ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1272/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1272/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față;

În

baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 152 din data de 05 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul

Bacău în Dosarul nr. 6379/110/2011 s-au dispus următoarele:

În

baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. achitarea

inculpatului B.S., cetățean român, studii - 4 clase, agricultor, căsătorit, cu

1 copil minor, fără antecedente penale, pentru comiterea infracțiunii de omor

calificat prevăzută de art. 174 - 175 alin. (1) lit. c) C. pen. -fapta nu a

fost săvârșită de inculpat.

În

temeiul art. 350 C. proc. pen. revocă măsura obligării de a nu părăsi țara

prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen. aplicată inculpatului prin D.P.

nr. 575 din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău.

În

baza art. 109 C. proc. pen. dispune păstrarea mijloacelor materiale de probă

ridicate și aflate la Camera de Corpuri delicte a Tribunalului Bacău.

Potrivit

art. 14, art. 346 C. proc. pen. s-a luat act că nu s-au constituit părți civile

în cauză.

Conform

art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina

statului.

S-a

constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales.

Pentru

a dispune astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele:

Prin

rechizitoriul nr. 667/P/2009 din 25 ianuarie 2010 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Bacău s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.S. pentru

comiterea infracțiunii de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C.

pen. întrucât, bănuind că fiul său B.M.I. (victima) ar rezulta din relația

soției sale B.I.L. cu un alt bărbat, în data de 26 octombrie 2009 l-a lovit pe

acesta cu pumnii, picioarele și cu o coadă de mătură în zona capului, toracelui

și peste mâini, acesta decedând.

Prin

Sentința penală nr. 313/D din 19 octombrie 2010 a Tribunalului Bacău s-a dispus

achitarea inc. B.S. pentru săvârșirea acestei fapte întrucât fapta nu a fost

comisă de inculpat.

S-a

revocat măsura obligării de a nu părăsi țara dispusă prin Decizia penală nr.

575 din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău și s-a constatat că nu s-au

constituit părți civile în cauză.

Prin

Decizia penală nr. 29 din 7 martie 2011 a Curții de Apel Bacău s-a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva Sentinței penale

nr. 313 din 19 octombrie 2010 a Tribunalului Bacău, s-a desființat în

totalitate această sentință și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe deoarece judecătorul care a pronunțat hotărârea judecătorească a

devenit incompatibil să soluționeze fondul după ce prin motivarea încheierii

prin care a revocat măsura arestării preventive a inculpatului a analizat probele

din dosar, practic antepronunțându-se.

Astfel,

la data de 2 decembrie 2011, Tribunalul Bacău a fost învestit din nou cu

soluționarea cauzei.

În

rechizitoriu se reține că în ziua de 26 octombrie 2009 inc. B.S. l-a lovit pe

fiul său B.M.I., în vârstă de 2,5 ani cu pumnii, picioarele și o coadă de

mătură, în zona capului, toracelui precum și peste mâini, acesta decedând.

La

începutul urmăririi penale inc. B.S. a afirmat că în ziua de 24 octombrie 2009,

fiul său B.M.I. a căzut din căruță în timp ce venea de la pădure, fiind însoțit

de B.N.G. și B.G.C. Acest lucru se confirmă, dar în urma căzăturii din căruță,

B.M.I. nu a suferit leziuni, lucru confirmat de martorii B.E. și B.V.

La

data de 26 octombrie 2009, B.S., cu căruța și cei doi copii ai săi, B.V.Z. în

vârstă de 4 ani și B.M.I. în vârstă de 2 ani și jumătate, a mers la sora sa

B.V. din com. O., iar aceasta fiind audiată a declarat că minorul B.M.I., nu

prezenta leziuni.

Cu

ocazia audierii, inculpatul B.S. a recunoscut că în ziua de 26 octombrie 2009,

l-a lovit cu pumnii, picioarele și o coadă de mătură, în zona capului,

toracelui și a brațelor pe fiul său B.M.I., dar la prezentarea materialului de

urmărire penală inculpatul declară că i-ar fi aplicat doar două palme.

Inculpatul

B.S. l-a lovit pe fiul său B.M.I. deoarece bănuia că minorul ar fi rezultat în

urma relației soției sale, B.I.L., cu un alt bărbat, cei doi sunt despărțiți în

fapt de aproximativ 8 luni.

În

cauză au fost administrate următoarele probe: procese-verbale întocmite de

organele de urmărire penală, raportul medico-legal de necropsie nr. 3239/2009

al SML Bacău, raportul de expertiză privind detecția comportamentului simulat

nr. 288247/2009 al IPJ Bacău, planșe fotografice, declarațiile martorilor B.V.,

B.E., D.C., G.M., M.D., B.N.G., G.T., B.G.C., declarațiile de recunoaștere ale

inculpatului B.S.

În

fața instanței au fost audiați: inculpatul B.S. și martorii G.M., D.C., B.I.L.,

B.V., S.G., M.D., G.T., B.A., B.I., B.M., B.E., B.M.Z., B.G.C., G.R., I.A.,

A.C., și B.N.G. (reaudiat în rejudecare).

Inculpatul,

în declarațiile ce i-au fost luate de către instanță, nu recunoaște săvârșirea

faptei, nu recunoaște faptul că ar fi luat cu el la tăiat lemne, în pădure, pe

ambii copii, - în seara zilei de 24 octombrie 2009 - ci doar pe fiul său mai

mare B.A.V., minorul B.M.I. (victima) rămânând la locuința lui B.E. să se joace

cu ceilalți copii.

