ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 366/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 366/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra, recursului

penal de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 185 din 14 noiembrie

2012, Tribunalul Satu Mare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. c) C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul K.G., cetățean român, studii 1

clasă, fără ocupație, stagiul militar nesatisfăcut, necăsătorit, fără

antecedente penale, de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de omor calificat,

prevăzută și pedepsită de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen.

S-a constatat că

inculpatul a executat în stare de arest preventiv perioada de la 27 aprilie la

14 octombrie 2011.

S-a constatat că în

cauză nu există constituire de parte civilă.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

În baza art. 189 C.

proc. pen. s-a dispus virarea din contul Ministerului Justiției în contul

Baroului de Avocați Satu Mare a sumei de 200 RON reprezentând onorariu pentru

apărător din oficiu av. B.S.C., conform delegației nr. 1225/2011.

În baza art. 190 C.

proc. pen. a dispus plata către traducător I.I. a onorariului cuvenit pentru

activitatea prestată, două ore în cadrul ședinței de judecată din data de 7

noiembrie 2011.

Pentru a pronunța

această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul

întocmit în cauza la data de 12 august 2011, inculpatul K.G. a fost trimis în

judecată în stare de arest preventiv, în sarcina sa reținându-se săvârșirea

infracțiunii de omor calificat, astfel cum este ea prevăzută și pedepsită de

art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen.

S-a reținut în actul

de sesizare al instanței că, în data de 25 aprilie 2011 I.P.J. Satu Mare a fost

sesizat telefonic prin "112" cu privire la faptul că în jurul orelor

23, numitul V.C. a căzut în casa scărilor de la etajul III al blocului situat

în Satu Mare, str. O., survenind decesul acestuia. Urmare investigațiilor

efectuate în cauză la data de 27 aprilie 2011 a fost identificat numitul K.G.,

nepotul victimei, care a declarat că a avut o altercație cu victima pentru o

cutie de bere, motiv pentru care l-a împins pe spate de umărul stâng, iar

victima a căzut în casa scărilor la parter, decedând.

Fiind audiat de

procuror în data de 27 aprilie 2011 inculpatul a declarat că în data de 25

aprilie 2011, respectiv a doua zi de Paști, a început să bea de la orele 8

dimineața și a băut 3 flacoane de spirt medicinal, fiecare dintre ele a câte o

jumătate de litru, relatând totodată că și victima V.C. a consumat un pahar de

votcă și 2 pahare de vin. Pe la orele 10 dimineața a plecat împreună cu victima

la stropit la sora unui unchi, unde, conform declarației sale, au consumat

împreună câte un pahar de vin și un flacon de bere, iar la orele 11 s-a întors

împreună cu victima la domiciliu unde au consumat iarăși o jumătate de litru de

votcă și o jumătate de litru amestec lichior de portocală cu votcă. Mai târziu,

inculpatul împreună cu victima au mers la stropit la o familie din bloc și la

plecare au primit câte o cutie de bere. Au urcat sus la etajul III și au rămas

în scara blocului să consume berile primite, victima stând în picioare,

sprijinit de balustradă. Întrucât inculpatul și-a terminat mai repede berea i-a

cerut unchiului său să-i dea și berea lui, iar acesta l-a refuzat, motiv pentru

care l-a împins de umărul stâng, victima căzând peste balustradă, la parter.

Din declarația

inculpatului a rezultat că a sperat că victima va cădea și-și va rupe un picior,

iar când a văzut ce s-a întâmplat s-a speriat și nu a spus la nimeni că victima

a căzut pentru că l-a împins, relatând doar ulterior despre cele întâmplate. De

asemenea, din declarația inculpatului a rezultat că în urmă cu două săptămâni a

încercat să-l arunce și pe tatăl său de la etaj, dar l-au ținut vecinii, pentru

că acesta a intenționat să-l dea afară din casă.

Raportat la starea de

întârziere mintală evidentă a inculpatului s-a apreciat că este necesar ca în

cauză să se efectueze o expertiză medico-legală psihiatrică, expertiză care a

concluzionat că discernământul inculpatului este doar parțial diminuat raportat

la fapta comisă, astfel încât acesta neavând un discernământ abolit, urmează să

răspundă penal.

Fapta inculpatului

K.G. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat,

prevăzută și pedepsită de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen.

Cu ocazia prezentării

materialului de urmărire penală inculpatul K.G. a declarat că înțelege

învinuirea care i se aduce, dar nu recunoaște săvârșirea faptei.

Pe rolul Tribunalului

Satu Mare cauza a fost înregistrată la data de 17 august 2011, starea de arest

a inculpatului fiind menținută în temeiul prevederilor art. 300

1

C.

proc. pen. la primirea dosarului.

Cercetarea

judecătorească a debutat la data de 26 septembrie 2011, dată la care s-a

procedat la audierea inculpatului, declarația sa fiind consemnată la dosar.

