, ci de o altă persoană, instanța a apreciat că vinovăția inculpatului este absolut incertă. Analizând conținutul celei de a doua expertiză A.D.N. efectuată în cauză, care a avut ca obiectiv identificarea urmelor de sânge și spermă de pe geaca și pantalonul blue jeans purtate de inculpat în ziua când se reține a fi săvârșită fapta, s-a constatat existența unui profil A.D.N. unic ce provine de la o persoană de sex masculin, concluzionându-se că microurmele biologice evidențiate la analiză provin de la inculpatul B.V.

Având în vedere că pe hainele inculpatului nu s-au găsit urme biologice ce aparțin victimei D.M.A., instanța a observat că și acest mijloc de probă întărește incertitudinea vinovăției inculpatului față de fapta pentru care este acuzat. Mai mult, instanța a constatat existența în cauză a unui puternic indiciu care susține apărarea inculpatului cu privire la nevinovăția sa. La fila 126 dosar, se află un înscris sub semnătură privată emis de martorul P.M. care s-a sinucis în cursul procesului penal. Examinând conținutul înscrisului sus-menționat, instanța a reținut că martorul P.M. a mărturisit că el este autorul infracțiunii de omor comisă împotriva victimei D.M.A., manifestându-și voința de a fi eliberat inculpatul.

Acest fapt probatoriu se coroborează cu concluziile expertizei medico-legale A.D.N. efectuată în cauză, care identifică existența unor urme biologice prelevate de la locul faptei, ce aparțin unei alte persoane, alta decât inculpatul, împrejurare care contribuie la constatarea nevinovăției inculpatului. În lumina argumentelor expuse anterior, instanța a constatat că probele în acuzare administrate în cauză nu au aptitudinea și consistența de a face dovada neîndoielnică a vinovăției inculpatului. Constatând că prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea inculpatului nu a fost înfrântă în cauză, neputându-se demonstra că inculpatul a ucis victima D.M.A., instanța a pronunțat în cauză o soluție de achitare a acestuia, în baza art. 10 lit. c) C. proc.

pen.. 2. Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, criticând netemeinicia soluției de achitare, deoarece din probele administrate în cauză rezultă cu certitudine că inculpatul a săvârșit infracțiunea de omor.

În dezvoltarea motivelor de apel s-au prezentat următoarele argumente: Dacă inculpatul nu ar fi săvârșit fapta nu ar fi putut relata în amănunțime situația găsită de organele de urmărire penală la descoperirea omorului și probele științifice administrate ulterior, respectiv: - locul unde a fost lăsată căruța și calul care nu a fost deshămat și a fost legat de gardul despărțitor unde a fost găsit; - locul unde a fost lăsat sacul cu fasole luat din căruță de victimă; - faptul că s-a consumat vin dintr-un bidon, fără pahare, fiind găsit bidonul de vin; - faptul că partea vătămată a căzut înainte de a intra în curte și s-a lovit la barbă și gură, aspecte ce rezultă din expertiza medico-legală a cadavrului; - locul unde a lăsat victima geaca cu care era îmbrăcat, respectiv lada de fasole din încăperea unde a fost săvârșită infracțiunea; - modul cum era îmbrăcată victima, respectiv cu pulover și izmene; - felul în care a fost ucisă victima, respectiv prin imobilizare din spate, cu comprimarea gâtului cu ambele mâini și hiperextensia bruscă a capului spre spate, fapt stabilit prin expertiza medico-legală și ulterior declarației inculpatului care afirmă că a ștrangulat victima din instinct; - cele două rapoarte efectuate la I.M.L.

București nu pot reprezenta probe covârșitoare din care să rezulte nevinovăția inculpatului; - din prima expertiză rezultă că, probele de sânge găsite pe hainele, cizmele, cearșaf și pământul din locuința victimei aparțin aceleiași persoane, dar nu inculpatului, iar în lipsa unei probe martor nu s-a putut stabili dacă aparțin părții vătămate, deși dacă ar fi fost recoltate, în mod cert acestea ar fi fost ale victimei; - din expertiza a doua rezultă că pe hainele inculpatului nu au fost găsite pete de sânge sau spermă care să aparțină altei persoane sau inculpatului.

Faptul că nu au fost găsite pete de sânge sau spermă de la inculpat pe hainele victimei și invers, nu poate duce automat la concluzia că inculpatul nu a fost prezent la locul faptei și nu a săvârșit fapta, deoarece din probele administrate în cauză, inclusiv din recunoașterea inculpatului, nu rezultă că acesta ar fi suferit vreo leziune la data respectivă, raportul sexual anal cu victima a fost în poziția indicată de inculpat și nu era obligatoriu să ia urme de sânge de la victimă care era lovită la față, iar din declarațiile inculpatului nu rezultă că ar fi ejaculat (filele 46-48 dosar urmărire penală) pentru a exista urme de spermă pe victimă sau hainele inculpatului. Înscrisul depus la dosar din care ar rezulta că P.M.

s-a sinucis pentru că el ar fi autorul faptei nu poate fi luat în considerare ca probă, deoarece instanța nu a verificat dacă acesta s-a sinucis, biletul nu are dată și semnătură, nu s-a făcut o expertiză a scrisului, pentru a se dovedi că provine de la această persoană și nu s-a stabilit unde a fost găsit, când și de către cine; - probele administrate în cauză prin audierea martorilor propuși în apărare de inculpat, respectiv I.I. și C.P. nu pot fi luate în considerație, deoarece sunt în contradicție cu celelalte probe referitor la orele în care inculpatul a fost în diverse locuri – respectiv declarațiile lui B.F.