În

apărarea inculpatului au fost audiați martorii S.G., B.M., B.A., I.A., A.C., și

au fost depuse la dosar extrase din convorbirile purtate în data de 01

noiembrie 2009, la locuința lui B.E. între aceasta din urmă și S.G. împreună cu

G.R. și inculpatul.

S-au

depus xerocopii ale "Rapoartelor de monitorizare" întocmite de

Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei com. O., privind condițiile de trai,

modul cum sunt îngrijiți cei doi copii minori, doar de tatăl lor - inculpatul -

în lipsa mamei lor, plecată pentru a trăi în concubinaj cu un alt bărbat.

Din

ansamblul probator administrat în faza de urmărire penală și în fața cercetării

judecătorești, instanța a apreciat că victima B.M.I. nu a fost ucisă de tatăl

său - inculpatul B.S.

S-a

arătat că în cauză nu există nicio probă directă care să dovedească cu

certitudine că inc. B.S. l-a lovit cu pumnii, picioarele și o coadă de mătură

în zona capului, toracelui și peste mâini pe minorul B.M.I. și în urma acestor

leziuni acesta a decedat (așa cum se reține în rechizitoriu).

Singurele

probe care susțin o agresiune asupra minorului sunt depozițiile contradictorii

ale martorilor B.E., G.R., B.N.G. și B.G.C. care declară fie că victima B.M.I.

a căzut din căruță în ziua de 24 octombrie 2009 când se întorceau cu lemne de

la pădure, fie că acesta a căzut de pe o scară sau prispă de la locuința lui

B.E. unde B.M.I. a fost lăsat de inculpat cât el s-a aflat la pădure.

Din

depozițiile martorilor B.A., B.I., B.M. coroborate cu declarația inculpatului

dată în fața instanței rezultă cu certitudine că victima B.M.I. nu a mers în

ziua d 24 octombrie 2009 la pădure la lemne împreună cu tatăl său (inculpatul)

și fratele mai mare (B.V.Z.), ci a rămas la locuința lui B.E. unde s-a jucat cu

copii acesteia B.M.Z. și B.A.T.

Aici,

la un moment dat, copilul a căzut de pe o prispă periculoasă (unde nu au voie

de regulă să se joace niciunul dintre copii) și pentru că îi curgea sânge de la

nas și gură a fost spălat cu apă de B.E. și apoi dus la locuința lui G.R. cu

care se învecinează și aici a fost găsit de inculpat când acesta a adus lemnele

de la pădure și le-a descărcat în curte la G.R.

Inculpatului

i s-a ascuns incidentul în care minorul B.M.I. fusese implicat, a fost invitat

să mănânce ceva, iar copilul a fost dus în brațe în căruță cât tatăl său a

intrat în casă pentru a mânca.

Așadar,

minorul B.M.I. nu a fost plecat la pădure cu cei doi frați B.N.G. și B.G.,

alături de inculpat și de fiul său de patru ani, că nu a căzut din căruță în

timpul transportului la întoarcerea acasă. Minorul a fost lăsat în grija lui

B.E.

Ca

atare nu există nicio dovadă (probă științifică sau testimonială) că inculpatul

l-a lovit pe fiul său B.M.I. - cu pumnii, picioarele și o coadă de mătură așa

cum se reține în rechizitoriu.

Din

raportul medico-legal de necropsie rezultă că leziunile s-au putut produce prin

loviri cu și de corpuri sau suprafețe dure. Cum minorul nu a fost plecat la

pădure și nu a căzut din căruță, este foarte probabil ca leziunile prezente să

fi fost produse urmare a căderii pe care a suferit-o băiatul de pe prispa lui

B.E. Se vorbește de o scară înaltă de doi metri, cu trepte de pe care este

posibil să fi căzut copilul, rostogolindu-se (așa cum a pățit și fiica lui I.A.

cu cca. doi ani în urmă) producându-se în acest mod leziunile pe întreg corpul

său.

Raportul

medico-legal de necropsie a fost întocmit de Serviciul de Medicină Legală, la

data de 27 octombrie 2009 și în concluziile acestuia se menționează că "moartea

poate data din 25/26 octombrie 2009", ceea ce coincide cu situația de fapt

din dosar.

În

legătură cu declarațiile de recunoaștere ale inculpatului pe parcursul

urmăririi penale, instanța a avut în vedere că acest mijloc de probă nu

constituie probă de vinovăție întrucât atitudinea acestuia este subiectivă,

este o persoană excesiv de emotivă. În conformitate cu prevederile art. 69 C.

proc. pen. declarațiile inc. făcute în cursul procesului penal pot servi la

aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și

împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Deci

declarațiile oscilante ale acestuia, date pe parcursul urmăririi penale nu pot

avea forță probantă dacă nu coincid cu probatoriul administrat în ansamblu, fiind

rupt de celelalte probe. Declarația inculpatului are valoare probantă

condiționată de existența unor alte probe care să confirme veridicitatea ei.

Or, atâta timp cât pe parcursul cercetării judecătorești, inculpatul a revenit

asupra recunoașterilor anterioare făcute la urmărirea penală, coroborate cu

noua situație de fapt relevată instanței, instanța este obligată a lua în

considerare noua conexiune dintre noile relatări ale inculpatului cu revenirile

asupra depozițiilor de martori.