Din cuprinsul

declarației date de inculpat, instanța a reținut că acesta nu recunoaște

comiterea infracțiunii care i se reține în sarcină, arătând că într-adevăr a

consumat împreună cu victima alcool în ziua respectivă și s-au deplasat la

vecinii de bloc, fiind sărbătorile pascale, acolo au continuat să consume

alcool, însă au plecat pe rând din locuința respectivă, victima a ieșit

înaintea inculpatului, iar când acesta a ieșit din locuința respectivă a văzut

victima căzută.

La momentul la care a

văzut că victima este căzută, a început să strige pe casa scărilor faptul că J.

a căzut, strigătele lui alertând ceilalți vecini din bloc, care au și anunțat

autoritățile.

Din cuprinsul

dosarului de urmărire penală, instanța reține că la data de 25 aprilie 2011 a

fost întocmit procesul-verbal de consemnarea plângerii sau denunțului oral,

formulat de V.P.Ș., în acel proces-verbal menționându-se că victima a căzut de

la etajul III în casa scărilor.

Urmare a acestui apel

adresat organelor de poliție, acestea s-au deplasat la fața locului, s-a

procedat la luarea primelor declarații de la persoanele aflate în preajmă,

respectiv de la V.P.Ș., G.R. și L.A., iar în zilele următoarele au mai fost

audiate în cauză și alte persoane.

La data de 27 aprilie

2011 a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de inculpat și s-a dispus

reținerea și ulterior arestarea preventivă a acestuia.

După audierea

inculpatului în faza cercetării judecătorești, s-a dispus efectuarea unui

referat de evaluare al acestuia, din cuprinsul căruia instanța reține că

inculpatul nu este cunoscut ca fiind o persoană agresivă cu cei din jurul lui,

având doar tendințe de auto agresiune, violența fiind orientată spre propria sa

persoană. Se mai reține și în cuprinsul referatului de evaluare, ca de altfel

și în expertiza medico-legală psihiatrică efectuată în cauză, faptul că

inculpatul este suferind de afecțiuni psihice, prezentând întârziere mintală

ușoară fond encefalopatie infantilă sechelară. În cuprinsul referatului de

evaluare se mai concluzionează că afecțiunea psihiatrică și consumul zilnic al

unor cantități semnificative de alcool îl fac pe inculpat o persoană influențabilă,

care își îndreaptă agresivitatea împotriva propriei persoane, vagabondând și

automutilându-se.

Concluziile

expertizei medico-legale efectuate, ale referatului de evaluare întocmit în

cauză, poziția inculpatului cu privire la acuzațiile care i se aduc și perioada

de timp de la momentul luării măsurii arestării preventive, au determinat

instanța să nu mai mențină starea de arest a inculpatului, cu ocazia

verificării periodice a acestei măsuri, potrivit art. 300

2

C. proc.

pen. dispunând punerea lui în libertate în cursul judecății.

Probatoriul

testimonial administrat pe parcursul cercetării judecătorești a cauzei a

evidențiat o altă stare de fapt decât cea reținută în actul de sesizare al

instanței.

Astfel, martorul

G.R., a cărui declarație se află la dosar, a arătat că își amintește faptul că

de sărbătorile pascale a auzit o bubuitură puternică în casa scărilor, și

ieșind să vadă ce s-a întâmplat, a observat la parterul blocului o persoană de

sex masculin căzută. Coborând să verifice ce s-a întâmplat, l-a văzut pe

inculpat urcând și vociferând în sensul că s-a aruncat C. de la etaj. A văzut-o

apoi pe mama inculpatului ieșind din locuința și auzind ce a declarat fiul ei

l-a întrebat dacă el a împins victima, răspunsul venind prompt, nu, a căzut.

Același martor mai arată că anterior momentului la care s-a auzit bufnitura pe

casa scărilor nu a auzit discuții contradictorii sau ceartă pe casa scărilor.

Referitor la comportamentul inculpatului atunci când acesta consumă alcool

peste limita normală, martorul arată că în nicio împrejurare nu l-a văzut pe

acesta să fie agresiv nici măcar verbal față de nimeni, recurgând doar la

gesturi de automutilare, însă în cele mai multe dintre situații se duce să se

culce.

V.P.Ș., a cărui

declarație se află la dosar, a arătat că în seara respectivă a auzit gălăgie pe

casa scărilor și strigăte ale vecinilor cum că a căzut victima, și ieșind să

vadă ce s-a întâmplat, a coborât la parter unde se afla victima, văzând că

atunci inculpatul a ieșit din locuința mamei sale, iar discuții contradictorii

pe casa scărilor nu a auzit anterior momentului în care vecinii s-au alarmat

pentru căzătură.

Mama inculpatului,

numita K.I., a cărei declarație se află dosar, a arătat că în seara respectivă,

fiul ei a venit acasă și a anunțat-o că numitul V.C., fratele ei este căzut în

casa scărilor, și speriată fiind și-a întrebat fiul dacă are vreo legătură cu

acesta, răspunsul acestuia fiind unul negativ. Ulterior arestării fiului ei, de

la un vecin a aflat că fiul unui alt vecin a văzut victima sprijinind

balustrada, aceasta s-a dezechilibrat și a căzut.