și a personalului de la barul unde a stat și consumat băuturi alcoolice inculpatul; - afirmația inculpatului din declarația de la instanța de judecată că a data declarații la efectuarea urmăririi penale prin care a recunoscut săvârșirea infracțiunii „întrucât așa mi-au spus aceștia și eu m-am conformat” nu poate fi luată în considerare deoarece a dat declarație în prezența unui apărător, nu a contestat această declarație, iar la prezentarea materialului de urmărire penală în fața altui apărător a confirmat că este autorul faptei.

Organul de urmărire penală nu avea cum să îi sugereze conținutul declarației având în vedere și numai faptul că nici acesta nu cunoștea cu exactitate leziunile suferite de victimă, modul de producere, respectiv prin cădere și strangulare, cu hiperextensia bruscă a capului la dată luării declarației, deoarece raportul de expertiză definitiv a fost întocmit pe data de 13 decembrie 2004. Verificând sentința pe baza motivelor invocate, a probelor administrate în cauză, dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, instanța de control judiciar a constatat că apelul nu este fondat, din următoarele considerente: Singura probă în dovedirea vinovăției inculpatului este însăși recunoașterea acestuia manifestată în ocazii diferite: în două declarații date în fața organului de urmărire penală (filele 44-48 dosarul urmărire penală), cu ocazia audierii sale la soluționarea propunerii de arestare (fila 8 dosar nr. 8318/2004) și cu ocazia activității de conducere în teren efectuată tot în cursul urmăririi penale (filele 5-6 dosar urmărire penală), activitate înregistrată video și audio.

Această recunoaștere nu a existat însă de la început, fiind de necontestat că la debutul cercetărilor cu privire la persoana sa, inculpatul a negat comiterea faptei. Că este așa o dovedește în primul rând împrejurarea că prin rezoluția din 23 noiembrie 2004 s-a dispus examinarea sa cu tehnică poligraf și apoi răspunsurile date de inculpat la întrebările puse în cadrul examinării, când a negat că este autorul faptei (fila 37 dosarul urmărire penală). În cursul judecății, inculpatul a revenit la atitudinea inițială de nerecunoaștere a faptei. Examinând atât declarațiile în care inculpatul recunoaște fapta cât și pe cele în care o neagă, instanța de control judiciar a constatat că primele nu numai că nu se coroborează cu alte probe, dar împrejurări semnificative relatate de inculpat sunt infirmate de împrejurări ce rezultă din alte probe.

Astfel, în prima declarație, scrisă personal de inculpat, acesta a relatat că a strâns victima în timp ce întreținea un raport sexual cu aceasta, inculpatul fiind activ. Descriind acest aspect, inculpatul a precizat că victima s-a dezbrăcat de pantaloni, și-a dat indispensabilii jos până la genunchi, s-a așezat cu fața în jos (probabil pe pat), picioarele rămânând pe pardoseală (filele 44-45 dosar urmărire penală). Victima a fost însă găsită într-o altă poziție, respectiv întinsă pe pat, cu fața în jos, îmbrăcată cu indispensabili, pulovărul cu care era îmbrăcată fiind tras peste indispensabili. Această situație rezultă din procesul verbal încheiat cu ocazia primei cercetări la fața locului efectuată de agentul de poliție din cadrul postului Fărăoani la data de 21 noiembrie 2004 (fila 7 dosar urmărire penală).

Probele administrate în cauză dovedesc că poziția victimei nu a fost schimbată până la sosirea lucrătorului de poliție, martorii J.A. și P.M., primele persoane care au găsit victima, indicând aceeași poziție ca și cea constatată de lucrătorul de poliție (filele 57, 59 dosar urmărire penală, filele 66, 67 dosar instanță). De asemenea, și martora C.M. – sora victimei – a declarat că a găsit victima în pat, cu fața în jos (fila 62 dosar urmărire penală), în cursul judecății precizând că a văzut acest lucru uitându-se pe geam, deci anterior intrării în locuința victimei (fila 33). Aceste contradicții conduc la concluzia că inculpatul a relatat aspecte menționate altfel decât în realitate, pentru că pe acestea din urmă nu le cunoștea.

Mai există o altă împrejurare relatată de inculpat și infirmată de o altă probă. Astfel, el a declarat că a plecat de la bar împreună cu victima, dar martorul C.I. a afirmat că în seara zilei de 20 noiembrie 2004 a văzut victima care „se chinuia să bage căruța cu un cal în curte” și aceasta era singură (fila 112 dosar instanță). Pe de altă parte, veridicitatea declarației de recunoaștere este pusă la îndoială și de lipsa unui mobil al crimei, cu ocazia „conducerii în teren” inculpatul afirmând că a ucis victima din instinct, situație ce rezultă din înregistrarea audio-video și din declarația scrisă personal. Este cunoscut că pentru existența infracțiunii de omor nu se cere prezența unui mobil, dar în lipsa lui nu se poate răspunde la întrebarea „de ce s-a comis infracțiunea”, iar conduita inculpatului (chiar dacă este antisocială) nu poate fi explicată rațional.