Declarația

inculpatului de recunoaștere nu constituie regina probelor, practica judiciară

și doctrina a statuat, fără niciun dubiu că nu se poate fonda o hotărâre de

condamnare doar pe declarația de recunoaștere a inculpatului. Hotărârea de

condamnare poate interveni dacă recunoașterea este confirmată de declarația a

cel puțin unui martor, de datele constatate la locul faptei cu ocazia

cercetării la fața locului, a reconstituirii de găsirea de corpuri delicte

asupra inculpatului, de identificarea urmelor să sânge pe acestea.

S-a

apreciat că vinovatul privind moartea victimei B.M.I. trebuie căutat printre

persoanele în grija cărora a fost lăsat copilul în data de 24 octombrie 2009

cât timp tatăl său a fost după lemne la pădure împreună cu B.V.Z. (fiul cel

mare), B.N.G. și B.G., persoane care au neglijat îndatorirea de supraveghere a

unui copil atât de mic (doi ani și jumătate).

Așa

cum instanța a reținut, depozițiile martorilor date în fața instanței sunt

contradictorii față de cele de la urmărirea penală, iar raportul medico-legal

de necropsie însoțit de planșele foto relevă leziunile constatate pe corpul

victimei, presupunerea modului în care s-au putut produce, data probabilă a

decesului, însă nu constituie probă privind autorul faptei.

Referitor

la recunoașterea inculpatului în faza de urmărire penală, rechizitoriul reține

ca elocvente concluziile expertizei privind comportamentul simulat al

inculpatului care relevă modificări ale stresului emoțional semnificativ

caracteristic indiciilor comportamentului simulat. Ori, așa cum s-a indicat mai

sus, în lipsa unei susțineri a unei concordanțe cu alte probe, concluziile

acestei expertize nu pot prezenta relevanță. S-a putut constata pe parcursul

desfășurării cercetării judecătorești, poziția labilă psihică a inculpatului,

ușurința cu care se lasă influențat de susținerile altor persoane și de lipsa

de fermitate de care a dat dovadă la urmărirea penală. Astfel că rezultatele

astei expertize privind comportamentul simulat vin să întărească convingerea

instanței privind starea sa excesiv de emotivă.

Mai

mult, la dosar s-au depus "Rapoarte de monitorizare" întocmite de

referentul social G.T. (audiată și ea în instanță) din cadrul Primăriei com.

O., care a avut în supraveghere pe cei doi copii minori ai inculpatului, din

care rezultă că inculpatul a dat dovadă de maximă diligență, atât cât este el

în stare, ca să îngrijească, să-i educe, să-i crească pe băieții lui, în lipsa

mamei. Aceasta a plecat, părăsind domiciliul conjugal și pe cei doi copii

minori, ducându-se să trăiască în concubinaj cu un alt bărbat, - din

depozițiile martorilor știindu-se că ar fi chiar rudă cu membrii aceleiași

familii B. Toți martorii ce au fost audiați în cauză au relatat comportamentul

și grija deosebită pe care a avut-o inculpatul față de copii săi, faptul că îi

lua cu el peste tot unde trebuia să meargă la muncă, că și copiii erau foarte

atașați de el. Martora A.C. a arătat că a dorit chiar ea să ia măcar unul din

copii în îngrijirea sa, însă inculpatul nu a vrut, s-a arătat dispus să

muncească, să se străduie să le asigure tot ce au nevoie numai ca să fie

împreună cu ei. De asemenea, a arătat cum "inculpatul este neștiutor de

carte și cu toate acestea a fost în stare să administreze un antibiotic când a

fost nevoie".

S-a

arătat că deși în rechizitoriu se afirmă că motivul pentru care inculpatul l-ar

fi agresat pe fiul său este că acesta este rezultatul unei relații

extraconjugale a soției sale și că astfel s-a răzbunat pe copil, nu este

susținut de nicio probă. Ba dimpotrivă, așa cum s-a arătat deja, atât din rapoartele

de monitorizare și din depoziție martorei G.T. (referent la Primăria com. O.),

cât și din depozițiile martorilor B.M., B.A., S.G., D.C. și G.M., inculpatul

era deosebit de grijuliu cu cei 2 băieți ai săi, în pofida lipsurilor materiale

și a faptului că este bărbat.

În

consecință, instanța nu a putut reține susținerea procurorului privind motivul

așa-zisei acțiuni agresive a inculpatului.

Toate

aceste argumente, bazate pe mijloacele de probă administrate în cele două faze

ale procesului penale, până în prezent - urmărire penală și cercetare

judecătorească pe fondul cauzei - au fost de natură să convingă instanța de

faptul că prezumția de nevinovăție a acestui inculpat nu a fost desființată, nu

a fost demontată. Dacă la momentul sesizării instanței, se putea contura

probabilitatea comiterii unei astfel de infracțiuni de către inculpat -

temeiuri care au fost avute în vede și cu prilejul arestării preventive,

ulterior a prelungirii și menținerii stării de arest preventiv, potrivit art.

300

1

și art. 300

2

C. proc. pen., de la data de 11

decembrie 2009 și până la data de 24 septembrie 2010 - instanța de judecată

odată cu apariția acelor alte "indicii temeinice" că nu inculpatul

s-ar face vinovat de infracțiunea ce-i este reținută în sarcină, a apreciat că

nu se mai poate susține ideea că într-adevăr acest om a comis fapta pentru care

este cercetat, astfel că prezumția de nevinovăție nu a fost în final

înlăturată.

Potrivit

art. 5

2

C. proc. pen., care consacră prezumția de nevinovăție, orice

persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale

printr-o hotărâre penală definitivă. În cazul în care probele referitoare la

vinovăție nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoiala cu privire la

vinovăția inculpatului, se aplică regula in dubio pro reo, potrivit căreia

orice îndoială operează în favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia soluția

ce se impune este achitarea inculpatului de către instanța de judecată.