În aceeași ședință

publică a fost audiat și numitul L.A., acesta relatând instanței că în seara

respectivă, aflându-se în locuință cu mai mulți vecini, la un moment dat a

auzit pe fiul unuia dintre ei, numitul H.M., strigând că a picat cineva.

Martorul a coborât să vadă ce s-a întâmplat și când a revenit la etajul I l-a

văzut pe inculpat discutând cu mama lui, aceasta întrebându-l dacă inculpatul

are vreo treabă cu cele întâmplate, răspunsul fiind negativ. Același martor a

mai arătat, de asemenea, că anterior celor afirmate de minor nu a auzit gălăgie

pe casa scărilor, iar atunci când inculpatul este sub influența băuturilor

alcoolice și se ceartă se aude în tot blocul, însă niciodată nu este agresiv

când se află în asemenea stare.

Instanța a dispus

audierea minorului despre care martorii au afirmat că a văzut victima căzând,

acesta fiind audiat în prezența mamei lui, iar din cuprinsul declarației lui

instanța reține că în seara de paște a văzut victima în timp ce se afla pe casa

scărilor consumând bere, era singur, sprijinea balustrada scărilor și l-a văzut

când s-a dezechilibrat și a căzut. În acel moment minorul a început să strige

că a căzut un om, a început să se adune lume și la scurt timp după aceasta l-a

văzut pe inculpat urcând scările de la parter.

Coroborând între ele

declarațiile martorilor audiați în cursul cercetării judecătorești, cu cele ale

martorilor V.P.Ș., G.R. și L.A. date în cursul urmăririi penale și toate aceste

declarații coroborându-le cu cele ale inculpatului, instanța a reținut că nu

există nicio probă care să susțină acuzarea cum că inculpatul ar fi împins

victima și aceasta s-a dezechilibrat și a căzut.

Așa cum a statuat și

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 3465 din 27 iunie

2007, în Codul de procedură penală român, astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 281/2003, prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de

bază ale procesului penal, în art. 5

2

statuându-se că "orice

persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale

printr-o hotărâre penală definitivă."

Prin adoptarea

prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi

care garantează și ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea

demnității umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și

a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor

cerințe:

- vinovăția se

stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece

simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;

- sarcina probei

revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în

fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind

obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;

- la adoptarea unei

hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul

de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive

prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte "erga omnes";

- hotărârea de

condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de

îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o

soluție de achitare.

Toate aceste cerințe

sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de

nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale,

într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până

la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.

Având în vedere că,

la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea

vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză

probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt

incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, se

impune a se da eficiență regulii potrivit căreia "orice îndoială este în

favoarea inculpatului" (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro

reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu

instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului,

consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăsește în materia probațiunii. Atâta

vreme cât instanța penală nu-și poate forma o convingere care să se constituie

într-o certitudine privind vinovăția celui acuzat, ea nu poate decât să

concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite.

Înainte de a fi o

problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea

justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care

le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe

decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta

supusă judecății).

Numai așa se formează

convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea

obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o

înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Or, cum majoritatea

probelor administrate încă din cursul urmăririi penale, precum și întregul

probatoriu administrat pe parcursul cercetării judecătorești, completate cu

referatul de evaluare întocmit în cauză, converg în sensul nevinovăției

inculpatului, instanța a dat eficiența cuvenită prevederilor art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. și a dispus achitarea

inculpatului.

Cum de la data de 27

aprilie la 14 octombrie 2011 inculpatul s-a aflat în stare de arest preventiv,

instanța a constatat această împrejurare.

Cum în cauză nu există

constituire de parte civilă și această împrejurare s-a constatat prin sentința

pronunțată.

Pronunțarea soluției

de achitare a inculpatului a determinat lăsarea în sarcina statului a

cheltuielilor ocazionate de soluționarea prezentei cauze, reglementare impusă

de art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

Împotriva sentinței

instanței de fond, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare, solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței

atacate și pronunțarea unei noi hotărâri de condamnare a inculpatului.

În dezvoltarea

motivelor de apel, se arată de către parchet că, hotărârea instanței de fond

prin care a fost absolvit inculpatul de săvârșirea infracțiunii reținută prin

actul de sesizare este nelegală și netemeinică. Instanța de fond a dat valoare

probantă unei declarații date de un minor care nu răspunde penal, astfel încât

poate spune orice fără a fi tras la răspundere, martor care a apărut după 8

luni de la data la care s-a reținut că inculpatul ar fi săvârșit fapta și deși cauza

se află pe rolul instanței din luna august 2011 nu a fost invocat deloc în faza

de urmărire penală. Totodată, prima instanță nu a ținut seama de declarația

inculpatului în care a arătat că în urmă cu două săptămâni a încercat să-și

arunce tatăl de la etaj, pe motiv că acesta ar fi vrut să-l dea afară din casă,

iar la poliție și procuror a recunoscut că el a fost cel care a împins victima.