Este adevărat că în declarația scrisă de organul de urmărire penală și dată în aceeași zi cu prima, inculpatul indică o altă poziție a victimei la momentul comiterii faptei, respectiv cea din realitate, după cum precizează și mobilul crimei: reproșul victimei că nu a fost satisfăcută sexual (filele 46-49), dar existența diferențelor menționate între declarații date una după alta, din care doar una este scrisă personal de inculpat, generează suspiciuni asupra celei de-a doua. Aceste suspiciuni sunt întărite și de faptul că declarația (sau declarațiile) date inițial de negare a faptei, nu au fost depuse la dosar. În fine, în ambele declarații inculpatul a precizat că pentru a întreține actul sexual, victima s-a dezbrăcat de pantaloni, dar expertiza medico-legală de examen A.D.N.

a pus în evidență urme de spermă pe pantalonii ei, ceea ce duce la concluzia că cel puțin actul sexual întreținut de aceasta a avut loc în alte condiții decât cea descrisă de inculpat cu ocazia recunoașterii. Susținând că există probe de vinovăție, în motivarea apelului Parchetul a invocat, printre altele, că inculpatul nu ar fi putut furniza atâtea detalii, inclusiv cele privind modul de comitere a faptei, decât dacă ar fi comis-o. Cu privire la aceste argumente, se impun următoarele precizări: Fapta a fost descoperită pe 21 noiembrie 2004, când potrivit dispozițiilor unor martori, în fața locuinței victimei s-au strâns mai mulți oameni (fila 60), iar în zilele de 21 și 22 s-au efectuat cercetări la fața locului în prezența unor martori asistenți, toate aceste persoane percepând în mod direct situații de la locul faptei: poziția căruței, a calului, detalii din locuința victimei, inclusiv poziția în care a fost găsit cadavrul.

Inculpatul a recunoscut fapta pe 24 noiembrie 2004, când aspectele menționate erau deja cunoscute de multe persoane. S-a mai invocat că inculpatul a indicat modul în care l-a ucis pe numitul D.M.A. înainte de întocmirea raportului de constatare medico-legală, dar și acest argument este infirmat de probele administrate. Cauza morții a fost cunoscută încă din data de 21 noiembrie 2004, în procesul-verbal de cercetare la fața locului întocmit de lucrătorul de poliție, consemnându-se că victima prezintă urme de violență în zona gâtului (fila 10 dosar urmărire penală). De asemenea, în procesul verbal încheiat la 22 noiembrie 2004 de procuror, s-a consemnat că acesta a efectuat cercetarea la fața locului la sesizarea medicului legist cu privire la faptul că, efectuând necropsia cadavrului victimei, a constatat că moartea acesteia a fost violentă (fila 21 dosar urmărire penală).

Evident că la necropsia efectuată la 22 noiembrie 2004 s-au făcut constatări cu privire la cauza morții, la existența actului sexual anal, iar aceste constatări au fost comunicate procurorului în aceeași zi, așa încât nu se poate susține că inculpatul a oferit aceste detalii înainte de a fi cunoscute de organul de urmărire penală. Cu ocazia dezbaterilor s-a mai invocat rezultatul examinării cu tehnica poligraf a inculpatului, în raport concluzionându-se că la întrebările relevante au fost evidențiate modificări ale stresului emoțional, caracteristice comportamentului simulat.

Examinarea cu tehnica poligraf nu este reglementată de Codul de procedură penală ca fiind un mijloc de probă, dar în condițiile în care ea se efectuează în destul de multe cauze penale, se pune totuși întrebarea dacă un comportament simulat constituie singura cauză a modificărilor stresului emoțional, verificat fiind că sunt persoane care trăiesc un stres emoțional chiar și atunci când sunt audiate doar în calitate de martor, și cu atât mai mult când sunt bănuite de comiterea unei infracțiuni. Concluzionând, în mod corect prima instanță a apreciat că recunoașterea temporară a comiterii faptei, făcută de inculpat, nu se coroborează cu nicio altă probă. Mai mult, în cauză există probe din care rezultă că inculpatul nu este autor al infracțiunii deduse judecății.

