ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1272/2014

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 152 din data de 05 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 6379/110/2011 s-au dispus următoarele: În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. achitarea inculpatului B.S., cetățean român, studii - 4 clase, agricultor, căsătorit, cu 1 copil minor, fără antecedente penale, pentru comiterea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 - 175 alin. (1) lit. c) C. pen. -fapta nu a fost săvârșită de inculpat. În temeiul art. 350 C. proc. pen. revocă măsura obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 145 1 C. proc. pen. aplicată inculpatului prin D.P.

nr. 575 din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău. În baza art. 109 C. proc. pen. dispune păstrarea mijloacelor materiale de probă ridicate și aflate la Camera de Corpuri delicte a Tribunalului Bacău. Potrivit art. 14, art. 346 C. proc. pen. s-a luat act că nu s-au constituit părți civile în cauză. Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales. Pentru a dispune astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele: Prin rechizitoriul nr. 667/P/2009 din 25 ianuarie 2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.S. pentru comiterea infracțiunii de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen.

întrucât, bănuind că fiul său B.M.I. (victima) ar rezulta din relația soției sale B.I.L. cu un alt bărbat, în data de 26 octombrie 2009 l-a lovit pe acesta cu pumnii, picioarele și cu o coadă de mătură în zona capului, toracelui și peste mâini, acesta decedând. Prin Sentința penală nr. 313/D din 19 octombrie 2010 a Tribunalului Bacău s-a dispus achitarea inc. B.S. pentru săvârșirea acestei fapte întrucât fapta nu a fost comisă de inculpat. S-a revocat măsura obligării de a nu părăsi țara dispusă prin Decizia penală nr. 575 din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău și s-a constatat că nu s-au constituit părți civile în cauză.

Prin Decizia penală nr. 29 din 7 martie 2011 a Curții de Apel Bacău s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva Sentinței penale nr. 313 din 19 octombrie 2010 a Tribunalului Bacău, s-a desființat în totalitate această sentință și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe deoarece judecătorul care a pronunțat hotărârea judecătorească a devenit incompatibil să soluționeze fondul după ce prin motivarea încheierii prin care a revocat măsura arestării preventive a inculpatului a analizat probele din dosar, practic antepronunțându-se. Astfel, la data de 2 decembrie 2011, Tribunalul Bacău a fost învestit din nou cu soluționarea cauzei. În rechizitoriu se reține că în ziua de 26 octombrie 2009 inc.

B.S. l-a lovit pe fiul său B.M.I., în vârstă de 2,5 ani cu pumnii, picioarele și o coadă de mătură, în zona capului, toracelui precum și peste mâini, acesta decedând. La începutul urmăririi penale inc. B.S. a afirmat că în ziua de 24 octombrie 2009, fiul său B.M.I. a căzut din căruță în timp ce venea de la pădure, fiind însoțit de B.N.G. și B.G.C. Acest lucru se confirmă, dar în urma căzăturii din căruță, B.M.I. nu a suferit leziuni, lucru confirmat de martorii B.E. și B.V. La data de 26 octombrie 2009, B.S., cu căruța și cei doi copii ai săi, B.V.Z. în vârstă de 4 ani și B.M.I. în vârstă de 2 ani și jumătate, a mers la sora sa B.V. din com. O., iar aceasta fiind audiată a declarat că minorul B.M.I., nu prezenta leziuni.

Cu ocazia audierii, inculpatul B.S. a recunoscut că în ziua de 26 octombrie 2009, l-a lovit cu pumnii, picioarele și o coadă de mătură, în zona capului, toracelui și a brațelor pe fiul său B.M.I., dar la prezentarea materialului de urmărire penală inculpatul declară că i-ar fi aplicat doar două palme. Inculpatul B.S. l-a lovit pe fiul său B.M.I. deoarece bănuia că minorul ar fi rezultat în urma relației soției sale, B.I.L., cu un alt bărbat, cei doi sunt despărțiți în fapt de aproximativ 8 luni. În cauză au fost administrate următoarele probe: procese-verbale întocmite de organele de urmărire penală, raportul medico-legal de necropsie nr. 3239/2009 al SML Bacău, raportul de expertiză privind detecția comportamentului simulat nr. 288247/2009 al IPJ Bacău, planșe fotografice, declarațiile martorilor B.V., B.E., D.C., G.M., M.D., B.N.G., G.T., B.G.C., declarațiile de recunoaștere ale inculpatului B.S.

În fața instanței au fost audiați: inculpatul B.S. și martorii G.M., D.C., B.I.L., B.V., S.G., M.D., G.T., B.A., B.I., B.M., B.E., B.M.Z., B.G.C., G.R., I.A., A.C., și B.N.G. (reaudiat în rejudecare). Inculpatul, în declarațiile ce i-au fost luate de către instanță, nu recunoaște săvârșirea faptei, nu recunoaște faptul că ar fi luat cu el la tăiat lemne, în pădure, pe ambii copii, - în seara zilei de 24 octombrie 2009 - ci doar pe fiul său mai mare B.A.V., minorul B.M.I. (victima) rămânând la locuința lui B.E. să se joace cu ceilalți copii. În apărarea inculpatului au fost audiați martorii S.G., B.M., B.A., I.A., A.C., și au fost depuse la dosar extrase din convorbirile purtate în data de 01 noiembrie 2009, la locuința lui B.E.

