ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 700/2012

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul P.V. împotriva deciziei penale nr. 150 din 6 decembrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie constată următoarele: Prin decizia penală nr. 150 din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-inculpat P.V. împotriva sentinței penale nr. 230/D/2011, din data de 18 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 4626/110/2011. În baza art. 383 alin. (1 1 ) C. proc. pen., cu art. 350 C. proc. pen., a menținut arestarea preventivă a apelantului-inculpat. În temeiul art. 383 alin. (2) C. proc. pen., a dedus din pedeapsa principală aplicată apelantului-inculpat perioada executată prin arest preventiv începând cu data pronunțării sentinței penale apelate, respectiv de la data de 18 octombrie 2011, la zi.

A constatat că apelantul-inculpat a fost asistat de apărător ales. În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., l-a obligat pe apelantul-inculpat să plătească statului suma de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această decizie Curtea de Apel Bacău a reținut că prin sentința penală nr. 230/D/2011 din data de 18 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 4626/110/2011, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondata cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei din omor calificat, prevăzuta de art. 174- 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. și s-a dispus condamnarea inculpatului P.V., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 alin. (1) lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 C. proc.

pen., la pedeapsa de 11 (unsprezece) ani închisoare și 8 (opt) ani pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. S-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 alin. (2) C. pen. Potrivit art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicata durata reținerii și a arestării preventive din 29 iulie 2011 la zi. În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului. În temeiul art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat lopata cu care a comis infracțiunea.

În baza art. 7, raportat la art. 4 lit. b) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat pentru depozitarea lor în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri. S-a luat act că partea vătămată M.G. nu s-a constituit parte civilă în cauză. În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. și art. 313 din O.U.G. nr. 72/2006, a fost obligat inculpatul să plătească suma de 1584,35 lei către partea civilă Serviciul de Ambulanță al Județului Bacău, reprezentând cheltuielile efectuate cu transportul victimei M.I. de la domiciliu la Spitalul Județean de Urgență Bacău și apoi la Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Nicolae Oblu” Iași Bacău, suma de 330,39 lei către Spitalul Județean de Urgență Bacău și suma de 3125,85 lei către Spitalul Clinic de Urgență „Prof.

Dr. Nicolae Oblu” Iași, reprezentând cheltuielile de spitalizare ale victimei M.I. S-a dispus plata sumei de 400 lei reprezentând onorariu apărător din oficiu din fondul M.J. către Baroul de Avocați Bacău. S-a constatat că inculpatul a fost asistat de apărător ales. În conformitate cu dispozițiile art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 2.600 lei cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele: Prin rechizitoriul procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău nr. 589/P/2011 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.V.

pentru comiterea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen., fapta constând în aceea că în după-amiaza zilei de 22 iulie 2011, în jurul orelor 15,30-16,00, în timp ce se afla pe ulița din fața locuinței sale din comuna Orbeni, jud. Bacău, pe fondul consumului de alcool și al unei stări conflictuale vechi, a lovit victima M.I. cu o lopată în zona capului, apoi a lovit-o cu pumnii în zona capului și a îmbrâncit-o, aceasta căzând la pământ și suferind leziuni traumatice grave, care i-au cauzat ulterior decesul. La termenul din 18 octombrie 2011, inculpatul P.V. a declarat în fața instanței că știe pentru ce fapt este trimis în judecată, recunoaște infracțiunea așa cum este reținută în rechizitoriu, cunoaște probele administrate în faza de urmărire penală și le însușește și solicită să fie judecat conform procedurii prevăzute de art. 320 1 C. proc.

pen. Instanța constată că din probatoriul administrat în faza de urmărire penală rezultă următoarea situație de fapt: În după - amiaza zilei de 22 august 2011, în jurul orelor 15,30-16,00, inculpatul P.V. se afla împreună cu fratele său vitreg M.V. în fața locuinței sale din corn. Orbeni, sat Orbeni, Jud. Bacău, unde turnau ciment în jurul fântânii situată lângă locuința inculpatului. Cei doi se aflau sub influența băuturilor alcoolice. În același timp, prin fața lor, pe uliță, au trecut victima M.I., cumnatul inculpatului P.V., aflat și el sub influența alcoolului, soția sa M.G. și fiica acestora M.G., în vârstă de 8 ani. Aceștia se deplasau cu căruța către pădurea din marginea satului pentru a aduna lemne pentru foc.