În

C. proc. pen. român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumția

de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în

art. 5

2

statuându-se că "orice persoană este considerată

nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală

definitivă".

Prin

adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte

drepturi care garantează și ele libertatea persoanei - dreptul la apărare,

respectarea demnității umane -, s-au produs o serie de restructurări ale

procesului penal și ale concepției organelor judiciare, care trebuie să

răspundă următoarelor cerințe:

-

vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanților

procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;

-

sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea

probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ

judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;

-

la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul

are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare

definitive, prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte erga omnes;

-

hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar

în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe trebuie să se pronunțe

o soluție de achitare.

Toate

aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției

de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale,

într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până

la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.

În

acest context, având în vedere că la pronunțarea unei condamnări, instanța

trebuie să-și întemeieze convingerea privind vinovăția inculpatului pe bază de

probe sigure, certe și întrucât în cauză probele de acuzare nu au un caracter

cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în

privința vinovăției inculpatului, prima instanță a considerat că se impune a se

da eficiență regulii potrivit căreia "orice îndoială este în favoarea

inculpatului " (in dubio pro reo).

Regula

in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un

principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării

adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăsește în materia

probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile

administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație

îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta

imputată, autoritățile judecătorești penale nu își pot forma o convingere care

să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze

în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite.

Înainte

de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt.

Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în

hotărârile penale pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea

dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte

realitatea obiectivă (fapta supusă judecății).

Numai

așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că

realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o

înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar

dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu

se întrevăd ori pur și simplu nu există și totuși îndoiala persistă în ce

privește vinovăția, atunci îndoiala este "echivalentă cu o probă pozitivă

de nevinovăție" și deci inculpatul trebuie achitat.

Învinuitul

sau inculpatul nu este obligat să își dovedească nevinovăția, putând uza de

dreptul la tăcere. Sarcina probei incumbă organelor de urmărire penală, care

sunt obligate să administreze probele necesare pentru dovedirea, dincolo de

orice dubiu rezonabil, a existenței faptei, a elementelor constitutive ale

infracțiunii, sub aspect subiectiv și obiectiv, precum și a lipsei vreunui

impediment la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, prevăzut de

art. 10 C. proc. pen.

Nevinovăția

nu trebuie, așadar, înțeleasă numai ca neîndeplinirea condițiilor privind

latura subiectivă a infracțiunii (mens rea), ci ca absența vreuneia dintre trăsăturile

esențiale ale infracțiunii prevăzute de art. 17 C. pen. Astfel, prezumția de

nevinovăție permite a se restabili un anumit echilibru între acuzator și

acuzat.

În

faza de urmărire penală, organele de urmărire penală au obligația, potrivit

art. 200 și art. 202 alin. (1) și (2) C. proc. pen., de a strânge probele

necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor

și la stabilirea răspunderii acestora, în scopul aflării adevărului și

lămuririi cauzei sub toate aspectele. Organele de urmărire penală trebuie să

administreze probele atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau

inculpatului, chiar dacă acesta recunoaște săvârșirea infracțiunii.

De

asemenea, potrivit art. 262 C. proc. pen., procurorul dispune trimiterea în

judecată a inculpatului, când din materialul de urmărire penală rezultă că

fapta există, a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal, în

cazul în care constată că au fost respectate dispozițiile legale care

garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând

probele necesare și legal administrate.

Instanța

sesizată de către procuror procedează la administrarea probatoriului în faza

cercetării judecătorești în scopul lămuririi cauzei sub toate aspectele.

Potrivit art. 287 C. proc. pen., instanța de judecată își exercită atribuțiile

în mod activ, în vederea aflării adevărului și a realizării rolului educativ al

judecății și își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză.

Potrivit art. 345 alin. (2) C. proc. pen., instanța poate pronunța condamnarea

în situația în care constată din toate probatoriile administrate în cauză că

fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

În

doctrină și în practica judiciară s-a arătat că prezumția de nevinovăție poate

fi înlăturată numai prin administrarea de probe care să stabilească cu

certitudine vinovăția. Prezumția nu este înlăturată în caz de îndoială cu

privire la stabilirea situației de fapt, care profită învinuitului sau

inculpatului (in dubio pro reo). Există îndoială doar atunci când din

coroborarea tuturor probelor nu se poate reține cu certitudine nici vinovăția,

nici nevinovăția celui în cauză. În acest caz, îndoiala care rămâne este

echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție ce conduce la achitarea

inculpatului de către instanță sau la scoaterea de sub urmărire penală dispusă

de către procuror.

După

pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, nevinovăția unei persoane

devine din prezumție o certitudine opozabilă erga omnes astfel încât se poate

considera că acest drept garantat de Constituție și de art. 6 parag. 2 din

Convenția europeană este încălcat, dacă în declarațiile sau actele publice

emise de organele de urmărire penală sau de alte autorități publice sau

judiciare se sugerează sau se afirmă explicit că în cauză ar fi trebuit să fie

pronunțată o hotărâre de condamnare sau se repune în discuție nevinovăția.