între aceasta din urmă și S.G. împreună cu G.R. și inculpatul. S-au depus xerocopii ale "Rapoartelor de monitorizare" întocmite de Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei com. O., privind condițiile de trai, modul cum sunt îngrijiți cei doi copii minori, doar de tatăl lor - inculpatul - în lipsa mamei lor, plecată pentru a trăi în concubinaj cu un alt bărbat. Din ansamblul probator administrat în faza de urmărire penală și în fața cercetării judecătorești, instanța a apreciat că victima B.M.I. nu a fost ucisă de tatăl său - inculpatul B.S. S-a arătat că în cauză nu există nicio probă directă care să dovedească cu certitudine că inc. B.S. l-a lovit cu pumnii, picioarele și o coadă de mătură în zona capului, toracelui și peste mâini pe minorul B.M.I.

și în urma acestor leziuni acesta a decedat (așa cum se reține în rechizitoriu). Singurele probe care susțin o agresiune asupra minorului sunt depozițiile contradictorii ale martorilor B.E., G.R., B.N.G. și B.G.C. care declară fie că victima B.M.I. a căzut din căruță în ziua de 24 octombrie 2009 când se întorceau cu lemne de la pădure, fie că acesta a căzut de pe o scară sau prispă de la locuința lui B.E. unde B.M.I. a fost lăsat de inculpat cât el s-a aflat la pădure. Din depozițiile martorilor B.A., B.I., B.M. coroborate cu declarația inculpatului dată în fața instanței rezultă cu certitudine că victima B.M.I. nu a mers în ziua d 24 octombrie 2009 la pădure la lemne împreună cu tatăl său (inculpatul) și fratele mai mare (B.V.Z.), ci a rămas la locuința lui B.E.

unde s-a jucat cu copii acesteia B.M.Z. și B.A.T. Aici, la un moment dat, copilul a căzut de pe o prispă periculoasă (unde nu au voie de regulă să se joace niciunul dintre copii) și pentru că îi curgea sânge de la nas și gură a fost spălat cu apă de B.E. și apoi dus la locuința lui G.R. cu care se învecinează și aici a fost găsit de inculpat când acesta a adus lemnele de la pădure și le-a descărcat în curte la G.R. Inculpatului i s-a ascuns incidentul în care minorul B.M.I. fusese implicat, a fost invitat să mănânce ceva, iar copilul a fost dus în brațe în căruță cât tatăl său a intrat în casă pentru a mânca. Așadar, minorul B.M.I. nu a fost plecat la pădure cu cei doi frați B.N.G. și B.G., alături de inculpat și de fiul său de patru ani, că nu a căzut din căruță în timpul transportului la întoarcerea acasă.

Minorul a fost lăsat în grija lui B.E. Ca atare nu există nicio dovadă (probă științifică sau testimonială) că inculpatul l-a lovit pe fiul său B.M.I. - cu pumnii, picioarele și o coadă de mătură așa cum se reține în rechizitoriu. Din raportul medico-legal de necropsie rezultă că leziunile s-au putut produce prin loviri cu și de corpuri sau suprafețe dure. Cum minorul nu a fost plecat la pădure și nu a căzut din căruță, este foarte probabil ca leziunile prezente să fi fost produse urmare a căderii pe care a suferit-o băiatul de pe prispa lui B.E. Se vorbește de o scară înaltă de doi metri, cu trepte de pe care este posibil să fi căzut copilul, rostogolindu-se (așa cum a pățit și fiica lui I.A.

cu cca. doi ani în urmă) producându-se în acest mod leziunile pe întreg corpul său. Raportul medico-legal de necropsie a fost întocmit de Serviciul de Medicină Legală, la data de 27 octombrie 2009 și în concluziile acestuia se menționează că "moartea poate data din 25/26 octombrie 2009", ceea ce coincide cu situația de fapt din dosar. În legătură cu declarațiile de recunoaștere ale inculpatului pe parcursul urmăririi penale, instanța a avut în vedere că acest mijloc de probă nu constituie probă de vinovăție întrucât atitudinea acestuia este subiectivă, este o persoană excesiv de emotivă. În conformitate cu prevederile art. 69 C. proc. pen. declarațiile inc. făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Deci declarațiile oscilante ale acestuia, date pe parcursul urmăririi penale nu pot avea forță probantă dacă nu coincid cu probatoriul administrat în ansamblu, fiind rupt de celelalte probe. Declarația inculpatului are valoare probantă condiționată de existența unor alte probe care să confirme veridicitatea ei. Or, atâta timp cât pe parcursul cercetării judecătorești, inculpatul a revenit asupra recunoașterilor anterioare făcute la urmărirea penală, coroborate cu noua situație de fapt relevată instanței, instanța este obligată a lua în considerare noua conexiune dintre noile relatări ale inculpatului cu revenirile asupra depozițiilor de martori. Declarația inculpatului de recunoaștere nu constituie regina probelor, practica judiciară și doctrina a statuat, fără niciun dubiu că nu se poate fonda o hotărâre de condamnare doar pe declarația de recunoaștere a inculpatului.