Între victima M.I. și inculpatul P.V. exista o stare conflictuală veche. În momentul în care familia M. a ajuns în dreptul inculpatului P.V., acesta a început să se dezbrace de pantalonii scurți pe care îi purta și a început să manifeste gesturi obscene la adresa victimei M.I. și a familiei sale (și-a expus organul genital în fața acestora), adresând în același timp injurii și cuvinte jignitoare. Victima a coborât din căruță și s-a dus către inculpatul P.V., reproșându-i comportamentul neadecvat pe care l-a manifestat, ocazie cu care inculpatul s-a enervat, a luat o lopată, pe care o folosea la lucru și a ridicat-o, lovind victima în zona capului. Imediat după ce a primit lovitura, victima M.I.

a prins lopata cu ambele mâni de coadă, inculpatul a dat drumul la lopată, aceasta rămânând în mâinile victimei, după care i-a aplicat acesteia doi pumni în zona capului, câte unul la fiecare tâmplă. Victima s-a clătinat de aproximativ 2-3 ori, după care inculpatul P.V. a îmbrâncit-o, aceasta căzând la pământ și lovindu-se cu capul de pământ. Victima nu a sângerat ca urmare a loviturii și căzăturii, dar a rămas inconștientă. Inculpatul P.V. s-a aplecat peste victimă și i-a mai aplicat câțiva pumni în zona capului și a corpului. În ajutorul victimei a intervenit soția sa M.G., care a început să îl lovească pe inculpatul P.V. cu coada unui bici. Acesta s-a ridicat, a luat lopata, vrând să o lovească și pe M.G., însă aceasta a prins-o cu amândouă mâinile și în același timp a intervenit și numita P.Z., soția inculpatului P.V., care a luat lopata și a aruncat-o.

Inculpatul s-a liniștit abia la intervenția organelor de poliție sosite la fața locului. Victima M.I. a fost trasă la marginea drumului, a fost stropită cu apă și cu oțet, dar a rămas în continuare inconștientă. Ulterior, victima M.I. a fost transportată la Spitalul Județean de Urgență Bacău, apoi la Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Nicolae Oblu” Iași, unde la data de 26 iulie 2011 a decedat. Din raportul medico-legal de necropsie din 30 august 2011, emis de I.M.L. Iași, rezultă că: „moartea lui M.I. a fost violentă. Ea s-a datorat unei come cerebrale consecutive unui hematom subarahnoidian parieto occipital drept și contuzie cerebrală difuză, edem cerebral cu amprenta găurii occipitale și inundație ventriculară complicată în evoluție cu bronhopneumonie hipostatică.

Leziunile s-au putut produce prin lovire cu obiect contondent (par, lopată etc.), urmată de cădere; între agresiune și deces există legătură de cauzalitate”. Săvârșirea faptei de omor calificat rezultă în mod cert din concluziile raportului medico-legal de necropsie susmenționat, care se coroborează cu declarațiile părții vătămate M.G., soția victimei M.I., precum și cu cele ale martorilor: M.I., C.C. și N.G. (martori indirecți). Lopata cu care victima M.I. a fost lovită de inculpatul P.V. a fost ridicată de organele de poliție, fiind ambalată și sigilată cu ștampila „tehnico-științific” a I.P.J .Bacău. La reținerea situației de fapt, instanța a avut în vedere următoarele mijloace de probă: proces-verbal de cercetare la fața locului, planșe foto, CD conținând fotografiile efectuate cu ocazia efectuării necropsiei asupra cadavrului numitului M.I., proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare, constatarea medico-legală provizorie emisă de I.M.L.

Iași, certificatul medico-legal constatator al decesului numitului M.I., depozițiile martorilor: N.M., P.Z., M.V., O.O.V., M.I., M.V., T.M., N.C., N.G. și C.C., declarațiile părții vătămată M.G., raportul medico-legal de necropsie din 30 august 2011, emis de I.M.L. Iași, raportul medico-legal din 22 august 2011 emis de S.M.L. Bacău, foile de observație clinică generală de la Spitalul Județean de Urgență Bacău și Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Nicolae Oblu Iași”, toate coroborate cu declarația inculpatului P.V., care recunoaște comiterea faptei. Instanța de fond a apreciat că, în drept, fapta comisă de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiuni de omor calificat prevăzută de art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen., impunându-se condamnarea acestuia.

Instanța a motivat că nu poate reține apărarea inculpatului precum că fapta sa este cea de lovituri cauzatoare de moarte și nu de omor calificat, întrucât intenția sa de a ucide victima rezultă din aspectul că a lovit victima cu o lopată în cap. Această lovitură urmată de aplicarea altor lovituri cu pumnul în zona tâmplelor dovedesc cu claritate intenția inculpatului de a ucide victima. Inculpatul nu a aplicat o lovitură victimei care ea însăși (lovitura) nu putea produce moartea, însă datorită unor factori ulterior se produce rezultatul cel mai grav, moartea, ci, așa cum am arătat, l-a lovit pe M.I. cu lopata în cap, apoi i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnul în zona tâmplelor capului. Având în vedere zona anatomică vizată, capul și obiectul contondent folosit (lopata) rezultă cu certitudine că inculpatul a intenționat uciderea victimei.