Includerea sa încă de la început în cercul de suspecți a fost determinată, probabil, de faptul că a fost ultima persoană văzută în compania victimei, dar așa cum s-a menționat, martorul C.I. a declarat că în seara respectivă a văzut victima în fața locuinței acesteia, în drum, singură (fila 112). Raportul de expertiză medico-legală (filele 196-200) și suplimentul de expertiză (filele 253-255) stabilesc cu valoare de certitudine următoarele aspecte: - urmele de sânge și spermă identificate pe obiectele de îmbrăcăminte sau în locuința victimei nu provin de la inculpat; - urmele biologice identificate pe obiectele de îmbrăcăminte purtate de inculpat la data faptei nu provin de la victimă. O eventuală deshumare a victimei și examinarea A.D.N.-ului acesteia nu ar fi putut conduce decât la două concluzii: fie că urmele de pe hainele acesteia sau din locuință aparțin victimei, fie aparțin altui bărbat, dar nu inculpatului, dar potrivit art. 317 C. proc.

pen., judecata se mărginește la fapta și persoana arătată în actul de sesizare a instanței. Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că obligația instanței de judecată este de a stabili dacă inculpatul este autorul faptei, nu cine este autorul, această din urmă obligație revenind organului de urmărire penală, așa cum de fapt rezultă și din dispozițiile art. 200 C. proc. pen. De aceea, această probă nu era nici utilă și nici concludentă.

În motivarea soluției de achitare, prima instanță a invocat existența unui bilet despre care s-a susținut că a fost scris de martorul P.M., care s-a sinucis și care în acest bilet ar fi recunoscut că el a comis fapta (fila 226). La judecata în apel s-a efectuat expertiza criminalistică, în raportul întocmit concluzionându-se că acest bilet nu a fost scris de martor, ceea ce nu dovedește însă că autor al faptei este inculpatul, indiferent cine a decis realizarea scenariului care rezultă din declarația martorului S.P., audiat de instanța de apel (fila 41). În orice caz nu este inculpatul, care de la data de 24 noiembrie 2004 și până la pronunțarea sentinței s-a aflat în stare de arest preventiv.

Din considerentele expuse, instanța de control judiciar a constatat că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică. Așa fiind, prin decizia penală nr. 236 din 18 decembrie 2007 a Curții de Apel Bacău, s-a respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva sentinței penale nr. 103 din 15 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 71/110/2005 (număr vechi 895/2005). 3. Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, solicitând casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond în vederea efectuării unei expertize a A.D.N.-ului victimei pentru a se stabili dacă urmele de sânge și spermă aparțin acesteia sau unei alte persoane.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia penală nr. 1397 din 15 aprilie 2008, a admis recursul, a casat în totalitate decizia penală și, în parte, sentința nr. 103/D din 15 februarie 2007 a Tribunalului Bacău, și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond. Au fost menținute dispozițiile privind punerea în libertate a inculpatului și cele referitoare la latura civilă a cauzei. Instanța supremă a dispus deshumarea victimei, prelevarea de material biologic pentru identificarea profilului său A.D.N. și efectuarea unei expertize medico-legale pentru compararea acestuia cu cel stabilit pentru urmele de sânge și spermă ridicate de la locuința victimei cu ocazia cercetării locului faptei.

Al doilea ciclu procesual 1. După rejudecarea cauzei și administrarea probelor dispuse, Tribunalul Bacău, prin sentința penală nr. 11/D din 14 ianuarie 2010 a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 174 C. pen. Raportul de expertiză nr. A15/102/2005 din 16 noiembrie 2009 a concluzionat că între profilul de referință aparținând victimei și profilul A.D.N. evidențiat la nivelul urmelor de sânge de pe cearceaf, pardoseală și cizmă, precum și la nivelul urmelor de spermă de pe pantalonii victimei există o corespondență perfectă. Caracterele genetice din profilele de referință ale inculpatului nu se regăsesc evidențiate la nivelul probelor menționate.

Urmele biologice identificate pe obiectele de îmbrăcăminte purtate de inculpat la data faptei aparțin acestuia și nu provin de la victimă. Instanța de fond a apreciat că aceste probe, ca și cele arătate și examinate în mod coroborat, întăresc incertitudinea vinovăției inculpatului în raport de fapta pentru care este acuzat. Instanța de fond a arătat că, în situația în care, după administrarea probelor în sprijinul învinuirii, alte probe nu se întrevăd ori pur și simplu nu există, și totuși îndoiala persistă în ce privește vinovăția inculpatului, atunci îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție și deci, inculpatul trebuie achitat. 2. Împotriva sentinței penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău care a invocat netemeinicia sentinței prin aceea că în mod greșit prima instanță a dispus achitarea inculpatului B.V.

pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de art. 174 C. pen., având în vedere următoarele: - în primele sale declarații, inculpatul a recunoscut și descris în amănunțime săvârșirea faptei, a condus în teren organele de cercetare unde a arătat modul în care a procedat (situarea obiectelor materiale, faptul că victima prealabil intrării în casă a căzut lovindu-se la gură, modul în care era îmbrăcată victima, modul în care a fost ucisă victima); - împrejurarea că din cele două rapoarte A.D.N. nu au rezultat urme biologice aparținând inculpatului nici în locuința victimei, nici pe hainele acesteia, precum și faptul că pe îmbrăcămintea inculpatului nu au fost găsite urme biologice aparținând victimei nu exclude vinovăția inculpatului; - înscrisul depus la dosar, care i-ar fi aparținut numitului P., nu a putut fi expertizat grafologic pentru a se stabili că ar fi fost scris chiar de către acesta; - declarațiile martorilor I.I.