Hotărârea de condamnare poate interveni dacă recunoașterea este confirmată de declarația a cel puțin unui martor, de datele constatate la locul faptei cu ocazia cercetării la fața locului, a reconstituirii de găsirea de corpuri delicte asupra inculpatului, de identificarea urmelor să sânge pe acestea. S-a apreciat că vinovatul privind moartea victimei B.M.I. trebuie căutat printre persoanele în grija cărora a fost lăsat copilul în data de 24 octombrie 2009 cât timp tatăl său a fost după lemne la pădure împreună cu B.V.Z. (fiul cel mare), B.N.G. și B.G., persoane care au neglijat îndatorirea de supraveghere a unui copil atât de mic (doi ani și jumătate).

Așa cum instanța a reținut, depozițiile martorilor date în fața instanței sunt contradictorii față de cele de la urmărirea penală, iar raportul medico-legal de necropsie însoțit de planșele foto relevă leziunile constatate pe corpul victimei, presupunerea modului în care s-au putut produce, data probabilă a decesului, însă nu constituie probă privind autorul faptei. Referitor la recunoașterea inculpatului în faza de urmărire penală, rechizitoriul reține ca elocvente concluziile expertizei privind comportamentul simulat al inculpatului care relevă modificări ale stresului emoțional semnificativ caracteristic indiciilor comportamentului simulat. Ori, așa cum s-a indicat mai sus, în lipsa unei susțineri a unei concordanțe cu alte probe, concluziile acestei expertize nu pot prezenta relevanță.

S-a putut constata pe parcursul desfășurării cercetării judecătorești, poziția labilă psihică a inculpatului, ușurința cu care se lasă influențat de susținerile altor persoane și de lipsa de fermitate de care a dat dovadă la urmărirea penală. Astfel că rezultatele astei expertize privind comportamentul simulat vin să întărească convingerea instanței privind starea sa excesiv de emotivă. Mai mult, la dosar s-au depus "Rapoarte de monitorizare" întocmite de referentul social G.T. (audiată și ea în instanță) din cadrul Primăriei com. O., care a avut în supraveghere pe cei doi copii minori ai inculpatului, din care rezultă că inculpatul a dat dovadă de maximă diligență, atât cât este el în stare, ca să îngrijească, să-i educe, să-i crească pe băieții lui, în lipsa mamei.

Aceasta a plecat, părăsind domiciliul conjugal și pe cei doi copii minori, ducându-se să trăiască în concubinaj cu un alt bărbat, - din depozițiile martorilor știindu-se că ar fi chiar rudă cu membrii aceleiași familii B. Toți martorii ce au fost audiați în cauză au relatat comportamentul și grija deosebită pe care a avut-o inculpatul față de copii săi, faptul că îi lua cu el peste tot unde trebuia să meargă la muncă, că și copiii erau foarte atașați de el. Martora A.C. a arătat că a dorit chiar ea să ia măcar unul din copii în îngrijirea sa, însă inculpatul nu a vrut, s-a arătat dispus să muncească, să se străduie să le asigure tot ce au nevoie numai ca să fie împreună cu ei.

De asemenea, a arătat cum "inculpatul este neștiutor de carte și cu toate acestea a fost în stare să administreze un antibiotic când a fost nevoie". S-a arătat că deși în rechizitoriu se afirmă că motivul pentru care inculpatul l-ar fi agresat pe fiul său este că acesta este rezultatul unei relații extraconjugale a soției sale și că astfel s-a răzbunat pe copil, nu este susținut de nicio probă. Ba dimpotrivă, așa cum s-a arătat deja, atât din rapoartele de monitorizare și din depoziție martorei G.T. (referent la Primăria com. O.), cât și din depozițiile martorilor B.M., B.A., S.G., D.C. și G.M., inculpatul era deosebit de grijuliu cu cei 2 băieți ai săi, în pofida lipsurilor materiale și a faptului că este bărbat.