Față de această situație, instanța a respins ca nefondată cererea inculpatului de schimbarea a încadrării juridice, din omor calificat, prevăzută de art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen., în lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. Instanța de fond a arătat că la individualizarea juridică a pedepsei a avut în vedere împrejurările concrete ale comiterii faptei, gravitatea ei deosebită, valoarea socială supremă încălcată, viața omului, precum și periculozitatea inculpatului, care nu posedă antecedente penale, dar este violent, cu deosebire când consumă băuturi alcoolice, a recunoscut și regretat fapta comisă. Față de aceste criterii de individualizare, precum și făcând aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc.

pen., instanța de fond a apreciat că aplicarea unei pedepse privative de libertate orientată spre minimul special este necesară și suficientă pentru reeducarea inculpatului. Împotriva acestei hotărâri, în cadrul termenului legal, a declarat apel inculpatul. Apelul nu a fost motivat în scris, iar în susținerile orale făcute și prin apărătorul ales a criticat hotărârea apelată pentru motivele prezentate în preambulul prezentei decizii, astfel că nu voi mai fi reluate. Prezent în fața Curții, instanța i-a prezentat apelantului-inculpat învinuirea care i se aduce prin actul de sesizare al instanței și faptele pentru care a fost condamnat de instanța de fond, precum și prevederile art. 70 alin. (2) C. proc.

pen., respectiv, faptul că are dreptul să nu facă nici o declarație la instanța de control judiciar, că tot ce declară poate fi folosit și împotriva sa, iar dacă acceptă să dea declarații au obligația să spună tot ce știe cu privire la învinuirile care i se aduce. Apelantul-inculpat a refuzat să dea declarații în fața Curții, prevalându-se de dreptul la tăcere. Analizând hotărârea apelată în raport de motivele de apel invocate și examinând-o, în conformitate cu prevederile art. 371 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea constată că apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău urmează a fi respins pentru motivele și pentru considerentele care vor fi prezentate.

Tribunalul a descris faptele care fac obiectul învinuirii, cu arătarea timpului și locului unde au fost săvârșite, încadrarea juridică dată faptelor săvârșite de apelantul-inculpat, forma și gradul de vinovăție, a analizat probele care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale și dat dovadă de multă înțelegere prin aplicarea unei pedepse de doar 11 (unsprezece) ani închisoare, apropiată de minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită (ca urmare a reducerii, potrivit art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. a minimului special. Instanța de fond a respectat dispozițiile art. 356 C. proc. pen., motivând în mod corespunzător hotărârea apelată. Curtea își însușește motivarea hotărârii făcută de instanța de fond, cu completările care vor fi făcute.

În ceea ce privește situația de fapt, Curtea, examinând actele și lucrările dosarului, reține următoarele: În după - amiaza zilei de 22 august 2011, în jurul orelor 15,30-16,00, inculpatul P.V. se afla împreună cu fratele său vitreg M.V. în fața locuinței sale din corn. Orbeni, sat Orbeni, Jud. Bacău, unde turnau ciment în jurul fântânii situată lângă locuința inculpatului. Cei doi se aflau sub influența băuturilor alcoolice. În același timp, prin fața lor, pe uliță, au trecut victima M.I., cumnatul inculpatului P.V., aflat și el sub influența alcoolului, soția sa M.G. și fiica acestora M.G., în vârstă de 8 ani. Aceștia se deplasau cu căruța către pădurea din marginea satului pentru a aduna lemne pentru foc.

Între victima M.I. și inculpatul P.V. exista o stare conflictuală veche. În momentul în care familia M. a ajuns în dreptul inculpatului P.V., acesta a început să se dezbrace de pantalonii scurți pe care îi purta și a început să manifeste gesturi obscene la adresa victimei M.I. și a familiei sale (și-a expus organul genital în fața acestora), adresând în același timp injurii și cuvinte jignitoare. Victima a coborât din căruță și s-a dus către inculpatul P.V., reproșându-i comportamentul neadecvat pe care l-a manifestat, ocazie cu care inculpatul s-a enervat, a luat o lopată, pe care o folosea la lucru și a ridicat-o, lovind victima în zona capului. Imediat după ce a primit lovitura, victima M.I.

a prins lopata cu ambele mâni de coadă, inculpatul a dat drumul la lopată, aceasta rămânând în mâinile victimei, după care i-a aplicat acesteia doi pumni în zona capului, câte unul la fiecare tâmplă. Victima s-a clătinat de aproximativ 2-3 ori, după care inculpatul P.V. a îmbrâncit-o, aceasta căzând la pământ și lovindu-se cu capul de pământ. Victima nu a sângerat ca urmare a loviturii și căzăturii, dar a rămas inconștientă. Inculpatul P.V. s-a aplecat peste victimă și i-a mai aplicat câțiva pumni în zona capului și a corpului. În ajutorul victimei a intervenit soția sa M.G., care a început să îl lovească pe inculpatul P.V. cu coada unui bici. Acesta s-a ridicat, a luat lopata, vrând să o lovească și pe M.G., însă aceasta a prins-o cu amândouă mâinile și în același timp a intervenit și numita P.Z., soția inculpatului P.V., care a luat lopata și a aruncat-o.

