ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 318/2013

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 49/A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea a fost respins ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare împotriva sentinței penale nr. 185 din 14 noiembrie 2011 a Tribunalului Satu Mare. Pentru a pronunța această soluție Curtea a reținut că prin sentința penală nr. 185 din 14 noiembrie 2012, Tribunalul Satu Mare, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul K.G., fiul lui G. și I., fără antecedente penale, domiciliat fără forme legale în Satu Mare, județul Satu Mare de sub acuzația săvârșirii infracțiunii de omor calificat, prevăzută și pedepsită de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen.

S-a constatat că inculpatul a executat în stare de arest preventiv perioada de la 27 aprilie la 14 octombrie 2011. S-a constatat că în cauză nu există constituire de parte civilă. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. În baza art. 189 C. proc. pen. s-a dispus virarea din contul Ministerului Justiției în contul Baroului de Avocați Satu Mare a sumei de 200 lei reprezentând onorariu pentru apărător din oficiu av. B.S.C., conform delegației nr. 1225/2011. În baza art. 190 C. proc. pen. a dispus plata către traducător Ilea Irina a onorariului cuvenit pentru activitatea prestată, două ore în cadrul ședinței de judecată din data de 7 noiembrie 2011. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că prin rechizitoriul întocmit în cauza la data de 12 august 2011, inculpatul K.G.

a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, în sarcina sa reținându-se săvârșirea infracțiunii de omor calificat, astfel cum este ea prevăzută și pedepsită de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen. S-a reținut în actul de sesizare al instanței, în data de 25 aprilie 2011 I.P.J. Satu Mare a fost sesizat telefonic prin „112" cu privire la faptul că în jurul orelor 23, numitul V.C. a căzut în casa scărilor de la etajul III al blocului situat în Satu Mare, survenind decesul acestuia. Urmare investigațiilor efectuate în cauză la data de 27 aprilie 2011 a fost identificat numitul K.G., nepotul victimei, care a declarat că a avut o altercație cu victima pentru o cutie de bere, motiv pentru care l-a împins pe spate de umărul stâng, iar victima a căzut în casa scărilor la parter, decedând.

Fiind audiat de procuror în data de 27 aprilie 2011 inculpatul a declarat că în data de 25 aprilie 2011, re spectiv a doua zi de Paști, a început să bea de la orele 8 dimineața și a băut 3 flacoane de spirt medicinal, flecare dintre ele a câte o jumătate de litru, relatând totodată că și victima V.C. a consumat un pahar de votcă și 2 pahare de vin. Pe la orele 10 dimineața a plecat împreună cu victima la stropit la sora unui unchi, unde, conform declarației sale, au consumat împreună câte un pahar de vin și un flacon de bere iar la orele 11 s-a întors împreună cu victima la domiciliu unde au consumat iarăși o jumătate de litru de votcă și o jumătate de litru amestec lichior de portocală cu votcă.

Mai târziu, inculpatul împreună cu victima au mers la stropit la o familie din bloc și la plecare au primit câte o cutie de bere. Au urcat sus la etajul III și au rămas în scara blocului să consume berile primite, victima stând în picioare, sprijinit de balustradă. Întrucât inculpatul și-a terminat mai repede berea i-a cerut unchiului său să-i dea și berea lui, iar acesta l-a refuzat, motiv pentru care l-a împins de umărul stâng, victima căzând peste balustradă, la parter. Din declarația inculpatului a rezultat că a sperat că victima va cădea și-și va rupe un picior, iar când a văzut ce s-a întâmplat s-a speriat și nu a spus la nimeni că victima a căzut pentru că l-a împins, relatând doar ulterior despre cele întâmplate.

De asemenea, din declarația inculpatului a rezultat că în urmă cu două săptămâni a încercat să-l arunce și pe tatăl său de la etaj, dar l-au ținut vecinii, pentru că acesta a intenționat să-l dea afară din casă. Raportat la starea de întârziere mintală evidentă a inculpatului, s-a apreciat că este necesar ca în cauză să se efectueze o expertiză medico-legală psihiatrică, expertiză care a concluzionat că discernământul inculpatului este doar parțial diminuat raportat la fapta comisă, astfel încât acesta neavând un discernământ abolit, urmează să răspundă penal. S-a reținut că fapta inculpatului K.G. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, prevăzută și pedepsită de art. 174 raportat la art. 175 lit. c) C. pen.

Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală inculpatul K.G. a declarat că înțelege învinuirea care i se aduce, dar nu recunoaște săvârșirea faptei. Pe rolul Tribunalului Satu Mare cauza a fost înregistrată la data de 17 august 2011, starea de arest a inculpatului fiind menținută în temeiul prevederilor art. 300 1 C. proc. pen. la primirea dosarului. Cercetarea judecătorească a debutat la data de 26 septembrie 2011, dată la care s-a procedat la audierea inculpatului, declarația sa fiind consemnată la fila 12 din dosar.

Din cuprinsul declarației date de inculpat, instanța a reținut că acesta nu recunoaște comiterea infracțiunii care i se reține în sarcină, arătând că într-adevăr a consumat împreună cu victima alcool în ziua respectivă și s-au deplasat la vecinii de bloc, fiind sărbătorile pascale, acolo au continuat să consume alcool, însă au plecat pe rând din locuința respectivă, victima a ieșit înaintea inculpatului, iar când acesta a ieșit din locuința respectivă a văzut victima căzută. La momentul la care a văzut că victima este căzută, a început să strige pe casa scărilor faptul că J. a căzut, strigătele lui alertând ceilalți vecini din bloc, care au anunțat autoritățile. Din cuprinsul dosarului de urmărire penală, instanța a reținut că la data de 25 aprilie 2011 a fost întocmit procesul verbal de consemnarea plângerii sau denunțului oral, formulat de V.P.S., în procesul verbal menționându-se că victima a căzut de la etajul III în casa scărilor.

Urmare apelului adresat organelor de poliție, acestea s-au deplasat la fața locului, s-a procedat la luarea primelor declarații de la persoanele aflate în preajmă, respectiv de la V.P., G.R. și L.A., iar în zilele următoarele au mai fost audiate în cauză și alte persoane. La data de 27 aprilie 2011 a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de inculpat și s-a dispus reținerea și ulterior arestarea preventivă a acestuia. După audierea inculpatului în faza cercetării judecătorești, s-a dispus efectuarea unui referat de evaluare al acestuia, din cuprinsul căruia instanța a reținut că inculpatul nu este cunoscut ca fiind o persoană agresivă cu cei din jurul lui, având doar tendințe de auto agresiune, violența fiind orientată spre propria sa persoană.

S-a mai reținut și în cuprinsul referatului de evaluare, ca de altfel și în expertiza medico legală psihiatrică efectuată în cauză, faptul că inculpatul este suferind de afecțiuni psihice, prezentând întârziere mintală ușoară fond encefalopatie infantilă sechelară. În cuprinsul referatului de evaluare s-a mai concluzionat că afecțiunea psihiatrică și consumul zilnic al unor cantități semnificative de alcool îl fac pe inculpat o persoană influențabilă, care își îndreaptă agresivitatea împotriva propriei persoane, vagabondând și automutilându-se. Concluziile expertizei medico legale efectuate, ale referatului de evaluare întocmit în cauză, poziția inculpatului cu privire la acuzațiile care i se aduc și perioada de timp de la momentul luării măsurii arestării preventive, au determinat instanța să nu mai mențină starea de arest a inculpatului, cu ocazia verificării periodice a acestei măsuri, potrivit art. 300 2 C. proc.

pen. dispunând punerea lui în libertate în cursul judecății. Probatoriul testimonial administrat pe parcursul cercetării judecătorești a cauzei a evidențiat o altă stare de fapt decât cea reținută în actul de sesizare al instanței. Astfel, martorul G.R., a cărui declarație se află la fila 19 din dosar a arătat că își amintește faptul că de sărbătorile pascale a auzit o bubuitură puternică în casa scărilor, și ieșind să vadă ce s-a întâmplat, a observat la parterul blocului o persoană de sex masculin căzută. Coborând să verifice ce s-a întâmplat, l-a văzut pe inculpat urcând și vociferând în sensul că s-a aruncat C. de la etaj. A văzut-o apoi pe mama inculpatului ieșind din locuință și auzind ce a declarat fiul ei, l-a întrebat dacă el a împins victima, răspunsul venind prompt, nu, a căzut.