În consecință, instanța nu a putut reține susținerea procurorului privind motivul așa-zisei acțiuni agresive a inculpatului. Toate aceste argumente, bazate pe mijloacele de probă administrate în cele două faze ale procesului penale, până în prezent - urmărire penală și cercetare judecătorească pe fondul cauzei - au fost de natură să convingă instanța de faptul că prezumția de nevinovăție a acestui inculpat nu a fost desființată, nu a fost demontată. Dacă la momentul sesizării instanței, se putea contura probabilitatea comiterii unei astfel de infracțiuni de către inculpat - temeiuri care au fost avute în vede și cu prilejul arestării preventive, ulterior a prelungirii și menținerii stării de arest preventiv, potrivit art. 300 1 și art. 300 2 C. proc.

pen., de la data de 11 decembrie 2009 și până la data de 24 septembrie 2010 - instanța de judecată odată cu apariția acelor alte "indicii temeinice" că nu inculpatul s-ar face vinovat de infracțiunea ce-i este reținută în sarcină, a apreciat că nu se mai poate susține ideea că într-adevăr acest om a comis fapta pentru care este cercetat, astfel că prezumția de nevinovăție nu a fost în final înlăturată. Potrivit art. 5 2 C. proc. pen., care consacră prezumția de nevinovăție, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. În cazul în care probele referitoare la vinovăție nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoiala cu privire la vinovăția inculpatului, se aplică regula in dubio pro reo, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului, iar pe baza acesteia soluția ce se impune este achitarea inculpatului de către instanța de judecată.

În C. proc. pen.

român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 5 2 statuându-se că "orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă". Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnității umane -, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și ale concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe: - vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanților procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției; - sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului; - la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive, prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte erga omnes; - hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială,

ce nu poate fi înlăturată prin probe trebuie să se pronunțe o soluție de achitare. Toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă. În acest context, având în vedere că la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea privind vinovăția inculpatului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele de acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, prima instanță a considerat că se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia "orice îndoială este în favoarea inculpatului " (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite. Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt.

Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile penale pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății). Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor. Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur și simplu nu există și totuși îndoiala persistă în ce privește vinovăția, atunci îndoiala este "echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție" și deci inculpatul trebuie achitat.

Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să își dovedească nevinovăția, putând uza de dreptul la tăcere. Sarcina probei incumbă organelor de urmărire penală, care sunt obligate să administreze probele necesare pentru dovedirea, dincolo de orice dubiu rezonabil, a existenței faptei, a elementelor constitutive ale infracțiunii, sub aspect subiectiv și obiectiv, precum și a lipsei vreunui impediment la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, prevăzut de art. 10 C. proc. pen. Nevinovăția nu trebuie, așadar, înțeleasă numai ca neîndeplinirea condițiilor privind latura subiectivă a infracțiunii (mens rea), ci ca absența vreuneia dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii prevăzute de art. 17 C. pen.

Astfel, prezumția de nevinovăție permite a se restabili un anumit echilibru între acuzator și acuzat. În faza de urmărire penală, organele de urmărire penală au obligația, potrivit art. 200 și art. 202 alin. (1) și (2) C. proc. pen., de a strânge probele necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, în scopul aflării adevărului și lămuririi cauzei sub toate aspectele. Organele de urmărire penală trebuie să administreze probele atât în favoarea, cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului, chiar dacă acesta recunoaște săvârșirea infracțiunii. De asemenea, potrivit art. 262 C. proc.

pen., procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal, în cazul în care constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate. Instanța sesizată de către procuror procedează la administrarea probatoriului în faza cercetării judecătorești în scopul lămuririi cauzei sub toate aspectele. Potrivit art. 287 C. proc. pen., instanța de judecată își exercită atribuțiile în mod activ, în vederea aflării adevărului și a realizării rolului educativ al judecății și își formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză.

Potrivit art. 345 alin. (2) C. proc. pen., instanța poate pronunța condamnarea în situația în care constată din toate probatoriile administrate în cauză că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În doctrină și în practica judiciară s-a arătat că prezumția de nevinovăție poate fi înlăturată numai prin administrarea de probe care să stabilească cu certitudine vinovăția. Prezumția nu este înlăturată în caz de îndoială cu privire la stabilirea situației de fapt, care profită învinuitului sau inculpatului (in dubio pro reo). Există îndoială doar atunci când din coroborarea tuturor probelor nu se poate reține cu certitudine nici vinovăția, nici nevinovăția celui în cauză.

În acest caz, îndoiala care rămâne este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție ce conduce la achitarea inculpatului de către instanță sau la scoaterea de sub urmărire penală dispusă de către procuror. După pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare, nevinovăția unei persoane devine din prezumție o certitudine opozabilă erga omnes astfel încât se poate considera că acest drept garantat de Constituție și de art. 6 parag. 2 din Convenția europeană este încălcat, dacă în declarațiile sau actele publice emise de organele de urmărire penală sau de alte autorități publice sau judiciare se sugerează sau se afirmă explicit că în cauză ar fi trebuit să fie pronunțată o hotărâre de condamnare sau se repune în discuție nevinovăția.