Față

de toate aceste argumente, instanța a considerat că infracțiunea de omor

calificat prev. de art. 174 - 175 alin. (1) lit. c) C. pen., dedusă judecății,

asupra victimei B.M.I. nu a fost comisă de inculpatul B.S. În consecință,

instanța a dispus achitarea inculpatului conform art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

În

temeiul art. 350 C. proc. pen. instanța a revocat măsura obligării de a nu

părăsi țara prevăzută de art. 145

1

C. proc. pen. aplicată

inculpatului prin Decizia penală nr. 575 din 24 septembrie 2010 a Curții de

Apel Bacău.

De

asemenea, conform art. 109 C. proc. pen. s-a dispus păstrarea mijloacelor

materialele probă ridicate, aflate la Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului

Bacău și care conțin: PLICUL NR. 1 - ce conține 1 (una) pereche de papuci negri

cu inscripția "Caugzujinbu", mărimea 23; PLICUL NR. 2 - ce conține 2 (două)

șosete de culoare mov cu verde; PLICUL NR. 3 - ce conține 1 (una) bluză

bleu-marin cu mâneci roii și guler cu nasturi; PLICUL NR. 4 - ce conține 1

(una) pereche pantaloni de culoare albastră cu dungi albe și bleu; PLICUL NR. 5

- ce conține 1 (una) pereche de pantaloni 3/4 de culoare roșie; PLICUL NR. 6 -

ce conține 1 (una) bluză (pulover) albastră având pe etichetă inscripția

"SPORTS", mărimea 12; PLICUL NR. 7 - ce conține 1 (una) bluză de

culoare crem, cu nasturi pe umărul stâng și cu desene (spirale și ursuleți);

PLICUL NR. 8 - ce conține 1 (un) recoltor exudat faringian cu probă de sânge

recoltat de la cadavru - probă de referință.

Potrivit

art. 14, art. 346 C. proc. pen. s-a luat act că nu s-au constituit părți civile

în cauză.

Conform

art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina

satului.

S-a

constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales.

Împotriva

sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău care a

solicitat admiterea apelului în temeiul art. 379 alin. (2) lit. a) C. proc.

pen., desființarea sentinței apelate și condamnarea inculpatului B.S. pentru

săvârșirea infracțiunii de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C.

pen.

Prin

Decizia penală nr. 145 din 10 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

Bacău, secția penală, cauze minori și familie, în baza art. 379 pct. 2 lit. a)

C. proc. pen. a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Bacău împotriva Sentinței penale nr. 152/D din 05 iunie 2012 pronunțată de

Tribunalul Bacău în Dosar nr. 6379/110/2011.

A

fost desființată sentința atacată în ceea ce privește latura penală a cauzei,

măsura obligării de a nu părăsi țara și cheltuielile judiciare și reținându-se

cauza spre rejudecare, s-a dispus, în fond, în baza art. 174 - 175 lit. c) C.

pen., condamnarea inculpatului B.S. la pedeapsa de 15 ani închisoare și 7 ani

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

teza a II-a și lit. b) din C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor

calificat.

În

baza art. 71 C. pen. a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev,

de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În

baza art. 88 din C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada

reținerii de 24 ore și arestul preventiv, de la 11 decembrie 2009 la 24

septembrie 2010.

A

fost înlăturată dispoziția de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara

prev. de art. 145

1

C. proc. pen. aplicată inculpatului prin Decizia

penală nr. 575 din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău.

În

baza art. 7 din Legea nr. 176/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de

la inculpat la data rămânerii definitive a hotărârii.

În

baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei

de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat la fond.

Au

fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În

motivarea apelului s-au arătat următoarele:

Deși

prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului B.S., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute și pedepsite de art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. c) C. pen.,

instanța nu a ținut cont de probele administrate în cursul cercetării

judecătorești, probe din care rezultă că inculpatul a aplicat mai multe lovituri

victimei și acestea au condus la deces.

Din

declarațiile martorilor B.V., B.N.G., rezultă că inculpatul a aplicat lovituri

victimei, cu corpuri contondente. Inculpatul însuși recunoaște în cursul

urmăririi penale că a lovit victima cu corpuri contondente.

Din

declarația martorului B.N.G., rezultă că inculpatul i-a cerut acestuia să nu

declare adevărul pentru că altfel inculpatul ar putea avea probleme.

Rezultă

așadar că adevărul a fost ascuns și că probele administrate în cursul urmăririi

penale nu au fost valorificate cu prilejul judecării cauzei, în primul rând din

cauza faptului că unii martori și-au schimbat ori și-au nuanțat declarațiile.

S-a

apreciat de către Parchet că în cauză există suficiente probe care conduc la

concluzia că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a fost

trimis în judecată.

În

apel s-a întocmit raportul de expertiză medico-legală de către IML Iași, avizul

Comisiei de Avizare și Control al Actelor Medico-Legale al aceleiași instituții

și avizul Comisiei Superioare Medico-Legale din cadrul Institutului Național de

Medicină Legală "Mina Minovici"" București.

Examinând

actele și lucrările dosarului efectuate în cele două faze procesuale, instanța

de prim control judiciar a remarcat că Tribunalul Bacău a procedat la o

evaluare eronată a probelor în acuzare administrate în cauză, pronunțând în mod

netemeinic achitarea inculpatului B.S. pentru săvârșirea infracțiunii de omor

calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen.

Sub

aspectul legăturii probelor cu obiectul probațiunii (faptele sau împrejurările

care au relevanță asupra fondului unei cauze penale), s-a arătat că probele pot

fi directe și indirecte.