Inculpatul s-a liniștit abia la intervenția organelor de poliție sosite la fața locului. Victima M.I. a fost trasă la marginea drumului, a fost stropită cu apă și cu oțet, dar a rămas în continuare inconștientă. Ulterior, victima M.I. a fost transportată la Spitalul Județean de Urgență Bacău, apoi la Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Nicolae Oblu” Iași, unde la data de 26 iulie 2011 a decedat. Din raportul medico-legal de necropsie din 30 august 2011, emis de I.M.L. Iași, rezultă că: „moartea lui M.I. a fost violentă. Ea s-a datorat unei come cerebrale consecutive unui hematom subarahnoidian parieto occipital drept și contuzie cerebrală difuză, edem cerebral cu amprenta găurii occipitale și inundație ventriculară complicată în evoluție cu bronhopneumonie hipostatică.

Leziunile s-au putut produce prin lovire cu obiect contondent (par, lopată etc.), urmată de cădere; între agresiune și deces există legătură de cauzalitate”. Săvârșirea faptei de omor calificat de apelantul-inculpat rezultă cu certitudine din concluziile raportului medico-legal de necropsie susmenționat, care se coroborează cu declarațiile părții vătămate M.G., soția victimei M.I., precum și cu cele ale martorilor: M.I., C.C. și N.G. Situației de fapt reținută mai sus rezultă și din următoarele mijloace de probă: proces-verbal de cercetare la fața locului, planșe foto, CD conținând fotografiile efectuate cu ocazia efectuării necropsiei asupra cadavrului numitului M.I., proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare, constatarea medico-legală provizorie emisă de I.M.L.

Iași, certificatul medico-legal constatator al decesului numitului M.I., depozițiile martorilor: N.M., P.Z., M.V., O.O.V., M.I., M.V., T.M., N.C., N.G. și C.C., declarațiile părții vătămată M.G., raportul medico-legal de necropsie din 30 august 2011, emis de I.M.L. Iași, raportul medico-legal din 22 august 2011 emis de S.M.L. Bacău, foile de observație clinică generală de la Spitalul Județean de Urgență Bacău și Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Nicolae Oblu Iași”, toate coroborate cu declarația inculpatului P.V. Se impune a se arăta că inculpatul prezent în fața instanței de fond, asistat de apărătorul său ales, până la începerea cercetării judecătorești, în conformitate cu prevederile art. 320 1 C. proc.

pen., a declarat că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere. Ori, asupra recunoașterii vinovăției acesta nu poate să mai revină, cu atât mai mult în fața instanței de control judiciar, solicitarea inculpatului de a aplicare a procedurii simplificate a recunoașterii vinovăției, prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen., fiind irevocabilă. Atât la instanța de fond, cât și la instanța de apel, s-au făcut critici referitoare la încadrarea juridică a infracțiunii săvârșită, la instanța de fond solicitându-se în mod expres, în baza art. 334 C. proc.

pen., schimbarea încadrării juridice, din infracțiunea de omor calificat, prevăzuta de art. 174- 175 alin. (1) lit. i) C. pen., în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. Desigur că, având în vedere dispozițiile art. 320 1 alin. (2) C. proc. pen., coroborate cu prevederile exprese ale alin. (6) ale aceluiași articol (în caz de soluționare a cauzei prin aplicarea alin. (1), dispozițiile art. 334 și 340-344 se aplică în mod corespunzător), atât instanța investită cu soluționarea fondului cauzei, cât și instanțele de control judiciar, au obligația să verifice dacă încadrarea juridică dată prin rechizitoriu faptelor săvârșite de inculpat este corectă, iar în caz contrar, făcând aplicarea art. 334 C. proc.

pen., să dispună schimbarea încadrării juridice. În mod corect și fundamentat instanța de fond nu a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de omor calificat, în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte. În vederea delimitării infracțiunii de omor în general, de infracțiunile de lovituri cauzatoare de moarte trebuie să se țină seama de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de intensitatea cu care au fost aplicate loviturile și de regiunea corpului în care s-au aplicat loviturile. Ori, apelantul-inculpat a luat o lopată și a ridicat-o, lovind victima în zona capului, iar în momentul în care a fost deposedat de lopată i-a aplicat victimei lovituri cu pumnii tot în zona capului, respectiv în zona tâmplelor, iar în momentul în care victima a căzut la pământ a continuat să o lovească în zona capului și a corpului.

Victima s-a clătinat de aproximativ 2-3 ori, după care inculpatul P.V. a îmbrâncit-o, aceasta căzând la pământ și lovindu-se cu capul de pământ. Victima nu a sângerat ca urmare a loviturii și căzăturii, dar a rămas inconștientă, leziunile cauzate victimei ducând la decesul acesteia. Datorită caracteristicilor corpurilor contondente, respectiv lopată, acestea prin lovirea victimei în zone vitale ale organismului și în mod repetat și o durată mare de timp, au fost apte de a produce decesul acesteia. Hotărâtoare în efectuarea distincției dintre infracțiunea de omor în general și infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte este forma vinovăției cu care a fost săvârșită fapta. Infracțiunea de omor poate fi comisă atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă.