și C.P. propuși de către inculpat în apărare nu pot fi luate în considerare având în vedere că sunt în totală contradicție cu celelalte probe administrate cu privire la orele la care inculpatul s-ar fi aflat în diverse locuri; - nu poate fi reținută motivarea inculpatului față de faptul că și-a schimbat declarația prin aceea că ar fi fost constrâns de către organele de cercetare, având în vedere că la data la care inculpatul a dat primele declarații de recunoaștere, 24 noiembrie 2006, organele de urmărire penală nu cunoșteau împrejurările legate de modalitatea în care a fost ucisă victima, leziunile prezentate de către acesta, având în vedere că raportul de necropsie a fost întocmit la data de 13 decembrie 2004. Prin decizia penală nr. 59 din 18 mai 2010, Curtea de Apel Bacău a respins apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău ca nefondat.

Curtea a constatat că instanța de fond a făcut o descriere amănunțită atât a situației de fapt, cât și a temeiurilor de drept pe baza cărora și-a format convingerea asupra cauzei deduse judecății, precum și a probelor care au fundamentat-o. S-a arătat că, în mod temeinic, prima instanță a reținut că profilul genetic al inculpatului nu se regăsește nici pe obiectele de îmbrăcăminte aparținând victimei, nici în locuința acesteia, nici profilul genetic al victimei nu a fost găsit pe îmbrăcămintea inculpatului. Pe de altă parte, în dosar nu există nici o declarație de martor ocular care să îl plaseze pe inculpat la locuința victimei la momentul presupus al săvârșirii faptei. În mod corect a arătat inculpatul, prin apărător, că nu a fost stabilită cu exactitate ora decesului victimei pentru a putea plasa în timp prezența inculpatului.

Astfel, din declarația martorului B.F., care și-a menținut constant declarația, rezultă că la ora 19 s-a întâlnit cu inculpatul, cu care a mers la barul din comună, acest martor împreună cu martorul B.D. și victima D.M.A. plecând într-o direcție, iar inculpatul în altă direcție. Inculpatul și victima au fost văzuți împreună la data faptei, dar cu mult înainte la orele 17, când au plecat cu căruța de la locuința martorului D.B. Această declarație se coroborează cu declarația inculpatului din fața instanței. Tot acest martor arată că a mers și el la barul din comună în jurul orelor 20 30 , unde a rămas până la orele 23, dar nici inculpatul nici victima nu erau acolo. Această din urmă declarație se coroborează cu declarația martorului amintit anterior.

Întâlnirea inculpatului cu cei doi martori B. rezultă și din declarația martorului C.P., chiar dacă ora la care acest din urmă martor arată că s-au întâlnit diferă, fiind ora 20 00 . Martorul C.I. arată că în jurul orelor 19 a văzut victima la domiciliul său, încercând să bage căruța în curte, victima fiind singură. Ultimul martor propus de către inculpat în apărare, martorul I.I., arată că inculpatul a venit la domiciliul său, în jurul orelor 19 30 ( aspect care se coroborează cu declarația martorului B.F.), unde au consumat băuturi alcoolice și de unde inculpatul a plecat pe la orele 20 45 , precizând că pleacă la cantonul silvic, situat pe același traseu. Raportând ordinea cronologică a evenimentelor așa cum rezultă ele din declarațiile de mai sus, dacă ar fi să raportăm la declarația inculpatului de recunoaștere de la urmărirea penală (filele 44, 45 dosar de urmărire penală), așa cum solicită parchetul, această din urmă declarație apare ca nereală.

Astfel, inculpatul în cadrul recunoașterii faptei a arătat că mai întâi a mers la casa victimei împreună cu care a întreținut relații sexuale, apoi strangulând-o, iar ulterior s-a îndreptat spre bar unde, pe drum, s-a întâlnit cu martorul B.F., care i-a solicitat să-i cumpere de băut. Or, la orele 19, când inculpatul consuma băuturile alcoolice la bar, victima se afla în viață la domiciliul său, unde încerca să bage căruța în curte, conform declarațiilor martorului C.I. Astfel, declarația inculpatului de recunoaștere vine în contradicție însăși cu situația de fapt descrisă în rechizitoriu, unde se arată că, după ce inculpatul a consumat băuturile alcoolice la bar în compania victimei, la orele 19 au plecat împreună spre casa victimei.

Cert este că în cauză nu există declarația niciunui martor care să îl plaseze pe inculpat la locuința victimei în intervalul orar 18 00 -19 00 . Cu privire la declarația de recunoaștere a inculpatului dată în faza de urmărire penală, în mod temeinic prima instanță nu i-a acordat, în lipsa oricăror alte probe care să-l incrimineze, o semnificație covârșitoare. Potrivit art. 69 C. proc. pen., declarațiile învinuitului sau inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. De altfel, recunoașterea inculpatului nu a fost constantă.

Astfel, la data de 23 noiembrie 2004 când inculpatul a fost supus testării poligraf pentru detecția comportamentului simulat, el a răspuns negativ la întrebările specialistului referitoare la identitatea autorului, pentru ca a doua zi, la 24 noiembrie 2004 să dea declarația olografă prin care recunoștea fapta și, tot în aceeași zi, a recunoscut fapta în fața instanței învestite cu soluționarea propunerii de arestare preventivă. De asemenea, la prezentarea materialului de urmărire penală, la data de 01 februarie 2010, a recunoscut fapta. Ulterior acestui moment, inculpatul nu a mai recunoscut săvârșirea faptei. În speță, examinând atât rechizitoriul, cât și întregul material probator administrat în faza de urmărire penală, este evident că întreaga acuzare a inculpatului își găsește centrul de greutate în propriile sale declarații autoincriminatoare.