Prin Decizia penală

nr. 49/A din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel Oradea în baza art. 379 pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul penal declarat de Parchetul de

pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva Sentinței penale nr. 185 din 14

noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a menținut-o în

întregime.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de apel invocate, dar și din oficiu, pe baza

lucrărilor și materialului de la dosarul cauzei, curtea de apel a apreciat că

aceasta este legală și temeinică, urmând a fi menținută în totalitate, având în

vedere că în mod corect prima instanță a stabilit că din probele administrate

în cauză rezultă că inculpatul K.G. nu se face vinovat de săvârșirea

infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 174 C. pen. raportat la art. 175

lit. c) C. pen.

Astfel, s-a reținut

că în cauză au fost audiați mai mulți martori - G.R., V.P.Ș., L.A., K.I. și

H.M. - din declarațiile cărora rezultă că inculpatul nu a împins victima V.C.

de la etajul III al blocului situat în Satu Mare, str. O., care a căzut și a

decedat.

În faza de urmărire

penală inculpatul K.G. a recunoscut inițial că a avut o altercație cu victima

V.C. (unchiul său) și că a împins-o pe aceasta în speranța că va cădea și își

va rupe piciorul, însă victima s-a dezechilibrat și a căzut în casa scărilor la

parter, decedând.

Tot din declarația

inculpatului rezultă că, în ziua respectivă - 25 aprilie 2011 - fiind a doua zi

de Paști, cei doi au consumat o cantitate apreciabilă de băuturi alcoolice,

ambii aflându-se sub influența alcoolului. În cursul serii respective cei doi

au mers "la stropit" la niște vecini care locuiesc la parterul

blocului de la care au primit fiecare câte o bere. Inculpatul a arătat în fața

organelor de urmărire penală că împreună cu victima au urcat la etajul III al

blocului, unde s-au oprit să bea berile primite. Între cei doi a intervenit un

conflict verbal, inculpatul arătând că a împins victima sperând ca aceasta să

cadă și să-și rupă un picior, însă aceasta s-a dezechilibrat și a căzut în casa

scării, decedând.

Cu ocazia prezentării

materialului de urmărire penală, inculpatul a revenit asupra declarațiilor de

recunoaștere arătând că nu recunoaște săvârșirea faptei reținută în sarcina sa,

menținându-și această declarația și în fața instanței de fond.

Din lecturarea

declarației dată de inculpat în ședința publică din data de 26 septembrie 2011

rezultă că acesta a prezentat în mare aceeași stare de fapt, precizând însă că

victima V.C. a ieșit singură din locuința vecinilor lor, iar când inculpatul a

părăsit locuința acestora a găsit victima căzută la parterul blocului. A mai

arătat inculpatul că, văzând cele întâmplate a început să strige pe casa scării

faptul că victima a căzut.

S-a reținut că

această declarație se coroborează și cu declarația martorului G.R., care a

arătat atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței că la data

respectivă se afla la locuința sa, iar la un moment dat a auzit pe inculpat

strigând că a căzut V.C., motiv pentru care a ieșit pe scara blocului, unde a

văzut victima căzută la pământ. A mai arătat martorul că inculpatul era sub

influența alcoolului și că mama inculpatului, martora K.I. a ieșit din locuința

sa și auzind cele declarate de fiul ei l-a întrebat pe acesta dacă el a aruncat

victima. Inculpatul a răspuns negativ.

S-a apreciat ca fiind

neîntemeiată susținerea parchetului, potrivit căreia declarația martorului G.R.

este mincinoasă și nu poate fi coroborată cu restul probelor administrate în

cauză și nici măcar cu declarația inculpatului, câtă vreme atât în cursul

urmăririi penale cât și în fața instanței de fond cei doi au relatat aceeași

stare de fapt.

Astfel, la data de 27

aprilie 2011 s-a încheiat procesul-verbal de audiere aflat la dosarul de

urmărire penală, în care inculpatul K.G. a arătat că a fugit spre apartamentul

mamei sale strigând "C. a căzut", iar în timp ce fugea strigând a

ieșit din apartament martorul G.R., de care s-a ciocnit în timp ce fugea spre

apartamentul mamei sale.

În declarația dată de

martorul G.R. în faza de urmărire penală, acesta a arătat că a auzit gălăgie pe

scară, motiv pentru care a ieșit din apartamentul său și l-a văzut pe

inculpatul K.G. strigând "a căzut C. jos", precizând că inculpatul a

fugit spre apartamentul mamei sale, martora K.I. Tot în acea declarație

martorul a arătat că mama lui K.G. l-a întrebat pe inculpat dacă el l-a împins

pe V.C. peste balustradă și că l-a văzut pe martorul L.A., care i-a spus

acesteia că acest lucru nu este adevărat.