Același martor a mai arătat că anterior momentului la care s-a auzit bufnitura pe casa scărilor nu a auzit discuții contradictorii sau ceartă pe casa scărilor. Referitor la comportamentul inculpatului atunci când acesta consumă alcool peste limita normală, martorul arată că în nici o împrejurare nu l-a văzut pe acesta să fie agresiv nici măcar verbal față de nimeni, recurgând doar la gesturi de automutilare, însă în cele mai multe dintre situații se duce să se culce. V.P., a cărui declarație se află la fila 20 din dosar, a arătat că în seara respectivă a auzit gălăgie pe casa scărilor și strigăte ale vecinilor cum că a căzut victima, și ieșind să vadă ce s-a întâmplat, a coborât la parter unde se afla victima, văzând că atunci inculpatul a ieșit din locuința mamei sale, iar discuții contradictorii pe casa scărilor nu a auzit anterior momentului în care vecinii s-au alarmat pentru căzătură.

Mama inculpatului, numita K.I., a cărei declarație se află la fila 29 din dosar, a arătat că în seara respectivă, fiul ei a venit acasă și a anunțat-o că numitul V.C., fratele ei este căzut în casa scărilor, și speriată fiind și-a întrebat fiul dacă are vreo legătură cu acesta, răspunsul acestuia fiind unul negativ. Ulterior arestării fiului ei, de la un vecin a aflat că fiul unui alt vecin a văzut victima sprijinind balustrada, aceasta s-a dezechilibrat și a căzut. În aceeași ședință publică a fost audiat și numitul L.A., acesta relatând instanței că în seara respectivă, aflându-se în locuință cu mai mulți vecini, la un moment dat a auzit pe fiul unuia dintre ei, numitul H.M., strigând că a picat cineva.

Martorul a coborât să vadă ce s-a întâmplat și când a revenit la etajul I l-a văzut pe inculpat discutând cu mama lui, aceasta întrebându-l dacă inculpatul are vreo treabă cu cele întâmplate, răspunsul fiind negativ. Același martor a mai arătat, de asemenea, că anterior celor afirmate de minor nu a auzit gălăgie pe casa scărilor, iar atunci când inculpatul este sub influența băuturilor alcoolice și se ceartă se aude în tot blocul, însă niciodată nu este agresiv când se află în asemenea stare. Instanța a dispus audierea minorului despre care martorii au afirmat că a văzut victima căzând, acesta fiind audiat în prezența mamei lui, iar din cuprinsul declarației lui instanța a reținut că în seara de paște a văzut victima în timp ce se afla pe casa scărilor consumând bere, era singur, sprijinea balustrada scărilor și l-a văzut când s-a dezechilibrat și a căzut.

În acel moment minorul a început să strige că a căzut un om, a început să se adune lume și la scurt timp după aceasta, l-a văzut pe inculpat urcând scările de la parter. Coroborând între ele declarațiile martorilor audiați în cursul cercetării judecătorești, cu cele ale martorilor V.P., G.R. și L.A. date în cursul urmăririi penale și toate aceste declarații coroborându-le cu cele ale inculpatului, instanța a reținut că nu există nici o probă care să susțină acuzarea cum că inculpatul ar fi împins victima și aceasta s-a dezechilibrat și a căzut.

Așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 3465 din 27 iunie 2007, în Codul de procedură penală român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 5 2 statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.” Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnității umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe: - vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției; - sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului; - la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte „erga omnes”;

- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare. Toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă. Având în vedere că, la pronunțarea unei condamnări, instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, se impune a se da eficiență regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăsește în materia probațiunii. Atâta vreme cât instanța penală nu-și poate forma o convingere care să se constituie într-o certitudine privind vinovăție celui acuzat, ea nu poate decât să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite. Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății).

Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor. Or, cum majoritatea probelor administrate încă din cursul urmăririi penale, precum și întregul probatoriu administrat pe parcursul cercetării judecătorești, completate cu referatul de evaluare întocmit în cauză, converg în sensul nevinovăției inculpatului, instanța a dat eficiența cuvenită prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. și a dispus achitarea inculpatului. Cum de la data de 27 aprilie la 14 octombrie 2011 inculpatul s-a aflat în stare de arest preventiv, instanța a constatat această împrejurare.

Cum în cauză nu există constituire de parte civilă și această împrejurare s-a constatat prin sentința pronunțată. Pronunțarea soluției de achitare a inculpatului a determinat lăsarea în sarcina statului a cheltuielilor ocazionate de soluționarea prezentei cauze, reglementare impusă de art. 192 alin. (3) C. proc. pen. Împotriva sentinței instanței de fond, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, solicitând admiterea acestuia, desființare sentinței atacate și pronunțarea unei noi hotărâri de condamnare a inculpatului. În dezvoltarea motivelor de apel, s-a arătat că, hotărârea instanței de fond prin care a fost absolvit inculpatul de săvârșirea infracțiunii reținută prin actul de sesizare este nelegală și netemeinică.