În privința celorlalte mijloace de probă, acestea fie derivă din declarațiile inculpatului (cum este cazul procesului verbal de conducere în teren), fie fixează anumite împrejurări obiective (cum se întâmplă în cazul cercetării la fața locului ori a actelor medico-legale), fie constau în depozițiile unor persoane (care însă nu au fost martori oculari sau nu relatează împrejurări relevante cu privire la vinovăția inculpatului). Pe parcursul judecății, inculpatul a revenit însă asupra declarațiilor inițiale și nu a mai recunoscut săvârșirea infracțiunilor. Examinând comparativ modul de redactare al declarației inculpatului de la parchet (fila 46 dosar urmărire penală) cu cel din procesul verbal de conducere în teren, Curtea a constatat exact aceeași formulare „eu am legat calul de gardul despărțitor.

D. a luat sacul cu fasole și l-a pus lângă fânărie și apoi a mers în beci, a adus un bidon de vin și am băut amândoi … . Duma a dat geaca jos, aruncând-o într-o balie cu fasole, și-a dat pantalonii jos, rămânând numai în indispensabili …” comparație care atestă faptul că atât declarația acestuia, cât și modul în care inculpatul a arătat la conducerea în teren au fost dictate de către organul judiciar și nu sunt rodul expunerii spontane și neinfluențate a inculpatului. Pe de altă parte, în procesul verbal de conducere în teren se arată că inculpatul a arătat cele petrecute în seara faptei „puțin stingherit dar sigur și ferm”.

Susținerile parchetului cum că organul judiciar nu avea cum să îi sugereze inculpatului conținutul declarației, întrucât raportul de necropsie care atesta că victima a fost ucisă prin strangulare cu hiperextensia bruscă a capului a fost întocmit abia la data de 13 decembrie 2004, nu pot fi reținute atâta vreme cât chiar în conținutul procesului-verbal de cercetare la fața locului se menționează că victima prezenta leziuni vizibile la nivelul gâtului, precum și sânge la nivelul gurii, iar de la data decesului în locuință au pătruns și alte persoane – martorii P. și J. precum și rudele victimei. Pe de altă parte, inculpatul, deși a recunoscut că a strangulat victima, nu a spus niciodată că i-ar fi și răsucit capul.

Cât despre faptul că inculpatul ar fi arătat unde a pus victima unele obiecte – geaca, bidonul de vin și sacul cu fasole, aceste obiecte se aflau la fața locului la conducerea în teren. Având în vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” ( in dubio pro reo ) și, în mod temeinic, prima instanță a dispus achitarea inculpatului. Regula „ in dubio pro reo ” constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc.

pen., se regăsește în materia probațiunii. Se regăsește și în art. 6 paragraful 2 al C.E.D.O., potrivit căruia „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite. Înainte de a fi o problemă de drept, regula „ in dubio pro reo ” este o problemă de fapt.

Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății). Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor. În consecință, s-a apreciat că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, iar recursul procurorului a fost respins ca nefondat. 3. În termen legal, împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, solicitând admiterea, casarea hotărârilor pronunțate, reținerea cauzei spre rejudecare și, pe fond, condamnarea inculpatului.

S-a susținut că, din probatoriul efectuat în cauză, rezultă vinovăția acestuia în săvârșirea infracțiunii de omor a victimei D.M.A. Împrejurarea că pe hainele inculpatului nu s-au găsit urme de sânge sau de spermă de la victimă, ca și faptul că pe hainele victimei și la locul faptei nu s-au găsit urme microbiologice din care să se fi evidențiat profilul A.D.N. al inculpatului, nu conduc automat la concluzia că inculpatul nu este autorul faptei; mai mult, aceste constatări științifice au corespondent în explicațiile date de inculpat referitor la modul în care a întreținut raportul sexual anal cu victima, poziția părților în timpul actului sexual, împrejurarea că actul sexual nu a fost consumat.

Declarațiile date de inculpat în timpul urmăririi penale de recunoaștere a faptei comise se coroborează cu ansamblul probator existent în cauză: procese-verbale de cercetare a locului faptei, proces-verbal de reconstituire, raport de constatare medico-legală, declarațiile martorilor I.A., L.S., D.B. și B.F. Împrejurările relatate de martorul propus de inculpat în apărare, I.I., care a susținut că B.V. s-ar fi aflat în domiciliul său între orele 19 30 -20 45 , sunt infirmate de declarațiile martorilor B.F. și C.P.C., care susțin că inculpatul se afla în bar la ora 20 00 (filele 111, 113 și 36 dosar nr. 71/110/2005 și fila 68 dosar urmărire penală). Pe de altă parte, declarația martorului C.I.