Față de toate aceste argumente, instanța a considerat că infracțiunea de omor calificat prev. de art. 174 - 175 alin. (1) lit. c) C. pen., dedusă judecății, asupra victimei B.M.I. nu a fost comisă de inculpatul B.S. În consecință, instanța a dispus achitarea inculpatului conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. În temeiul art. 350 C. proc. pen. instanța a revocat măsura obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 145 1 C. proc. pen. aplicată inculpatului prin Decizia penală nr. 575 din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău. De asemenea, conform art. 109 C. proc. pen.

s-a dispus păstrarea mijloacelor materialele probă ridicate, aflate la Camera de Corpuri Delicte a Tribunalului Bacău și care conțin: PLICUL NR. 1 - ce conține 1 (una) pereche de papuci negri cu inscripția "Caugzujinbu", mărimea 23; PLICUL NR. 2 - ce conține 2 (două) șosete de culoare mov cu verde; PLICUL NR. 3 - ce conține 1 (una) bluză bleu-marin cu mâneci roii și guler cu nasturi; PLICUL NR. 4 - ce conține 1 (una) pereche pantaloni de culoare albastră cu dungi albe și bleu; PLICUL NR. 5 - ce conține 1 (una) pereche de pantaloni 3/4 de culoare roșie; PLICUL NR. 6 - ce conține 1 (una) bluză (pulover) albastră având pe etichetă inscripția "SPORTS", mărimea 12; PLICUL NR. 7 - ce conține 1 (una) bluză de culoare crem, cu nasturi pe umărul stâng și cu desene (spirale și ursuleți); PLICUL NR. 8 - ce conține 1 (un) recoltor exudat faringian cu probă de sânge recoltat de la cadavru - probă de referință.

Potrivit art. 14, art. 346 C. proc. pen. s-a luat act că nu s-au constituit părți civile în cauză. Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina satului. S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales. Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău care a solicitat admiterea apelului în temeiul art. 379 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., desființarea sentinței apelate și condamnarea inculpatului B.S. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen. Prin Decizia penală nr. 145 din 10 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. a fost admis apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău împotriva Sentinței penale nr. 152/D din 05 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosar nr. 6379/110/2011. A fost desființată sentința atacată în ceea ce privește latura penală a cauzei, măsura obligării de a nu părăsi țara și cheltuielile judiciare și reținându-se cauza spre rejudecare, s-a dispus, în fond, în baza art. 174 - 175 lit. c) C. pen., condamnarea inculpatului B.S. la pedeapsa de 15 ani închisoare și 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat. În baza art. 71 C. pen. a fost interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev, de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 88 din C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada reținerii de 24 ore și arestul preventiv, de la 11 decembrie 2009 la 24 septembrie 2010. A fost înlăturată dispoziția de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara prev. de art. 145 1 C. proc. pen. aplicată inculpatului prin Decizia penală nr. 575 din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău. În baza art. 7 din Legea nr. 176/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat la data rămânerii definitive a hotărârii. În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat la fond. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În motivarea apelului s-au arătat următoarele: Deși prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B.S., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. c) C. pen., instanța nu a ținut cont de probele administrate în cursul cercetării judecătorești, probe din care rezultă că inculpatul a aplicat mai multe lovituri victimei și acestea au condus la deces. Din declarațiile martorilor B.V., B.N.G., rezultă că inculpatul a aplicat lovituri victimei, cu corpuri contondente. Inculpatul însuși recunoaște în cursul urmăririi penale că a lovit victima cu corpuri contondente. Din declarația martorului B.N.G., rezultă că inculpatul i-a cerut acestuia să nu declare adevărul pentru că altfel inculpatul ar putea avea probleme.

Rezultă așadar că adevărul a fost ascuns și că probele administrate în cursul urmăririi penale nu au fost valorificate cu prilejul judecării cauzei, în primul rând din cauza faptului că unii martori și-au schimbat ori și-au nuanțat declarațiile. S-a apreciat de către Parchet că în cauză există suficiente probe care conduc la concluzia că inculpatul se face vinovat de săvârșirea faptei pentru care a fost trimis în judecată. În apel s-a întocmit raportul de expertiză medico-legală de către IML Iași, avizul Comisiei de Avizare și Control al Actelor Medico-Legale al aceleiași instituții și avizul Comisiei Superioare Medico-Legale din cadrul Institutului Național de Medicină Legală "Mina Minovici"" București.

Examinând actele și lucrările dosarului efectuate în cele două faze procesuale, instanța de prim control judiciar a remarcat că Tribunalul Bacău a procedat la o evaluare eronată a probelor în acuzare administrate în cauză, pronunțând în mod netemeinic achitarea inculpatului B.S. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen. Sub aspectul legăturii probelor cu obiectul probațiunii (faptele sau împrejurările care au relevanță asupra fondului unei cauze penale), s-a arătat că probele pot fi directe și indirecte.