Instanța de fond a dat valoare probantă unei declarații date de un minor care nu răspunde penal, astfel încât poate spune orice fără a fi tras la răspundere, martor care a apărut după 8 luni de la data la care s-a reținut că inculpatul ar fi săvârșit fapta și, deși cauza se află pe rolul instanței din luna august 2011, nu a fost invocat deloc în faza de urmărire penală. Totodată, prima instanță nu a ținut seama de declarația inculpatului în care a arătat că în urmă cu două săptămâni a încercat să-și arunce tatăl de la etaj, pe motiv că acesta ar fi vrut să-l dea afară din casă, iar la poliție și procuror a recunoscut că el a fost cel care a împins victima.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, dar și din oficiu, pe baza lucrărilor și materialului de la dosarul cauzei, instanța de prim control judiciar a apreciat că aceasta este legală și temeinică, urmând a fi menținută în totalitate, având în vedere că, în mod corect prima instanță a stabilit că din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul K.G. nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de articolul 174 C. pen. raportat la art. 175 lit. c) C. pen. Astfel, s-a reținut că în cauză au fost audiați mai mulți martori – G.R., V.P., L.A., K.I. și H.M. – din declarațiile cărora rezultă că inculpatul nu a împins victima V.C. de la etajul III al blocului situat în Satu Mare, care a căzut și a decedat.

În faza de urmărire penală inculpatul K.G. a recunoscut inițial că a avut o altercație cu victima V.C. (unchiul său) și că a împins-o pe aceasta în speranța că va cădea și își va rupe piciorul, însă victima s-a dezechilibrat și a căzut în casa scărilor la parter, decedând. Tot din declarația inculpatului a rezultat că, în ziua respectivă – 25 aprilie 2011 – fiind a doua zi de Paști, cei doi au consumat o cantitate apreciabilă de băuturi alcoolice, ambii aflându-se sub influența alcoolului. În cursul serii respective cei doi au mers „la stropit” la niște vecini care locuiesc la parterul blocului de la care au primit fiecare câte o bere. Inculpatul a arătat în fața organelor de urmărire penală că împreună cu victima au urcat la etajul III al blocului, unde s-au oprit să bea berile primite.

Între cei doi a intervenit un conflict verbal, inculpatul arătând că a împins victima sperând ca aceasta să cadă și să-și rupă un picior, însă aceasta s-a dezechilibrat și a căzut în casa scării, decedând. Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul a revenit asupra declarațiilor de recunoaștere arătând că nu recunoaște săvârșirea faptei reținută în sarcina sa, menținându-și această declarația și în fața instanței de fond. Din lecturarea declarației dată de inculpat în ședința publică din data de 26 septembrie 2011 (fila 12, dosar fond) rezultă că acesta a prezentat în mare aceiași stare de fapt, precizând însă că victima V.C. a ieșit singură din locuința vecinilor lor, iar când inculpatul a părăsit locuința acestora a găsit victima căzută la parterul blocului; A mai arătat inculpatul că, văzând cele întâmplate a început să strige pe casa scării faptul că victima a căzut.

S-a reținut că această declarație se coroborează și cu declarația martorului G.R., care a arătat atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței că la data respectivă se afla la locuința sa, iar la un moment dat a auzit pe inculpat strigând că a căzut V.C., motiv pentru care a ieșit pe scara blocului, unde a văzut victima căzută la pământ. A mai arătat martorul că inculpatul era sub influența alcoolului și că mama inculpatului, martora K.I. a ieșit din locuința sa și auzind cele declarate de fiul ei l-a întrebat pe acesta dacă el a aruncat victima. Inculpatul a răspuns negativ. S-a apreciat ca fiind neîntemeiată susținerea parchetului, potrivit căreia declarația martorului G.R. este mincinoasă și nu poate fi coroborată cu restul probelor administrate în cauză și nici măcar cu declarația inculpatului, câtă vreme atât în cursul urmăririi penale cât și în fața instanței de fond cei doi au relatat aceeași stare de fapt.