(fila 112 dosar nr. 71/110/2005), care susține că a văzut victima singură în fața locuinței sale, la ora 19 00 , nu este credibilă prin lipsa oricăror detalii legate de această împrejurare, fiind, de altfel, contrazisă de susținerile martorilor B.F., C.I. și D.B. Temeiul juridic al recursului îl constituie dispozițiile art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău este fondat pentru următoarele considerente: În considerentele deciziei de casare nr. 1397 din 15 aprilie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, dispunând efectuarea expertizei medico-legale A.D.N., atrăgea atenția instanței care urma să rejudece cauza, că rezultatele, concluziile acestei expertize, vor configura în totalitate probatoriul deja administrat în cauză în vederea stabilirii adevărului cu privire la fapta imputată inculpatului. Instanța supremă arăta în mod expres că stabilirea cu certitudine a apartenenței urmelor biologice unei a treia persoane ar constitui o probă certă de nevinovăție a inculpatului; dacă urmele biologice expertizate aparțin victimei, atunci vinovăția inculpatului nu este exclusă, trebuind apreciată în funcție de celelalte probe administrate în cauză.

Administrarea probei privind expertiza medico-legală – examen A.D.N. a eliminat ipoteza prezenței unei a treia persoane în câmpul infracțional; aparent, această probă exclude și prezența inculpatului B.V., întrucât la locul faptei nu s-au găsit urme microbiologice din care să se fi evidențiat profilul A.D.N. al acestuia. În această situație, instanța nu a înțeles să mai administreze alte probe, deși în mod evident situația de fapt nu era lămurită în mod complet. Instanța nu a mai depus niciun fel de stăruințe în aflarea adevărului, ci, interpretând probele deja administrate în cauză, a concluzionat că incertitudinea care planează asupra vinovăției inculpatului se constituie într-un argument suficient pentru achitarea acestuia.

Invocarea principiului „ in dubio pro reo ” – ca și consecință a prezumției de nevinovăție – în condițiile date, este nejustificată și insuficientă pentru motivarea statuării unei soluții penale în cauză. Dubiul profită, într-adevăr, oricărui inculpat, dar aplicarea principiului este țărmurită de obligația instanței de a fi verificat anterior toate variantele comiterii faptei, de a fi administrat și examinat toate probele necesare și de a fi evaluat convingător, argumentat și logic toate dovezile dispuse și obținute în scopul îndeplinirii unui alt principiu al procesului penal, fundamental și prioritar, acela al stabilirii adevărului în cauză. Or, nemanifestând rol activ în desfășurarea procesului penal, instanța nu a dispus din oficiu alte probe necesare pentru aflarea adevărului cu privire la toate împrejurările cauzei, astfel că au rămas împrejurări nelămurite și, ca atare, probatoriul trebuie continuat în vederea clarificării acestora.

Totodată, Înalta Curte constată că și în cazul administrării unor probe, instanța fie nu s-a pronunțat asupra lor, fie nu a explicat motivul înlăturării lor ca neconcludente, afectând în acest mod soluția dispusă în cauză. În acest context, Înalta Curte arată următoarele: - Instanța a înlăturat ca fiind dictate de organul de urmărire penală, declarațiile date de inculpat la procuror, prin care a recunoscut săvârșirea infracțiunii. Această motivare este preluată din apărarea pe care inculpatul și-a susținut-o în fața instanței de judecată la termenul din 3 martie 2005 și se bazează pe interpretarea modului în care au fost redactate declarația inculpatului și procesul-verbal de conducere în teren de către organele de urmărire penală.

În condițiile înlăturării acestei probe cu motivația arătată mai sus, Înalta Curte constată că instanța trebuie să lămurească următoarele împrejurări: - cum se explică confirmarea, în anul 2009, prin expertiza medico-legală ADN (care nu a identificat urme de spermă a inculpatului), a afirmațiilor făcute de acesta la data de 24 noiembrie 2004 și pretins induse de organul de urmărire penală, că nu a finalizat actul sexual cu victima, ceea ce i-a și atras reproșurile acesteia că nu a fost satisfăcută; - care este interesul și scopul urmărit de martorii I.A. și L.S.

care au asistat la efectuarea actului de conducere în teren a inculpatului de către organele de urmărire penală (filele 5-6 dosar urmărire penală), atunci când au declarat în fața instanței (dosar nr. 895/2005 al Tribunalului Bacău, filele 31 și 46) că organele de poliție nu au exercitat presiuni asupra inculpatului și nici nu i-au sugerat ce anume să facă sau să spună, acesta descriind în fața lor modul în care a comis fapta; - cum se explică atitudinea inculpatului din data de 24 noiembrie 2004, de recunoaștere a săvârșirii faptei în fața judecătorului învestit cu propunerea procurorului de arestare preventivă, a amănuntelor oferite cu privire la împrejurările faptei, a regretului manifestat pentru comiterea acesteia (fila 8 dosar nr. 8318/2004 al Tribunalului Bacău).