În raport de obiectele vulnerante folosite, aplicarea loviturilor cu aceste obiecte apte de a produce moartea, zona vitală a corpului unde au fost aplicate, multitudinea loviturilor aplicate părții vătămate, de intensitatea loviturii aplicate, de urmările produse, de împrejurările concrete în care au fost comise faptele, rezultă în mod cert că apelantul-inculpat a săvârșit infracțiunea dedusă judecății, cu intenția indirectă de a ucide. Așa cum rezultă din raportul medico-legal de necropsie din 30 august 2011, emis de I.M.L. Iași, „Moartea lui M.I. a fost violentă. Ea s-a datorat unei come cerebrale consecutive unui hematom subarahnoidian parieto occipital drept și contuzie cerebrală difuză, edem cerebral cu amprenta găurii occipitale și inundație ventriculară complicată în evoluție cu bronhopneumonie hipostatică.

Leziunile s-au putut produce prin lovire cu obiect contondent (par, lopată etc.), urmată de cădere; între agresiune și deces există legătură de cauzalitate”. Astfel că, așa cum se arăta mai sus, în mod corect instanța de fond nu a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de omor calificat, în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte. Din examinarea materialului probator rezultă că nu se poate susține că infracțiunea a fost săvârșită cu praeterintenție. La infracțiunea de omor, procesul cauzal este liniar, în sensul unei legături imediate de la cauza primară și unică la efect, pe când la infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte acest proces ia forma unui traseu sinuos sau a unor trasee multiple și intersectate; rezultatul mai grav survine condiționat și nu cauzat de leziunile inițiale.

Dacă în nexul cauză primară (actul agresiv), vătămare, moarte nu intervin verigi intermediare sub forma unor condiții (împrejurări) preexistente, concomitente sau subsecvente, deci cauza primară fiind aptă și suficientă prin ea însăși a produce decesul, atunci efectul primar (vătămare) estre absorbit în mod natural de efectul secundar mai grav (moartea), fapta inculpatului constituind infracțiunea de omor, neputându-se reține culpa. În cazul unui astfel de raport de cauzalitate (direct) inculpatul nu se poate prevala de preexistența sau apariția unor elemente pe care nu le-a prevăzut, deși trebuia și putea să le prevadă, ori prevăzându-le a socotit fără temei că nu se vor produce, pentru simplul fapt că ele nu mai ajung să îndeplinească în acest nex cauzal vreun rol de cauză sau condiție.

Deci, fără a putea vorbi de confundarea raportului de cauzalitate cu vinovăția, în cazul unei vătămări de pe urma căreia intervine direct și necondiționat moartea victimei, reprezentarea psihică inițială a inculpatului (pentru vătămare, prin aplicarea unei corecții) se extinde în mod necesar și asupra ultimului efect (rezultatul letal) sub forma putinței de a prevedea potențialul tanatogenerator al acțiunii inițiale. Așa cum rezultă din raportul de constatare medico-legală, între leziunile traumatice și deces există o legătură directă de cauzalitate.

De, altfel, așa cum este cunoscut, dacă acțiunile violente ale inculpatului au putut determina decesul prin ele însele, sau chiar a unor factori adjuvanți-prilejuri (care îi grăbesc efectul, dar nu îl condiționează, cum ar fi starea de ebrietate a victimei, nu se poate vorbi de săvârșirea din culpă a infracțiunii, ci a intenției, în cazul nostru a intenției indirecte, fiind lipsită de relevanță cu privire la încadrarea juridică a infracțiunii, motivația inculpatului (am vrut să-i aplicăm o corecție, n-am vrut să o omor, etc.). Aceste din urmă elemente extrinseci noțiunii de intenție – privită ca poziție psihică a inculpatului avută în momentul săvârșirii infracțiunii ar putea constitui doar eventuale circumstanțe, care, de altfel, au fost avute în vedere de instanța de fond la individualizarea pedepsei aplicate, iar nu la calificarea faptei.

Așa cum s-a susținut și în ultimul cuvânt al apelantului-inculpat, acesta a susținut că ar fi fost provocat de victimă, care l-ar fi lovit.

Pentru a se reține săvârșirea infracțiunii în stare de provocare, se impune, potrivit art. 73 lit. b) C. pen., îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: - infracțiunea să fi fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, adică într-o stare de surescitare sau încordare nervoasă, de mânie sau indignare, ori de emoție puternică; - starea de puternică tulburare sau emoție să fi avut drept cauză o provocare din partea părții vătămate prin infracțiune, adică actul de provocare să constituie cauza infracțiunii săvârșite de cel provocat; - provocarea să fi fost săvârșită de victima infracțiunii printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă; - riposta infractorului la acțiunea de provocare trebuie îndreptată împotriva autorului actului provocator, iar nu împotriva altei persoane.