Astfel, la data de 27 aprilie 2011 s-a încheiat procesul verbal de audiere aflat la filele 50-51 dosar urmărire penală, în care inculpatul K.G. a arătat că a fugit spre apartamentul mamei sale strigând „C. a căzut”, iar în timp ce fugea, strigând, a ieșit din apartament martorul G.R., de care s-a ciocnit în timp ce fugea spre apartamentul mamei sale. În declarația dată de martorul G.R. în faza de urmărire penală – fila 53 – acesta a arătat că a auzit gălăgie pe scară, motiv pentru care a ieșit din apartamentul său și l-a văzut pe inculpatul K.G. strigând „a căzut C. jos”, precizând că inculpatul a fugit spre apartamentul mamei sale, martora K.I. Tot în acea declarație martorul a arătat că mama lui K.G.

l-a întrebat pe inculpat dacă el l-a împins pe V.C. peste balustradă și că l-a văzut pe martorul L.A., care i-a spus acesteia că acest lucru nu este adevărat. S-a mai reținut că declarațiile inculpatului și ale martorului G.R. se coroborează și cu declarațiile martorului L.A. în care acesta a arătat că în seara zilei de 25 aprilie 2011, în jurul orelor 23,00 se afla la domiciliul său, iar la un moment dat a auzit în casa scărilor o bufnitură și imediat a auzit un copil strigând că „a căzut un om de la etajul III”, motiv pentru care a coborât la parter unde l-a văzut căzut pe numitul V.C., care era decedat. Martorul a mai arătat că inculpatul K.G. era sub influența băuturilor alcoolice și că mama acestuia îl certa în limba maghiară, întrebându-l dacă el a fost, inculpatul spunând că nu el a împins victima.

În fața instanței de fond a fost audiat minorul H.M. care a arătat că a văzut victima singură la etajul III, sprijinită de balustradă și bând bere, iar la un moment dat aceasta s-a dezechilibrat și a căzut; în acel moment minorul a început să strige că a căzut un om, au ieșit mai mulți vecini și la scurt timp l-a văzut pe inculpat urcând scările de la parter. Cu privire la acest martor, instanța de apel a constatat că sunt netemeinice susținerile Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, potrivit cărora se impune înlăturarea declarației sale, deoarece acesta poate spune orice fără a fi tras la răspundere penală, întrucât este minor și că a apărut numai după 8 luni de la data comiterii faptei; S-a mai arătat că, instanța nu a verificat, de ce vreme de 8 luni acest martor nu a fost identificat și prezentat instanței de către apărare și nu a fost nicio clipă invocat în faza de urmărire penală.

S-a mai reținut că, încă din faza de urmărire penală martorul L.A. a arătat că a auzit un copil strigând că „a căzut un om de la etajul III”, însă organele de urmărire penală nu au făcut nici un demers pentru identificarea și audierea acestuia, deși, potrivit art. 202 C. proc. pen. organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia. Organul de urmărire adună probele atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau inculpatului. De asemenea, potrivit alin. (2) al articolului mai sus arătat, îndatoririle prevăzute în alin. (1) se îndeplinesc chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta.

Pe de altă parte, s-a reținut că potrivit art. 216 C. proc. pen., procurorul în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, veghează ca orice infracțiune să fie descoperită, orice infractor să nu fie tras la răspundere penală și ca nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârșit o faptă pedepsită de legea penală, potrivit alin. (3), acesta având posibilitatea să ia măsurile necesare sau să dea dispoziții organelor de cercetare penală că să ia asemenea măsuri. Curtea a considerat că împrejurarea că martorul H.M. a fost identificat și audiat doar la 8 luni de la data săvârșirii faptei nu poate fi imputată inculpatului, câtă vreme conform art. 65 alin. (1) C. proc.

pen. sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală și organului de judecată, inculpatul beneficiind, potrivit art. 66 C. proc. pen., de prezumția de nevinovăția și nefiind obligat să-și dovedească vinovăția, acesta având doar dreptul ca atunci când există probe de vinovăție să probeze lipsa lor de temeinicie. Câtă vreme încă din faza de urmărire penală organele de urmărire penală au cunoscut împrejurarea că este posibil să existe un martor în persoana unui copil, acestea trebuiau să facă toate demersurile pentru identificarea și audierea acestuia. S-a arătat că nu are relevanță că martorul este minor, întrucât potrivit art. 81 C. proc. pen., minorul poate fi ascultat ca martor, dacă are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, conform art. 78 C. proc.