Dacă probele directe dovedesc în mod nemijlocit vinovăția sau nevinovăția inculpatului, ele conținând informații care pun în lumină, fără ajutorul altor probe, aspectele legate de rezolvarea problemelor esențiale în cauza penală, probele indirecte nu furnizează informații care pot dovedi în mod direct vinovăția sau nevinovăția inculpatului, însă aceste probe pot conduce la stabilirea adevărului în măsura în care se coroborează cu conținutul altor probe directe sau indirecte. Examinând lucrările dosarului de față, instanța de apel a constatat că probele administrate în cauză prin conținutul lor informativ permit formularea unor deducții logice din care se poate se poate stabili fără echivoc existența faptei de omor calificat și vinovăția inculpatului față de această infracțiune.

Aplicând aceste considerente de ordin teoretic la speța de față, instanța de control judiciar, în baza caracterului devolutiv al apelului penal, a procedat în continuare la o nouă analiză a probelor care servesc ca temei pentru soluționarea cauzei penale. Instanța de apel a reținut ca deosebit de relevante la stabilirea adevărului declarațiile martorului B.V., raportul de expertiză medico-legală întocmit de către IML Iași și avizul Comisiei Superioare Medico Legale din cadrul Institutului Național de Medicină Legală "Mina Minovici" București, coroborate cu declarațiile ele recunoaștere ale inculpatului. Examinând elementele de fapt ale acestor probe, s-a reținut că în ziua de 26 octombrie 2009, între orele 15 - 16,30 inculpatul B.S.

l-a lovit pe fiul său B.M.I., în vârstă de 2,5 ani cu pumnii, picioarele și o coadă de mătură, în zona capului, toracelui precum și peste mâini, acesta decedând. În acest sens instanța de apel a reținut, în primul rând, că instanța de fond a înlăturat în mod nejustificat de la stabilirea situației de fapt declarațiile de recunoaștere a comiterii faptei, date de inculpatul B.S., în condițiile în care susținerile acestuia vizând o presupusă constrângere la care ar fi fost supus de către organele de anchetă nu au fost confirmate în vreun fel, iar inculpatul nu a făcut niciun demers ulterior pentru cercetarea persoanelor care l-au determinat să se autoincrimineze.

Este real faptul că declarația inculpatului, de recunoaștere a comiterii faptei, nu este regina probelor, însă pe de altă parte o asemenea depoziție are greutatea sa în stabilirea situației de fapt și a vinovăției, plecând de la premisa că nimeni, în condiții normale, nu se poate autoincrimina pentru faptele pe care nu le-a comis. Acesta este motivul pentru care mai înainte de orice audiere a unui inculpat, acestuia i se pun în vedere disp. art. 70 alin. (2) C. proc. pen., respectiv dreptul de a nu face nicio declarație în cauză, cu mențiunea că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. În speță, după mai multe declarații, inculpatului i s-au adus la cunoștință, în prezența unui apărător din oficiu prevederile legale sus-menționate, și în aceste condiții inculpatul B.S.

a fost de acord să dea declarație, în cuprinsul căreia a recunoscut că l-a lovit pe fiul său M.I. cu pumnii în zona capului și toracelui, precum și cu o coadă de mătură peste mâini. Anterior acestei declarații de recunoaștere, inculpatul a fost supus testului poligraf, iar din raportul de expertiză privind detecția comportamentului simulat nr. 288247/2009 al IPJ Bacău, rezultă că în evoluția diagramelor poligraf corespunzător răspunsurilor inculpatului B.S., la întrebările critice au fost evidențiate modificări ale stresului emoțional, semne ale stresului emoțional, semnificativ caracteristicilor indiciilor comportamentului simulat. Este adevărat că testul poligraf nu este o probă prin el însuși, însă rezultatele sale îmbracă o formă procedurală, regăsindu-se în speță într-un raport de expertiză.

Totodată, este evident că vinovăția sau nevinovăția unei persoane nu se poate stabili pe baza testării la poligraf, însă rezultatele examinării cu această tehnică pot oferi date care coroborate cu fapte și împrejurări rezultate din alte probe administrate în cauză, pot contribui la aflarea adevărului. Referitor la apărările inculpatului, instanța de apel a reținut că acesta a formulat, în timp, două explicații cu privire la cauza leziunilor suferite de victimă, explicații apreciate ca neverosimile. La începutul urmăririi penale inc. B.S. a afirmat că în ziua de 24 octombrie 2009 fiul său B.M.I. a căzut din căruță în timp ce venea de la pădure, fiind însoțit de B.N.G. și B.G.C., prilej cu care victima s-a lovit de inima căruței și de sol.