Ori, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului nu rezultă a fi îndeplinite aceste condiții expres prevăzute de lege. Așa cum rezultă din toate probele administrate cel care a declanșat conflictul cu victima a fost tocmai inculpatul. În cauză, nefiind îndeplinite nici una dintre condițiile cumulative enumerate mai sus, nu se poate reține în favoarea apelantului-inculpat circumstanța atenuantă legală, cea a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. Din motivarea apelurilor rezultă că apelantul-inculpat a solicitat prin apărătorul său ales, reținerea de circumstanțe atenuante. În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea constată că instanța de fond a făcut o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen.

Așa cum este cunoscut, în conformitate cu prevederile art. 72 C. pen., la aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. În raport de gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite, fiind vorba de săvârșirea infracțiunii de omor calificat, de împrejurările concrete în care a fost comisă infracțiunea și de persoana inculpatului, Curtea apreciază că nu se impune nici reținerea de circumstanțe atenuante facultative, și, drept urmare, nici reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă.

Pentru determinarea gradului de pericol social se ține cont de două etape. Mai întâi, se apreciază dacă gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite. Orice sancțiune produce efecte diferite asupra fiecărui inculpat în parte, în funcție de caracteristicile biologice, psihologice sau sociologice ale acestuia. Dar, firește, în lumina criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., gravitatea concretă a unei activități infracționale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat și cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei și inculpatului.

Existența uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen., sau a altora asemănătoare, nu obligă instanța de judecată să le considere circumstanțe atenuante și să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului art. 74 C. pen., rezultă că recunoașterea unor atari împrejurări drept circumstanțe atenuante este lăsată la aprecierea instanței de judecată. În această apreciere se va ține seama de pericolul social concret al infracțiunii, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, de urmările produse, ca și de orice elemente de apreciere privitoare la persoana inculpatului. Recunoașterea circumstanțelor atenuante este atributul instanței de judecată și deci lăsată la aprecierea acesteia.

În speță, în raport cu gradul de pericol social deosebit de ridicat al infracțiunii săvârșite, inculpatul ucigându-și cumnatul, modul cum a fost concepută și apoi derulată săvârșirea infracțiunii, urmarea produsă, comportamentul inculpatului, acesta dezbrăcându-se de pantalonii și făcând gesturi obscene la adresa victimei M.I. și a familiei sale, în prezența fiicei acestora de doar 8 ani, (și-a expus organul genital în fața acestora) și adresându-le în același timp injurii și cuvinte jignitoare, Curtea constată că nu se justifică reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), b) și c) și alin. (2) C. pen. și să fie coborâtă pedeapsa principală sub minimul special prevăzut de lege, în condițiile în care limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită au fost reduse, în conformitate cu prevederile art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen., cu 1/3. Gravitatea și pericolul social al infracțiunii sunt elemente care nu pot fi omise și care trebuiesc bine evaluate de instanță în alegerea pedepsei și a cuantumului acesteia. Așa fiind, inculpatul trebuia să știe că, pe lângă drepturi, are și o serie de datorii, obligații, răspunderi, care caracterizează comportamentul său în fața societății, cu atât mai mult cu cât a comis o infracțiune atât de gravă, ucigându-și cu sânge rece cumnatul. Nu se poate ca pentru faptele săvârșite împotriva altor semeni de ai săi, răspunderea sa penală să nu fie, corespunzătoare, încălcărilor grave aduse ordinii sociale. Așa cum se arăta mai sus și pentru considerentele prezentate, instanța de fond a dat dovadă de multă înțelegere prin aplicarea unei pedepse principale de doar 11 (unsprezece) ani închisoare, apropiată de minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită (ca urmare a reducerii, potrivit art. 320 1 alin. (7) C. proc.

pen. a minimului special. Desigur că, față de faptul că sentința penală a fost apelată doar de inculpat, având în vedere dispozițiile art. 372 C. proc. pen., care reglementează principiul non reformațio in pejus, Curtea nu poate majora cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului, dar pe care de consecință, nu se impune reducerea acestei pedepse. Aspectele invocate de apelantul-inculpat, referitoare la lipsa antecedentelor penale, faptul că este căsătorit, are copii minori, etc., așa cum rezultă și din motivarea sentinței penale apelate, au fost avute în vedre de instanța de fond la efectuarea individualizării judiciare a pedepsei, astfel că nu se impune a se da de instanța de control judiciar altă semnificație și eficiență juridică.

Hotărârea apelată este nelegală sub aspectul laturii civile a cauzei. Așa cum rezultă din probele administrate victima avea în întreținere la data săvârșirii infracțiunii de inculpat un copil minor, respectiv pe M.G., în vârstă de 8 ani la data săvârșirii infracțiunii. În aceste condiții, fiind vorba de o persoană fără capacitate de exercițiu, în conformitate cu dispozițiile art. 17 alin. (1) C. proc. pen., cu art. 348 C. proc. pen., instanța de fond avea obligația să exercite din oficiu acțiunea civilă, să administreze probe cu privire la veniturile pe care le realiza victima anterior săvârșirii infracțiunii și să oblige pe inculpat la plata unei prestații periodice lunare, începând cu data de săvârșirii infracțiunii și până la împlinirea de minoră a vârstei de 18 ani.