Dacă

probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăția sau nevinovăția

inculpatului, ele conținând informații care pun în lumină, fără ajutorul altor

probe, aspectele legate de rezolvarea problemelor esențiale în cauza penală,

probele indirecte nu furnizează informații care pot dovedi în mod direct

vinovăția sau nevinovăția inculpatului, însă aceste probe pot conduce la

stabilirea adevărului în măsura în care se coroborează cu conținutul altor

probe directe sau indirecte.

Examinând

lucrările dosarului de față, instanța de apel a constatat că probele

administrate în cauză prin conținutul lor informativ permit formularea unor

deducții logice din care se poate se poate stabili fără echivoc existența

faptei de omor calificat și vinovăția inculpatului față de această infracțiune.

Aplicând

aceste considerente de ordin teoretic la speța de față, instanța de control judiciar,

în baza caracterului devolutiv al apelului penal, a procedat în continuare la o

nouă analiză a probelor care servesc ca temei pentru soluționarea cauzei

penale.

Instanța

de apel a reținut ca deosebit de relevante la stabilirea adevărului declarațiile

martorului B.V., raportul de expertiză medico-legală întocmit de către IML Iași

și avizul Comisiei Superioare Medico Legale din cadrul Institutului Național de

Medicină Legală "Mina Minovici" București, coroborate cu declarațiile

ele recunoaștere ale inculpatului.

Examinând

elementele de fapt ale acestor probe, s-a reținut că în ziua de 26 octombrie

2009, între orele 15 - 16,30 inculpatul B.S. l-a lovit pe fiul său B.M.I., în

vârstă de 2,5 ani cu pumnii, picioarele și o coadă de mătură, în zona capului,

toracelui precum și peste mâini, acesta decedând.

În

acest sens instanța de apel a reținut, în primul rând, că instanța de fond a

înlăturat în mod nejustificat de la stabilirea situației de fapt declarațiile

de recunoaștere a comiterii faptei, date de inculpatul B.S., în condițiile în

care susținerile acestuia vizând o presupusă constrângere la care ar fi fost

supus de către organele de anchetă nu au fost confirmate în vreun fel, iar

inculpatul nu a făcut niciun demers ulterior pentru cercetarea persoanelor care

l-au determinat să se autoincrimineze.

Este

real faptul că declarația inculpatului, de recunoaștere a comiterii faptei, nu

este regina probelor, însă pe de altă parte o asemenea depoziție are greutatea

sa în stabilirea situației de fapt și a vinovăției, plecând de la premisa că

nimeni, în condiții normale, nu se poate autoincrimina pentru faptele pe care

nu le-a comis.

Acesta

este motivul pentru care mai înainte de orice audiere a unui inculpat, acestuia

i se pun în vedere disp. art. 70 alin. (2) C. proc. pen., respectiv dreptul de

a nu face nicio declarație în cauză, cu mențiunea că ceea ce declară poate fi

folosit și împotriva sa.

În

speță, după mai multe declarații, inculpatului i s-au adus la cunoștință, în

prezența unui apărător din oficiu prevederile legale sus-menționate, și în

aceste condiții inculpatul B.S. a fost de acord să dea declarație, în cuprinsul

căreia a recunoscut că l-a lovit pe fiul său M.I. cu pumnii în zona capului și

toracelui, precum și cu o coadă de mătură peste mâini.

Anterior

acestei declarații de recunoaștere, inculpatul a fost supus testului poligraf,

iar din raportul de expertiză privind detecția comportamentului simulat nr.

288247/2009 al IPJ Bacău, rezultă că în evoluția diagramelor poligraf

corespunzător răspunsurilor inculpatului B.S., la întrebările critice au fost

evidențiate modificări ale stresului emoțional, semne ale stresului emoțional,

semnificativ caracteristicilor indiciilor comportamentului simulat.

Este

adevărat că testul poligraf nu este o probă prin el însuși, însă rezultatele

sale îmbracă o formă procedurală, regăsindu-se în speță într-un raport de

expertiză.

Totodată,

este evident că vinovăția sau nevinovăția unei persoane nu se poate stabili pe

baza testării la poligraf, însă rezultatele examinării cu această tehnică pot

oferi date care coroborate cu fapte și împrejurări rezultate din alte probe

administrate în cauză, pot contribui la aflarea adevărului.

Referitor

la apărările inculpatului, instanța de apel a reținut că acesta a formulat, în

timp, două explicații cu privire la cauza leziunilor suferite de victimă,

explicații apreciate ca neverosimile.

La

începutul urmăririi penale inc. B.S. a afirmat că în ziua de 24 octombrie 2009

fiul său B.M.I. a căzut din căruță în timp ce venea de la pădure, fiind însoțit

de B.N.G. și B.G.C., prilej cu care victima s-a lovit de inima căruței și de

sol. Când a ajuns acasă l-a culcat pe fiul său și nu a văzut ca fiul său să

aibă leziuni sau să acuze dureri.

Cu

prilejul audierii de către instanța de fond inculpatul a prezentat o altă

versiune și anume că la data de 24 octombrie 2009 a mers cu căruța în pădure

după lemne, dar victima a rămas la locuința martorei B.E. După ce a descărcat

lemnele, a luat victima acasă, unde a constatat că aceasta era murdar de sânge

la față, ulterior aflând de la B.M.Z. și B.S.Z. că fiul său a căzut într-o

cameră și a început să sângereze acolo. În momentul în care martora B.E. i-a

pus victima în căruță nu a observat că aceasta era murdară de sânge întrucât

era întuneric.

S-a

arătat că ambele variante prezentate de inculpat nu sunt confirmate de actele

medico-legale întocmite în cauză.