Când a ajuns acasă l-a culcat pe fiul său și nu a văzut ca fiul său să aibă leziuni sau să acuze dureri. Cu prilejul audierii de către instanța de fond inculpatul a prezentat o altă versiune și anume că la data de 24 octombrie 2009 a mers cu căruța în pădure după lemne, dar victima a rămas la locuința martorei B.E. După ce a descărcat lemnele, a luat victima acasă, unde a constatat că aceasta era murdar de sânge la față, ulterior aflând de la B.M.Z. și B.S.Z. că fiul său a căzut într-o cameră și a început să sângereze acolo. În momentul în care martora B.E. i-a pus victima în căruță nu a observat că aceasta era murdară de sânge întrucât era întuneric. S-a arătat că ambele variante prezentate de inculpat nu sunt confirmate de actele medico-legale întocmite în cauză.

Toate aceste acte medico-legale confirmă existența unor multiple leziuni faciale, cranio cerebrale, toracice, abdominale, de antebraț și membre inferioare. Leziunile, după tipologie și topografie sugerează un mecanism de producere prin loviri cu și de corpuri dure. Contradicțiile între actele medicale se referă la intervalul de timp între producerea leziunilor traumatice și momentul decesului.

În raport de aceste contradicții, analizând actele medicale întocmite în cauză, instanța de apel a dat curs opiniei Comisiei Superioare Medico-Legale exprimată prin avizul nr. E1/4626/2013, care a statuat că leziunile tanato-generatoare s-au produs la un interval scurt de timp de la traumatism până la deces, de ordinul orelor, ceea ce indică producerea traumatismului abdominal în aceeași zi cu decesul - 26 octombrie 2009. Aceste concluzii sunt confirmate și de declarația martorului B.V., care a arătat că la data de 26 octombrie 2009, în jurul orei 10,00 inculpatul s-a deplasat la locuința sa împreună cu victima, unde a rămas până în jurul orelor 15 - 16,00. Cu acest prilej a constatat că victima nu prezenta urme de lovituri.

În afara acestor probe, enunțate și analizate mai sus, instanța de apel a subliniat și existența unui fapt. probatoriu care conduce în mod complet la stabilirea datei producerii leziunilor, respectiv precizările inculpatului din declarația dată la instanța de fond, la data de 16 martie 2010, prin care a arătat că a doua zi după pretinsele leziuni cauzate la data de 25 octombrie 2009 (fie de căderea din căruță sau de pe prispa casei) victima a avut un comportament normal specific vârstei ("a mâncat și s-a jucat") Elementele expuse de inculpat acționează în defavoarea sa, având în vedere că este imposibil ca victimă, în condițiile în care cu o zi înainte s-a accidentat grav, să se mai fi jucat și mâncat în condiții normale.

În aceste condiții nu are nicio explicație plauzibilă atitudinea inculpatului care a rămas în pasivitate și nu a solicitat servicii medicale pentru tratarea pretinselor leziuni. Raportat la aceste concluzii, instanța de apel a înlăturat declarațiile celorlalți martori audiați în cauză apreciind că sunt subiective, fiind influențate de relațiile lor de rudenie cu inculpatul și făcute în vederea disculpării acestuia. Toate aceste considerente au condus Curtea la concluzia că în ziua de 26 octombrie 2009, între orele 15 - 16,30 inculpatul B.S. i-a aplicat multiple lovituri fiului său, B.M.I., în vârstă de 2,5 ani, în zona capului, toracelui precum și peste mâini, acesta decedând, soluția de achitare dispusă de instanța de fond fiind rezultatul unei interpretări greșite a probelor administrate în cauză.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat prev. de art. 174 - 175 lit. c) C. pen. Din punct de vedere al laturii obiective, instanța de apel a reținut că acțiunile inculpatului constituie elementul material al infracțiunii de omor, căci inculpatul a lovit victima în mod repetat, cu intensitate, în special în zona capului și a toracelui, care sunt zone vitale a organismului uman. Din punct de vedere al laturii subiective, instanța de apel a constatat că inculpatul a acționat cu intenție indirectă. Din probele administrate nu a reieșit că inculpatul a urmărit să provoace moartea victimei, însă aplicând multiple lovituri victimei, în vârstă de 2 ani și 5 luni, a acceptat posibilitatea încetării din viață a lui B.M.I.

Latura subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta înseamnă că infracțiunea există chiar dacă, în speță nu s-a stabilit în mod clar mobilul săvârșirii faptei. La individualizarea pedepsei ce s-a aplicat inculpatului, instanța de apel a avut în vedere în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei, constând în suprimarea vieții unei persoane, împrejurările în care aceasta a fost comisă și persoana inculpatului care nu are antecedente penale. S-a aplicat inculpatului și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie, instanța de apel a reținut că natura faptei săvârșite duce la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea drepturilor electorale prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorități publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, motiv pentru care exercițiul acestora a fost interzis pe durata executării pedepsei principale. Din pedeapsa aplicată în cauză inculpatul a executat prin reținere și arest preventiv perioada de la 11 decembrie 2009 la 24 septembrie 2010, astfel încât, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 88 C. pen.