Înalta Curte constată că în cauză se impune audierea inculpatului, a martorilor arătați, a avocatului MS. care a asigurat asistența juridică a inculpatului cu prilejul audierii sale la procuror (fila 50 dosar urmărire penală), în vederea stabilirii modului în care a fost audiat și s-au consemnat susținerile inculpatului în faza urmăririi penale, pentru a se putea da valoarea probatorie reală și corectă afirmațiilor făcute de acesta, pentru a le putea interpreta și evalua în mod coroborat cu celelalte probe administrate în cauză. - Instanța nu a lămurit complet situația leziunilor traumatice prezentate de victimă, a urmărilor acestora, a modului de manifestare a victimei supusă unei atari violențe.

Astfel, din raportul de constatare medico-legală nr. 707/A4 din decembrie 2004 întocmit de Serviciul medico-legal Bacău (filele 41-43 dosar urmărire penală) rezultă că, la examinarea cadavrului victimei, căile respiratorii superioare prezentau la nivelul laringelui, ruptură completă transversală față posterioară între osul hioid și cartilajul tiroid la nivelul cornului superior. Pe de altă parte, inculpatul a afirmat în fața instanței că a strâns de gât victima, iar aceasta „încă mai horcăia” când inculpatul a părăsit locuința (declarație din 24 noiembrie 2004 – fila 8, dosar nr. 318/2004 al Tribunalului Bacău).

Înalta Curte constată că în cauză se impune completarea constatării medico-legale în sensul lămuririi următoarelor aspecte: - dacă leziunile arătate, prin mecanismul lor de producere, pot conduce instantaneu la instalarea decesului ori nu și, în acest din urmă caz, în cât timp se poate instala decesul; - care sunt manifestările fizice ale victimei care însoțesc producerea acestei leziuni traumatice (horcăit, scurgeri de salivă, sânge, spumă din cavitatea bucală, defecare, etc.); - în cazul în care decesul nu este instantaneu, dacă producerea unei atari leziuni este incompatibilă cu capacitatea victimei de a se mișca într-un spațiu restrâns, de a apuca obiecte, etc. Concluziile medico-legale vor fi coroborate cu declarațiile date de inculpat, cu constatările proceselor-verbale întocmite de organele de urmărire penală (filele 2-4 și 7-9 dosar urmărire penală), cu alte probe, în vederea stabilirii adevărului în cauză.

- Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra probei privind înscrisul sub semnătură privată în care este consemnat că martorul P.M. - care s-a sinucis în timpul procesului penal – este autorul infracțiunii de omor săvârșită asupra victimei D.M.A. Această probă a fost avută în vedere de instanța de fond la pronunțarea hotărârii de achitare, arătându-se că, deși raportul de expertiză criminalistică întocmit în cauză concluzionează că biletul nu a fost scris de martor, „acest fapt nu dovedește însă că autor al faptei este inculpatul, indiferent cine a decis realizarea scenariului care rezultă din declarația martorului S.P.

audiat de instanța de apel (fila 41); în orice caz, acesta nu este inculpatul care, de la data de 21 noiembrie 2004 și până la data de 15 februarie 2007 s-a aflat în stare de arest preventiv” (fila 103 verso dosar nr. 4361/110/2008 al Tribunalului Bacău, sentința penală nr. 11/D din 14 ianuarie 2010). Nepronunțarea asupra acestei probe de către instanța de apel și tragerea unei concluzii pripite de către instanța de fond cu privire la această probă a privat soluționarea cauzei de o completă lămurire a situației de fapt. - Înalta Curte constată că instanțele nu și-au pus problema scopului, mobilului, interesului, pe care îl purta invocarea acestei probe. Împrejurarea că inculpatul se afla în arest preventiv nu îl exclude de plano pe acesta de implicare, în orice formă, în constituirea acestei probe, în realitate el fiind beneficiarul direct al alibiului oferit prin asumarea de către o altă persoană a crimei.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată necesar ca instanța să dispună efectuarea unei expertize criminalistice a scrisului inculpatului B.V. și al martorului S.P. (unchiul acestuia), reaudierea acestora asupra împrejurărilor, datelor apariției și depunerii înscrisului semnat P.M. și să se pronunțe asupra relevanței probei cu acest înscris în contextul în care posibilitatea ticluirii unei astfel de probe și punerii în aplicare a unei astfel de strategii de apărare necesită o reevaluare a întregului comportament procesual al inculpatului (reveniri de declarații, martori propuși pe situația de fapt, etc.). - Instanța nu s-a preocupat să stabilească existența unei opțiuni homosexuale a inculpatului.

În timp ce existența acestei opțiuni rezultă din declarațiile martorilor în cazul victimei D.M.A., în cazul inculpatului nu există date în acest sens, date importante în contextul cauzei. Instanța îl va audia, în condițiile legii, pe inculpat în acest sens, precum și pe martorii cauzei, stabilind și notorietatea unei eventuale relații între părți la nivelul comunității. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, va casa hotărârile pronunțate și va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bacău. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales al inculpatului se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Văzând dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., art. 192 alin. (3) și art. 189 C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău împotriva deciziei penale nr. 59 din 18 mai 2010 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, privind pe inculpatul B.V. Casează decizia penală atacată și sentința penală nr. 11/D din 14 ianuarie 2010 a Tribunalului Bacău. Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bacău. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat B.V., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 24 noiembrie 2010.