pen., astfel că în mod corect prima instanță a înlăturat declarațiile de recunoaștere date inițial de către inculpat, din expertiza medico legală psihiatrică efectuată în cauză rezultând că acesta are o întârziere mintală ușoară și discernământul parțial diminuat. Tot din conținutul aceleași expertize rezultă că inculpatul are întârziere mintală gradul I, corespunzător debilității mintale joase, coeficient de inteligență redus IQ 55, acesta înțelegând cu greutate ce i se cere. Raportat la starea mintală a inculpatului, organele de urmărire penală ar fi trebuit să îi asigure acestuia un apărător din oficiu, având în vedere dispozițiile art. 171 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia asistența juridică este obligatorie atunci când organul de urmărire penală apreciază că învinuitul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea.

De asemenea, s-a constatat că inculpatul nu știe să scrie și că înțelege cu greu limba română, motiv pentru care a și fost audiat cu interpret de limba maghiară; În faza de urmărire penală s-a constatat că audierea acestuia din data de 27 aprilie 2011 a fost făcută fără a i se asigura interpret de limba maghiară. Raportat la starea de fapt mai sus expusă, Curtea văzând că în cauză nu există probe din care să rezulte vinovăția inculpatului K.G., a constatat că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică motiv pentru care, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul penal declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, criticând soluția ca netemeinică și nelegală întrucât în mod nejustificat s-a pronunțat o soluție de achitare.

Au fost invocate cazurile de casare prev.de art. 385 9 pct. 17 1 și 18 C. proc. pen. Curtea, analizând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare indicate, cât și a celor care, conform dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. se iau în considerare din oficiu constată că recursul formulat este fondat. Conform dispozițiilor art. 3 C. proc. pen. „în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului”. În acest sens instanțele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal (art. 5 C. proc. pen.). Înalta Curte constată că instanța de apel nu a avut un rol activ în cauză, mulțumindu-se să reia argumentația primei instanțe, deși situația de fapt în cauză nu este clară.

Declarațiile date de inculpat cu privire la evenimentele petrecute în 27 aprilie 2011 sunt contradictorii, iar concluzia instanței de apel, că declarațiile de recunoaștere date în faza de urmărire penală vor fi înlăturate pentru că acesta are o întârziere mintală ușoară și discernământul parțial diminuat (pag. 9 din decizie) nu poate fi considerată corectă pentru că acest raționament ar trebuie să conducă la concluzia că boala psihică de care suferă inculpatul trebuie să determine și înlăturarea declarațiilor de negare a faptei date în faza de judecată. În ambele hotărâri, cea a primei instanțe și cea a instanței de apel, este criticată situația de fapt reținută de Parchet ca fiind nereală. Cele două instanțe au menținut unele declarații ale inculpatului și le-au înlăturat pe altele, dar nu au stabilit o nouă situație de fapt, diferită de cea din actul de sesizare, care să fie în concordanță cu declarațiile inculpatului considerate a fi veridice.

Astfel, s-a ajuns din punct de vedere juridic la concluzia că fapta nu a fost comisă de inculpat (temeiul achitării este art. 10 lit. c) C. proc. pen.) dar nu s-a stabilit în ce anume constă fapta penală. De aceea, Înalta Curte consideră că pentru stabilirea adevărului în cauză trebuie readministrate unele probe, și anume trebuie reaudiați inculpatul și martorii pentru stabilirea situației de fapt. Având în vedere declarația inculpatului de la fila 12 din dosarul primei instanță în care arată că el și victima nu au ieșit împreună din locuința lui P.I., victima ieșind cu 5-10 minute înaintea lui, se impune audierea acestui martor și a soției lui pentru corecta stabilire a situației de fapt. Conform dispozițiilor art. 385 15 alin. (4) C. proc.

pen., „Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanța cărei hotărâre a fost casată”. De acea, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. va admite recursul Parchetului și va trimite cauza spre rejudecare la instanța de apel (Curtea de Apel Oradea, secția pentru cauze cu minori) în vederea readministrării probatoriului (audierea inculpatului și a martorilor), urmând ca în conformitate cu aceasta să stabilească situația de fapt și să decidă asupra vinovăției inculpatului. Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva Deciziei penale nr. 49/ A din 5 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpatul K.G. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Oradea. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 lei se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Onorariul interpretului de limbă maghiară se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 31 ianuarie 2013.