Pentru aceleași considerent, al neagravării situației inculpatului în propria cale de atac, Curtea nu poate corecta acest motiv de nelegalitate al hotărârii apelate. Desigur că reprezentantul legal al minorei are deschisă calea unei acțiuni civile separate. Cu privire la starea de arest, Curtea constată că prin încheierea din data de 30 iulie 2011, pronunțată de Tribunalul Bacău, în temeiul art. 149 1 alin. (9) și (10) C. proc. pen., cu art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pentru o durată 29 de zile, începând cu data de 30 iulie 2011. Prin încheierea din 23 august 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 4203/110/2011, s-a admis propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău și s-a dispus prelungirea arestării preventive pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 28 august 2011 până la 26 septembrie 2011, inclusiv.

Prin rechizitoriul nr. 589/P/2011 din data de 16 septembrie 2011, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului P.V., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de 174 alin. (1), art. 175 lit. i) C. pen. În conformitate cu dispozițiile art. 300 1 C. proc. pen., cu art. 160 C. proc. pen., respectiv, art. 300 2 C. proc. pen., cu art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., respectiv, art. 350 C. proc. pen., instanța, inclusiv prin sentința penală apelată, a menținut arestarea preventivă a inculpatului. Curtea de apel Bacău, prin încheierea din data de 22 noiembrie 2011, în conformitate cu prevederile art. 300 2 C. proc.

pen., cu art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut arestarea preventivă a apelantului-inculpat. Așa cum se arăta mai sus, la arestarea preventivă a apelantului-inculpat s-a reținut ca temei în drept prevederile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv, „inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.” Analizând actele și lucrărilor dosarului, Curtea constată că măsura arestului preventiv a fost legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat. Din probatoriul administrat în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că apelantul–inculpat a săvârșit faptele pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond.

De asemenea, din probe rezultă că recurentul-inculpat se află în situația prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., temei avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv, în sensul că există presupunerea că aceștia a săvârșit infracțiunea pentru care legea prevede pedepse închisorii mai mare de 4 (patru) ani închisoare și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Luarea și menținerea măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul ridicat de pericol social al infracțiunii, de împrejurările concrete în care se presupune că a comis fapta, prin această infracțiunea aducându-se atingere, valorii supreme, viața unei persoane.

Pericolul social concret pentru ordinea publică rezultă și din modalitatea în care se presupune că a fost concepută săvârșirea infracțiunii, precum și din rezonanță socială pe care a produs-o în comunitatea în care trăiau părțile și nu numai. Prin operațiunea logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen. trebuie examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă prezentate mai sus, acestea fiind cele care conferă elemente în susținerea pericolului concret pentru ordinea publică, pericol care este real și actual și pe cale de consecință pentru menținerea măsurii arestului preventiv a intimatei-inculpate. Elocvente în acest sens sunt depozițiile martorilor audiați în cauză, care în caracterizează pe inculpat ca pe o persoană violentă și cu un comportament necorespunzător.

În cadrul criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracțiunii, trebuie privit și prin prisma unor circumstanțe concrete ale cauzei, cum ar fi: de frecvența infracțiunilor de același gen săvârșite și de necesitatea unei prevenții generale. În ceea ce privește trecerea timpului și estomparea pericolul pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatei, față de și data arestării, Curte reține următoarele: Este adevărat că prin trecerea timpului rezonanța socială negativă produsă de săvârșirea infracțiunii imputate se diminuează, însă pentru a se dispune revocarea măsurii arestului preventiv sau înlocuirea acestei măsuri cu altă măsură neprivativă de libertate, trebuie ca punerea în libertate la inculpatului se nu constituie un pericol concret, real și actual pentru ordinea publică.

Ori, în raport de aspectele mai sus prezentate, Curtea constată că trecerea timpului nu este de natură, în această cauză și în acest moment să fi determinat stingerea rezonanței sociale negative produsă de săvârșirea infracțiunii pentru care este judecată și a fost condamnată intimata-inculpată. Nu se poate susține că le va fi indiferent concetățenilor, care au fost îngroziți de infracțiunea săvârșită să-l vadă în libertate pe inculpat. Mai degrabă, reacția nu poate fi decât extrem de negativă și va fi apreciată, cu certitudine, ca o lipsă de fermitate a organelor judiciare față de presupuse fapte de o gravitate deosebită, care nu se poate răsfrânge decât negativ asupra ordinei de drept și a încrederii în organele judiciare chemat să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei și drepturilor și libertăților acesteia, cu deosebire a dreptului la viață, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.

În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a intimaților-inculpați trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva Franței (de exemplu cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște-prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății” de natură să justifice o detenție preventivă. În cauza dedusă judecății se constată, pentru aspectele mai sus prezentate, că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă și în prezent, infracțiunea pentru care este trimis în judecată și condamnat apelantul-inculpat de instanța de fond sunt în măsură, prin natura lor și consecințele produse, să releve un pericol cert, real și actual pe care l-ar prezenta inculpatul pentru ordinea publică.