S-a mai reținut că

declarațiile inculpatului și ale martorului G.R. se coroborează și cu

declarațiile martorului L.A. în care acesta a arătat că în seara zilei de 25

aprilie 2011, în jurul orelor 23,00 se afla la domiciliul său, iar la un moment

dat a auzit în casa scărilor o bufnitură și imediat a auzit un copil strigând

că "a căzut un om de la etajul III'", motiv pentru care a coborât la

parter unde l-a văzut căzut pe numitul V.C., care era decedat. Martorul a mai

arătat că inculpatul K.G. era sub influența băuturilor alcoolice și că mama

acestuia îl certa în limba maghiară întrebându-l dacă el a fost, inculpatul

spunând că nu el a împins victima.

În fața instanței de

fond a fost audiat minorul H.M. care a arătat că a văzut victima singură la

etajul III, sprijinită de balustradă și bând bere, iar la un moment dat aceasta

s-a dezechilibrat și a căzut; în acel moment minorul a început să strige că a

căzut un om, au ieșit mai mulți vecini și la scurt timp la văzut pe inculpat

urcând scările de la parter.

Cu privire la acest

martor, curtea de apel a constatat că sunt netemeinice susținerile Parchetului

de pe lângă Tribunalul Satu Mare, potrivit cărora se impune înlăturarea

declarației sale, deoarece acesta poate spune orice fără a fi tras la

răspundere penală, întrucât este minor și că a apărut numai după 8 luni de la

data comiterii faptei. S-a mai arătat că, instanța nu a verificat de ce vreme

de 8 luni acest martor nu a fost identificat și prezentat instanței de către

apărare și nu a fost nicio clipă invocat în faza de urmărire penală.

S-a mai reținut că,

încă din faza de urmărire penală martorul L.A. a arătat că a auzit un copil

strigând că "a căzut un om de la etajul III", însă organele de

urmărire penală nu au făcut niciun demers pentru identificarea și audierea

acestuia, deși, potrivit art. 202 C. proc. pen. organul de urmărire penală este

obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea

cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia. Organul

de urmărire adună probele atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului

sau inculpatului. De asemenea, potrivit alin. (2) al articolului mai sus

arătat, îndatoririle prevăzute în alin. (1) se îndeplinesc chiar dacă

învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta.

Pe de altă parte, s-a

reținut că potrivit art. 216 C. proc. pen., procurorul în exercitarea

supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca

orice infracțiune să fie descoperită, orice infractor să nu fie tras la

răspundere penală și ca nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe

indicii temeinice că a săvârșit o faptă pedepsită de legea penală, potrivit

alin. (3), acesta având posibilitatea să ia măsurile necesare sau să dea

dispoziții organelor de cercetare penală că să ia asemenea măsuri.

Curtea de apel a

considerat că împrejurarea că martorul H.M. a fost identificat și audiat doar

la 8 luni de la data săvârșirii faptei nu poate fi imputată inculpatului, câtă

vreme conform art. 65 alin. (1) C. proc. pen. sarcina administrării probelor în

procesul penal revine organului de urmărire penală și organului de judecată,

inculpatul beneficiind, potrivit art. 66 C. proc. pen., de prezumția de

nevinovăție și nefiind obligat să-și dovedească vinovăția, acesta având doar

dreptul ca atunci când există probe de vinovăție să probeze lipsa lor de

temeinicie.

Câtă vreme încă din

faza de urmărire penală organele de urmărire penală au cunoscut împrejurarea că

este posibil să existe un martor în persoana unui copil, acestea trebuiau să

facă toate demersurile pentru identificarea și audierea acestuia.

S-a arătat că nu are

relevanță că martorul este minor, întrucât potrivit art. 81 C. proc. pen.,

minorul poate fi ascultat ca martor, dacă are cunoștință despre vreo faptă sau

despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în

procesul penal, conform art. 78 C. proc. pen., astfel că în mod corect prima

instanță a înlăturat declarațiile de recunoaștere date inițial de către

inculpat, din expertiza medico-legală psihiatrică efectuată în cauză rezultând

că acesta are o întârziere mintală ușoară și discernământul parțial diminuat.

Tot din conținutul aceleiași expertize rezultă că inculpatul are întârziere

mintală gradul I, corespunzător debilității mintale joase, coeficient de

inteligență redus QI 55, acesta înțelegând cu greutate ce i se cere. Raportat

la starea mintală a inculpatului, organele de urmărire penală ar fi trebuit să

îi asigure acestuia un apărător din oficiu, având în vedere dispozițiile art.

171 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia asistența juridică este

obligatorie atunci când organul de urmărire penală apreciază că învinuitul sau

inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea.

De asemenea, s-a

constatat că inculpatul nu știe să scrie și că înțelege cu greu limba română,

motiv pentru care a și fost audiat cu interpret de limba maghiară. În faza de

urmărire penală s-a constatat că audierea acestuia din data de 27 aprilie 2011

a fost făcută fără a i se asigura acestuia interpret de limba maghiară.