Toate

aceste acte medico-legale confirmă existența unor multiple leziuni faciale,

cranio cerebrale, toracice, abdominale, de antebraț și membre inferioare. Leziunile,

după tipologie și topografie sugerează un mecanism de producere prin loviri cu

și de corpuri dure.

Contradicțiile

între actele medicale se referă la intervalul de timp între producerea

leziunilor traumatice și momentul decesului.

În

raport de aceste contradicții, analizând actele medicale întocmite în cauză,

instanța de apel a dat curs opiniei Comisiei Superioare Medico-Legale exprimată

prin avizul nr. E1/4626/2013, care a statuat că leziunile tanato-generatoare

s-au produs la un interval scurt de timp de la traumatism până la deces, de

ordinul orelor, ceea ce indică producerea traumatismului abdominal în aceeași

zi cu decesul - 26 octombrie 2009.

Aceste

concluzii sunt confirmate și de declarația martorului B.V., care a arătat că la

data de 26 octombrie 2009, în jurul orei 10,00 inculpatul s-a deplasat la

locuința sa împreună cu victima, unde a rămas până în jurul orelor 15 - 16,00.

Cu acest prilej a constatat că victima nu prezenta urme de lovituri.

În

afara acestor probe, enunțate și analizate mai sus, instanța de apel a

subliniat și existența unui fapt. probatoriu care conduce în mod complet la

stabilirea datei producerii leziunilor, respectiv precizările inculpatului din

declarația dată la instanța de fond, la data de 16 martie 2010, prin care a arătat

că a doua zi după pretinsele leziuni cauzate la data de 25 octombrie 2009 (fie

de căderea din căruță sau de pe prispa casei) victima a avut un comportament

normal specific vârstei ("a mâncat și s-a jucat")

Elementele

expuse de inculpat acționează în defavoarea sa, având în vedere că este

imposibil ca victimă, în condițiile în care cu o zi înainte s-a accidentat

grav, să se mai fi jucat și mâncat în condiții normale.

În

aceste condiții nu are nicio explicație plauzibilă atitudinea inculpatului care

a rămas în pasivitate și nu a solicitat servicii medicale pentru tratarea

pretinselor leziuni.

Raportat

la aceste concluzii, instanța de apel a înlăturat declarațiile celorlalți

martori audiați în cauză apreciind că sunt subiective, fiind influențate de

relațiile lor de rudenie cu inculpatul și făcute în vederea disculpării

acestuia.

Toate

aceste considerente au condus Curtea la concluzia că în ziua de 26 octombrie

2009, între orele 15 - 16,30 inculpatul B.S. i-a aplicat multiple lovituri

fiului său, B.M.I., în vârstă de 2,5 ani, în zona capului, toracelui precum și

peste mâini, acesta decedând, soluția de achitare dispusă de instanța de fond

fiind rezultatul unei interpretări greșite a probelor administrate în cauză.

În

drept, s-a apreciat că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen.

Din

punct de vedere al laturii obiective, instanța de apel a reținut că acțiunile

inculpatului constituie elementul material al infracțiunii de omor, căci

inculpatul a lovit victima în mod repetat, cu intensitate, în special în zona

capului și a toracelui, care sunt zone vitale a organismului uman.

Din

punct de vedere al laturii subiective, instanța de apel a constatat că

inculpatul a acționat cu intenție indirectă. Din probele administrate nu a

reieșit că inculpatul a urmărit să provoace moartea victimei, însă aplicând

multiple lovituri victimei, în vârstă de 2 ani și 5 luni, a acceptat

posibilitatea încetării din viață a lui B.M.I.

Latura

subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit

mobil. Aceasta înseamnă că infracțiunea există chiar dacă, în speță nu s-a

stabilit în mod clar mobilul săvârșirii faptei.

La

individualizarea pedepsei ce s-a aplicat inculpatului, instanța de apel a avut

în vedere în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei, constând în

suprimarea vieții unei persoane, împrejurările în care aceasta a fost comisă și

persoana inculpatului care nu are antecedente penale.

S-a

aplicat inculpatului și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen.

În

ceea ce privește pedeapsa accesorie, instanța de apel a reținut că natura

faptei săvârșite duce la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea

drepturilor electorale prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.,

respectiv dreptul de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective

publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de

stat, motiv pentru care exercițiul acestora a fost interzis pe durata

executării pedepsei principale.

Din

pedeapsa aplicată în cauză inculpatul a executat prin reținere și arest

preventiv perioada de la 11 decembrie 2009 la 24 septembrie 2010, astfel încât,

instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 88 C. pen.

Raportat

la soluția de condamnare, a fost înlăturată dispoziția de revocare a măsurii

obligării de a nu părăsi țara prev. de art. 145

1

C. proc. pen.

aplicată inculpatului prin Decizia penală nr. 575 din 24 septembrie 2010 a

Curții de Apel Bacău.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul B.S.

Recurentul

inculpat B.S. a susținut, prin prisma cazului de casare prevăzut de

dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.,

atât în cuprinsul motivelor scrise, cât și cu ocazia dezbaterilor, că a fost

făcută o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 63 alin. (2) C.

proc. pen., nefiind realizată o justă analiză a materialului probator

administrat în cauză.