Raportat la soluția de condamnare, a fost înlăturată dispoziția de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara prev. de art. 145 1 C. proc. pen. aplicată inculpatului prin Decizia penală nr. 575 din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel Bacău. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul B.S. Recurentul inculpat B.S. a susținut, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., atât în cuprinsul motivelor scrise, cât și cu ocazia dezbaterilor, că a fost făcută o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., nefiind realizată o justă analiză a materialului probator administrat în cauză.

În principal s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele inferioare și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță în vederea efectuării unei expertize psihiatrice, pentru a se stabili dacă inculpatul avea discernământ la momentul săvârșirii faptei, iar, în subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței pronunțate de prima instanță, în sensul achitării inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul formulat de inculpatul B.S. ca fiind întemeiat, însă în limitele ce se vor arăta și pentru următoarele considerente: În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susținerilor inculpatului, Înalta Curte arată, că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc.

pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 385 1 - art. 385 19 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod.

Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc. pen. Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. Referitor la prima critică formulată de recurentul inculpat B.S., circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen. și care vizează greșita aplicare a legii, Înalta Curte constată, că, prin formularea acestuia, inculpatul contestă, în realitate, probele administrate în cauză și situația de fapt reținută de instanța de apel, încercând să acrediteze ideea că din materialul probator administrat în cauză rezultă faptul că recurentul nu este persoana care a săvârșit infracțiunea, situație care nu se încadrează, însă, în motivul de recurs menționat, putând fi circumscrisă, eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 385 9 C. proc.

pen., în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, singurul care permitea instanței de ultim control judiciar să repună în discuție starea de fapt stabilită de instanțele de fond, însă numai în ipoteza existenței unei erori grave de fapt. Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menționat, context în care critica formulată de recurent nu mai poate face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, judecata în recurs limitându-se, așa cum s-a arătat anterior, doar la chestiuni de drept, nu și la erori de fapt cum este cea invocată de inculpat.

De asemenea, prin Legea nr. 202/2010 a fost abrogat expres și cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., care permitea, conform art. 385 15 pct. 2 lit. c), trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță în situația în care nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului conform art. 117 alin. (1) și (2) C. proc. pen., astfel încât solicitarea privind casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în vederea expertizării psihiatrice a inculpatului, nu poate fi analizată de Înalta Curte, neputând fi circumscrisă vreunuia dintre motivele de recurs prevăzută de art. 385 9 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010.

Examinând cauza din perspectiva dispozițiilor art. 5 din noul C. pen. și realizând o comparare a prevederilor din ambele legi penale succesive, în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare), Înalta Curte constată că, dintre acestea, cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru recurentul inculpat este noul C. pen., atât prin raportare la fiecare instituție de drept penal aplicabilă în speță, cât și în urma aprecierii globale a acestora și a evaluării, în ansamblul lor, a tuturor dispozițiilor incidente în cauza dedusă judecății. Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de apel pentru comiterea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1), 175 alin. (1) lit. c) C. pen.

(1969), sancționată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, însă, în noua reglementare, respectiv art. 189 C. pen., elementul circumstanțial al săvârșirii faptei asupra unei rude apropiate nu se mai regăsește în conținutul infracțiunii de omor calificat, fiind preluat de dispozițiile art. 199 alin. (1) C. pen. care reglementează violența în familie și potrivit căruia dacă fapta prevăzută de art. 188 C. pen. (sancționată cu închisoare de la 10 la 20 de ani) este comisă asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzută de lege se majorează cu o pătrime, ajungându-se astfel la limite ale pedepsei închisorii cuprinse între 10 și 25 de ani.

Ca urmare, având în vedere ca pedeapsa cu închisoarea stabilită de instanța de apel a fost egală cu minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea de omor calificat săvârșită de inculpat, iar Codul penal în vigoare prevede un minim special mai redus, rezultă că legea penală mai favorabilă recurentului este noul C. pen., fapta acestuia urmând a fi reîncadrată în dispozițiile art. 188 alin. (1) C. pen. raportat la art. 199 alin. (1) C. pen. Ca urmare, doar sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 C. pen., Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. (1968), va admite recursul declarat de inculpatul B.S., va casa, în parte, decizia penală atacată, iar, în rejudecare, în temeiul art. 188 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 199 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., adaptând pedeapsa în raport cu noile limite prevăzute de lege și menținând aceleași criterii de individualizare avute în vedere de instanța de apel, care nu mai pot fi cenzurate în recurs, îl va condamna pe inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pedeapsa complementară fiind stabilită în condițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012. Va face aplicarea art. 65 alin. (1), art. 66 lit. a) și b) C. pen. De asemenea, Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul B.S. împotriva Deciziei penale nr. 145 din 10 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie. Casează, în parte, decizia penală atacată și rejudecând: În baza art. 188 alin. (1) C. pen. raportat la art. 199 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul B.S. la pedeapsa de 10 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. Face aplicarea art. 65 alin. (1), art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 10 aprilie 2014. Procesat de GGC - GV