Raportat la starea de

fapt mai sus expusă, curtea de apel văzând că în cauză nu există probe din care

să rezulte vinovăția inculpatului K.G., a constatat că hotărârea primei

instanțe este legală și temeinică motiv pentru care, în baza art. 379 pct. 1

lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul penal declarat de către

Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea,

criticând soluția ca netemeinică și nelegală, întrucât în mod nejustificat s-a

pronunțat o soluție de achitare.

Au fost invocate

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17

1

și 18

C. proc. pen.

Înalta Curte

analizând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare indicate cât și a

celor care, conform dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

se iau în considerare din oficiu, a constatat că recursul formulat este fondat.

Conform dispozițiilor

art. 3 C. proc. pen. "în desfășurarea procesului penal trebuie să se

asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei,

precum și cu privire la persoana făptuitorului".

În acest sens

instanțele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfășurarea

procesului penal (art. 5 C. proc. pen.).

Înalta Curte a

constatat că instanța de apel nu a avut un rol activ în cauză, mulțumindu-se să

reia argumentația primei instanțe, deși situația de fapt în cauză nu este

clară.

S-a arătat că

declarațiile date de inculpat cu privire la evenimentele petrecute în 27

aprilie 2011 sunt contradictorii, iar concluzia instanței de apel în sensul că

declarațiile de recunoaștere date în faza de urmărire penală vor fi înlăturate

pentru că acesta are o întârziere mintală ușoară și discernământul parțial

diminuat nu poate fi considerată corectă pentru că acest raționament ar trebui

să conducă la concluzia că boala psihică de care suferă inculpatul trebuie să

determine și înlăturarea declarațiilor de negare a faptei date în faza de

judecată.

S-a mai arătat că în

ambele hotărâri, cea a primei instanțe și cea a instanței de apel, este

criticată situația de fapt reținută de Parchet ca fiind nereală. Cele două

instanțe au menținut unele declarații ale inculpatului și le-au înlăturat pe

altele, dar nu au stabilit o nouă situație de fapt, diferită de cea din actul

de sesizare, care să fie în concordanță cu declarațiile inculpatului

considerate a fi veridice.

Astfel, s-a ajuns din

punct de vedere juridic la concluzia că fapta nu a fost comisă de inculpat

[temeiul achitării este art. 10 lit. c) C. proc. pen.] dar nu s-a stabilit în

ce anume constă fapta penală.

Înalta Curte a

considerat că pentru stabilirea adevărului în cauză trebuie readministrate

unele probe, și anume trebuie reaudiați inculpatul și martorii pentru

stabilirea situației de fapt.

Pentru aceste

considerente, prin Decizia penală nr. 318 din 31 ianuarie 2013, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția penală, în baza art. 385

15

pct. 2 lit.

c) C. proc. pen. a admis recursul Parchetului și a trimis cauza spre rejudecare

la instanța de apel (Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu

minori) în vederea readministrării probatoriului (audierea inculpatului și a

martorilor) urmând ca în conformitate cu aceasta să stabilească situația de

fapt și să decidă asupra vinovăției inculpatului.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată la Curtea de Apel Oradea sub nr. 6880/83/2011*.

În respectarea

dispozițiilor deciziei de casare, instanța de apel a procedat la reaudierea

inculpatului, a martorilor H.M., G.R., L.A., V.P.Ș. precum și la audierea

martorului L.I. zis "P.I.".

Parchetul, prin

motivele de apel formulate, a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul

greșitei achitări a inculpatului K.G. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat

prevăzută de art. 174 - 175 lit. c) C. pen., arătând în esență că în mod greșit

s-a dat valoare probatorie unei declarații date de un minor care nu răspunde

penal, martor care nu a fost invocat în faza de urmărire penală și totodată nu

s-a ținut seama nici de declarația inculpatului din cursul urmăririi penale.

Prin Decizia penală

nr. 82/A din 20 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală

și pentru cauze cu minori, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a

respins ca nefondat apelul penal declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Satu Mare împotriva Sentinței penale nr. 185 din 14 noiembrie 2011 pronunțată

de Tribunalul Satu Mare pe care o menține în întregime.

Suma de 200 RON

onorariu pentru avocat din oficiu B.F. conform delegației nr. 2025 din 19

aprilie 2013 a fost avansată din fondul Ministerului Justiției.

Contravaloarea

prestației traducătorului de limbă maghiară G.F. pe durata a 4 (patru) ore s-a

plătit din fondul Ministerului Justiției.

Curtea, examinând

hotărârea atacată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, a motivelor

invocate și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept conform art. 371

alin. (2) și art. 378 C. proc. pen. a constatat următoarele :

În Codul de procedură

român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 prezumția de

nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art.

5

2

statuându-se că "orice persoană este considerată nevinovată

până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă".

Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principii de bază s-au produs o

serie de restructurări ale procesului penal, ale concepției organelor judiciare

care trebuie să corespundă următoarelor cerințe: vinovăția se stabilește în

cadrul procesului penal cu respectarea garanțiilor procesuale, sarcina probei

revine organelor judiciare, la adoptarea unei hotărâri de condamnare până la

rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, hotărârea

de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de

îndoială, dacă nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o

soluție de achitare.