În

principal s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de

instanțele inferioare și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță în

vederea efectuării unei expertize psihiatrice, pentru a se stabili dacă

inculpatul avea discernământ la momentul săvârșirii faptei, iar, în subsidiar,

s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea

sentinței pronunțate de prima instanță, în sensul achitării inculpatului în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Examinând

hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază

recursul formulat de inculpatul B.S. ca fiind întemeiat, însă în limitele ce se

vor arăta și pentru următoarele considerente:

În

primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor inculpatului,

Înalta Curte arată, că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare

Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a

abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în

care s-a desfășurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de

prevederile art. 385

1

- art. 385

19

din legea de procedură

penală anterioară, având în vedere în acest dispozițiile tranzitorii cuprinse

în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

Consacrând

efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac

ordinară, art. 385

6

C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că

instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute

de art. 385

9

din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul

recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici

instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de

casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile

pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se

circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385

9

C. proc. pen.

Prin

Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului,

în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost

modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs

prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția

clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a

restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat

ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Referitor

la prima critică formulată de recurentul inculpat B.S., circumscrisă cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc.

pen. și care vizează greșita aplicare a legii, Înalta Curte constată, că, prin

formularea acestuia, inculpatul contestă, în realitate, probele administrate în

cauză și situația de fapt reținută de instanța de apel, încercând să acrediteze

ideea că din materialul probator administrat în cauză rezultă faptul că

recurentul nu este persoana care a săvârșit infracțiunea, situație care nu se

încadrează, însă, în motivul de recurs menționat, putând fi circumscrisă,

eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 385

9

C. proc.

pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, singurul

care permitea instanței de ultim control judiciar să repună în discuție starea

de fapt stabilită de instanțele de fond, însă numai în ipoteza existenței unei

erori grave de fapt.

Însă,

în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de

instanța de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art.

385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin

actul normativ menționat, context în care critica formulată de recurent nu mai

poate face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

judecata în recurs limitându-se, așa cum s-a arătat anterior, doar la chestiuni

de drept, nu și la erori de fapt cum este cea invocată de inculpat.

De

asemenea, prin Legea nr. 202/2010 a fost abrogat expres și cazul de casare

prevăzut de dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 8 din C. proc.

pen., care permitea, conform art. 385

15

pct. 2 lit. c), trimiterea

cauzei spre rejudecare la prima instanță în situația în care nu a fost

efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului conform art. 117 alin. (1) și

(2) C. proc. pen., astfel încât solicitarea privind casarea hotărârilor și

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în vederea expertizării

psihiatrice a inculpatului, nu poate fi analizată de Înalta Curte, neputând fi

circumscrisă vreunuia dintre motivele de recurs prevăzută de art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010.

Examinând

cauza din perspectiva dispozițiilor art. 5 din noul C. pen. și realizând o

comparare a prevederilor din ambele legi penale succesive, în raport cu fiecare

criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere

penală și de sancționare), Înalta Curte constată că, dintre acestea, cea care

conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru recurentul inculpat este

noul C. pen., atât prin raportare la fiecare instituție de drept penal

aplicabilă în speță, cât și în urma aprecierii globale a acestora și a

evaluării, în ansamblul lor, a tuturor dispozițiilor incidente în cauza dedusă

judecății.

Astfel,

inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de apel pentru

comiterea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1), 175

alin. (1) lit. c) C. pen. (1969), sancționată cu pedeapsa închisorii de la 15

la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, însă, în noua reglementare,

respectiv art. 189 C. pen., elementul circumstanțial al săvârșirii faptei

asupra unei rude apropiate nu se mai regăsește în conținutul infracțiunii de

omor calificat, fiind preluat de dispozițiile art. 199 alin. (1) C. pen. care

reglementează violența în familie și potrivit căruia dacă fapta prevăzută de

art. 188 C. pen. (sancționată cu închisoare de la 10 la 20 de ani) este comisă

asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzută de lege se

majorează cu o pătrime, ajungându-se astfel la limite ale pedepsei închisorii

cuprinse între 10 și 25 de ani.

Ca

urmare, având în vedere ca pedeapsa cu închisoarea stabilită de instanța de

apel a fost egală cu minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea de

omor calificat săvârșită de inculpat, iar Codul penal în vigoare prevede un

minim special mai redus, rezultă că legea penală mai favorabilă recurentului

este noul C. pen., fapta acestuia urmând a fi reîncadrată în dispozițiile art.

188 alin. (1) C. pen. raportat la art. 199 alin. (1) C. pen.

Ca

urmare, doar sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile, în temeiul

art. 5 C. pen., Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen. (1968), va admite recursul declarat de inculpatul

B.S., va casa, în parte, decizia penală atacată, iar, în rejudecare, în temeiul

art. 188 alin. (1) C. pen. raportat la art. 199 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 5 C. pen., adaptând pedeapsa în raport cu noile limite prevăzute de lege

și menținând aceleași criterii de individualizare avute în vedere de instanța

de apel, care nu mai pot fi cenzurate în recurs, îl va condamna pe inculpat la

pedeapsa de 10 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pedeapsa complementară fiind stabilită

în condițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr.  187/2012.

Va

face aplicarea art. 65 alin. (1), art. 66 lit. a) și b) C. pen.

De

asemenea, Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Onorariul

pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat în sumă de 50

RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de inculpatul B.S. împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10

septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori

și familie.

Casează,

în parte, decizia penală atacată și rejudecând:

În

baza art. 188 alin. (1) C. pen. raportat la art. 199 alin. (1) C. pen. cu

aplicarea art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul B.S. la pedeapsa de 10 ani

închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1)

lit. a) și b) C. pen.

Face

aplicarea art. 65 alin. (1), art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

Menține

celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Onorariul

pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat în sumă de 50

RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 10 aprilie 2014.

Procesat

de GGC - GV