Toate aceste cerințe

determină regula potrivit căreia orice persoană trebuie să fie tratată ca

nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.

Reanalizând întregul

material probator al cauzei, atât cel administrat în cursul urmăririi penale

cât și în primul ciclu procesual și față de declarațiile inculpatului și ale

martorilor din Dosarul nr. 6880/83/P/2011* nu se poate concluziona că acestea

sunt de natură să răstoarne prezumția de nevinovăție instituită de art. 66 C.

proc. pen. și art. 23 din Constituția României.

S-a arătat că în

cauză o singură probă susține acuzarea inculpatului și anume declarația

acestuia de recunoaștere a faptei dată în cursul urmăririi penale. Nicio altă

probă administrată mai apoi în cursul procesului nu confirmă împrejurarea

relatată de inculpat. Mai mult, inculpatul cu ocazia prezentării materialului

de urmărire penală a revenit la atitudinea inițială de recunoaștere a faptei,

această atitudine având-o și în fața instanței de fond, iar mai apoi în fața

instanței de apel.

Faptul că inculpatul

a fost inconsecvent în declarațiile sale este irelevant, conform art. 66 C.

proc. pen. inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este

obligat să-și dovedească vinovăția. Potrivit art. 69 C. proc. pen.

"declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la

aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și

împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Examinând declarația

în care inculpatul recunoaște fapta, curtea a constatat că aceasta nu se

coroborează cu alte probe, mai mult împrejurările relatate de inculpat sunt

infirmate de susținerile martorilor audiați în cauză.

Astfel, în declarația

dată de inculpat în cursul urmăririi penale, acesta a relatat că, în ziua de 25

aprilie 2011, a consumat împreună cu victima V.C. băuturi alcoolice pe la orele

10,00, a plecat împreună cu aceasta la stropit la sora unui unchi, unde au mai

consumat băuturi alcoolice și pe la orele 11,00 s-a întors împreună cu victima

la domiciliu unde au consumat iarăși alcool. Mai târziu, împreună cu victima au

mers la stropit la o familie din bloc și la plecare au primit câte o cutie de

bere. Au urcat la etajul III și au rămas în scara blocului să consume berile

primite, victima stând în picioare sprijinit de balustradă. Întrucât inculpatul

și-a terminat mai repede berea i-a cerut unchiului său să-i dea și berea lui

iar acesta l-a refuzat, motiv pentru care l-a împins de umărul stâng, victima

căzând peste balustradă, la parter.

Audiat în cursul

cercetării judecătorești, inculpatul retractează declarația inițială prin care

recunoaște fapta susținând în fața instanței de fond și mai apoi și în fața

instanței de apel că nu a comis infracțiunea reținută în sarcina sa, iar

declarația de la urmărirea penală nu corespunde adevărului. Astfel, inculpatul

a arătat că, într-adevăr, în ziua de 25 aprilie 2011, a consumat împreună cu

victima V.C. băuturi alcoolice și s-au deplasat la vecinii din bloc, fiind

sărbătorile pascale, unde au continuat să consume alcool. Au fost și la

locuința lui P.I. însă au plecat pe rând din locuința respectivă, victima a

ieșit înaintea inculpatului, iar când acesta a ieșit din locuință a văzut

victima căzută.

S-a arătat că simpla

recunoaștere a inculpatului din cursul urmăririi penale este lipsită de

eficiență juridică câtă vreme nu se coroborează cu celelalte probe administrate

în cauză cu atât mai mult cu cât inculpatul a revenit asupra poziției inițiale.

Depozițiile

martorilor audiați în cauză nu oferă informații suficiente în sprijinul

acuzării, în sensul de a atesta că inculpatul este cel care în data de 25

aprilie 2011 a împins victima peste balustradă și aceasta a căzut. Din

declarațiile unora dintre martori rezultă că inculpatul nici nu ar fi fost în

preajma victimei în momentul în care aceasta a căzut, acesta fiind văzut

ulterior.

Astfel, martorul H.M.

a arătat că, în data de 25 aprilie 2011, a văzut victima V.C. la etajul III al

blocului, aplecată peste balustradă iar la un moment dat, aflându-se la

parterul blocului a auzit o bubuitură, ocazie cu care s-a întors și a văzut-o

pe victimă căzută jos în spatele său. Martorul a mai arătat că la scurt timp

după ca a căzut victima l-a văzut pe inculpatul K.G. venind de afară dinspre

garajele blocului și acesta s-a dus să vadă ce s-a întâmplat.

Martorul G.R. a

arătat că, în seara zilei de 25 aprilie 2011, a auzit gălăgie pe scară motiv

pentru care a ieșit din apartament să vadă ce s-a întâmplat și l-a văzut și

auzit pe inculpatul K.G. strigând "că s-a aruncat C. de la etajul 2",

precizând că apoi inculpatul s-a îndreptat spre apartamentul mamei sale K.I. A

mai arătat că a auzit-o pe mama inculpatului când l-a întrebat "dacă a

fost el", inculpatul spunându-i că "nu".

În acest sens este și

declarația martorului V.P.Ș. care a arătat că a auzit gălăgie pe casa scărilor

și ieșind afară să vadă ce s-a întâmplat, a coborât la parter unde se afla

victima, tot atunci văzând că inculpatul a ieșit din locuința mamei sale.

Martora K.I. a

declarat că, în seara zilei de 25 aprilie 2011, fiul ei a venit acasă și a

anunțat-o că fratele ei, V.C. este căzut în casa scărilor și speriată l-a

întrebat pe acesta dacă are vreo legătură cu acest fapt, răspunsul inculpatului

fiind negativ.

Martorul L.A. a

relatat instanței că, în seara zilei de 25 aprilie 2011, s-a aflat în fața

apartamentului său cu mai mulți vecini, la un moment dat a auzit pe fiul unuia

dintre ei respectiv martorul H.M. strigând către tatăl său că a căzut cineva.

Martorul a mai arătat că s-a dus să vadă ce s-a întâmplat și când a revenit la

etajul I l-a văzut pe inculpatul K.G. vorbind cu mama sa, aceasta întrebându-l

dacă are legătură cu cele întâmplate, inculpatul răspunzându-i că

"nu".

În fața instanței de

apel a fost audiat și martorul L.I. zis "P.I." care a arătat că, în

ziua de 25 aprilie 2011, inculpatul K.G. împreună cu victima V.C. s-au dus la

acesta la stropit, au intrat în apartament, martorul le-a dat fiecăruia câte 2

beri, aceștia bând câte o bere în locuința martorului, iar cealaltă au băgat-o

în buzunar. Martorul a mai arătat că niciunul dintre ei nu era sub influența

alcoolului și când au plecat, primul care a ieșit din locuință a fost

inculpatul K.G. urmat la scurt timp de victima V.C. Martorul a arătat că la

nici aproximativ 2 - 3 minute după aceea i-a auzit pe vecini strigând că a

căzut inculpatul K.G. de la etaj, însă cea care a căzut de fapt a fost victima

V.C.

Potrivit art. 345 C.

proc. pen., instanța nu-l poate condamna pe inculpat decât dacă s-au

administrat probe din care rezultă că fapta există, constituie infracțiune și a

fost săvârșită de inculpat.

S-a arătat că în

cauză, nu s-a probat că dincolo de orice dubiu sau bănuială rezonabilă că

inculpatul K.G. este cel care a comis infracțiunea. Mai mult, declarațiile

martorilor audiați în cauză confirmă unele aspecte relatate de inculpat în

declarațiile date în fața instanței de fond și de apel în care a negat

săvârșirea faptei. Totodată, nu există niciun martor ocular care să îl plaseze

pe inculpat alături de victimă la momentul presupus al săvârșirii faptei.

S-a constatat că

nefiind răsturnată prezumția de nevinovăție prevăzută de art. 66 C. proc. pen.

și art. 23 alin. (8) din Constituția României, soluția instanței de fond de

achitare a inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. b) cu referire la art. 10

lit. c) C. proc. pen. este corectă, întrucât în cauză nu se poate stabili cu

certitudine că inculpatul este autorul faptei pentru care a fost trimis în

judecată, respectiv infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 C.

pen. raportat la art. 175 lit. c) C. pen.

Față de toate

considerentele arătate mai sus, curtea în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., a respins ca nefondat apelul penal declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Satu Mare împotriva Sentinței penale nr. 185 din 14 noiembrie 2011

pronunțată de Tribunalul Satu Mare pe care o va menține în întregime.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea,

criticând-o cu privire la greșita achitare a inculpatului K.G.

Astăzi în ședință

publică, reprezentantul Ministerului Public a declarat că retrage recursul

formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei

penale nr. 82/A din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția penală și

pentru cauze cu minori.

Potrivit

dispozițiilor art. 385

4

alin. (2) C. proc. pen., părțile își pot

retrage recursul în condițiile art. 369 care prevede că retragerea trebuie

făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în

stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un

proces-verbal de către conducerea locului de deținere.

În speță,

reprezentantul Ministerului Public a declarat în ședința publică de azi, 30

ianuarie 2014, că retrage recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Oradea, prezentând în acest sens referatul cu propunerea de retragere a

recursului, aprobat de procurorul ierarhic superior. Constatând că în cauză

sunt întrunite condițiile prev. de art. 385

4

alin. (2) C. proc.

pen., Înalta Curte va lua act de retragerea recursului declarat de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei penale nr. 82/A din 20 iunie

2013 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat se va suporta din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea

recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva

Deciziei penale nr. 82/A din 20 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea,

secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul K.G..

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat K.G., în sumă de 200

RON se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 30 ianuarie 2014.

Procesat de GGC - GV