În jurisprudența sa C.E.D.O. a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea și desigur menținerea acestei măsuri a unui inculpat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei Hotărârea din 10 noiembrie 1969), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991 și Hendriks împotriva Olandei, Hotărârea nr. 43701 din 05 iulie 2007). Curtea constată că, în raport de aspectele mai sus arătate, în cauză este sunt îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca „acuzații” să tulbure ordinea publică.

Curtea apreciază că lăsarea în libertate a apelantului-inculpat, în această fază a procesului penal, ar genera o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret, real și actual, pentru ordinea publică și că prin operațiunea logică a interpretării, temeiul prevăzut de 148 lit. f) C. proc. pen. trebuie examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă. Prin lăsarea în libertate a apelantului-inculpat s-ar induce un puternic sentiment de insecuritate socială, de nesiguranță, în opinia publică, fapt care, în final, s-ar repercuta negativ asupra finalității actului de justiție, în condițiile în care cetățenii ar constata că persoane acuzate de săvârșirea unor infracțiuni de o asemenea gravitate sunt judecate în stare de libertate.

Pentru aceleași considerente, Curtea constată că nu se impune revocarea măsurii arestului preventiv, sau înlocuirea măsurii arestului preventiv cu altă măsură preventivă neprivativă de libertate. În primul rând, trebuie arătat că, potrivit art. 139 alin. (1) și (2) C. proc. pen., sunt două instituții de drept procesual, cea a revocării măsurii preventive, indiferent care ar fi aceasta, reglementă de art. 139 alin. (2) C. proc. pen. și cea a înlocuirii unei măsurii preventive cu o altă măsură preventivă, prevăzută de art. 139 alin. (1) C. proc. pen. În conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen.: „Când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.”.

Potrivit acestui text, măsura preventivă luată, în cauza dedusă judecății, măsura arestului preventiv a inculpaților, se revocă numai atunci când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventivei. Potrivit acestui text, în soluționarea cererii de revocare a măsurii preventive a arestului preventiv a inculpatului, instanța are obligația de a verifica dacă mai subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive. Ori, așa cum se arăta mai sus, temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat, subzistând și în prezent. În ceea ce privește înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, prevăzute de art. 145 și art. 145 1 C. proc.

pen., potrivit prevederilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen.: „Măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.” Deci, pentru a se dispune înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, trebuie să se schimbe temeiurile care au determinat luarea măsurii. Ori, așa cum se arăta mai sus, temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat, subzistând și în prezent, astfel că nu se poate dispune nici revocarea măsurii arestului preventiv a inculpatului și nici înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara. Curtea, pentru aspectele mai sus prezentate, constată că scopul măsurilor preventive nu poate fi atins prin luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate.

În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează obiectul judecății”, se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 paragraf 3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr. 11, „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraf 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”. Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale”, C.E.D.O.

a statut că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia C.E.D.O. din 31 martie 1998). Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată”, adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor legii naționale sau “o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante).

În această privință, Curtea Europeană face precizarea că noțiunea de „acuzație penală” în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă și noțiunii de „urmări importante” privitoare la situația învinuitului (decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei). Cât privește data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, curtea a statuat că aceasta este data pronunțării instanței cu privire la acuzațiile aduse inculpatului (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei). Curtea Europeană a avut în vedere și „comportamentul acuzatului”, cerând ca acesta să coopereze activ cu autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza Dobbertin contra Franței).

Aplicând aceste principii la speța de față, durata arestării preventive a apelanților-inculpați, nu poate fi apreciată că a depășit un termen rezonabil, așa cum este prevăzut de art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Autoritățile judiciare au luat toate măsurile pentru soluționarea cu celeritate a cauzei. De altfel, așa cum se arăta, data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta este data pronunțării instanței cu privire la acuzațiile aduse inculpatului. Ori, în cauză s-a pronunțata de instanța de fond o hotărâre de condamnare a inculpatului, soluție care a fost menținută de instanța de control judiciar.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, evaluând și gravitatea infracțiunii pentru care apelantul-inculpat a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că au fost săvârșite faptele, comportamentul violent cu care este cunoscut în societate apelantul-inculpat, reacția publică declanșată datorită faptelor presupuse a fi comise de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi generată de punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă, astfel că privarea acestuia de libertate, în această fază a procesului penal, este necesară, punerea în libertate, prezentând, pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol concret, actual și real pentru ordinea publică.

Împotriva deciziei penale nr. 150 din 6 decembrie 2011 a declarat recurs inculpatul P.V. În drept au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 și 14 C. proc. pen. În fapt au fost criticate atât sentința cât și decizia pentru greșita încadrare juridică dată faptelor și cuantumului prea mare al sancțiunii aplicate. Recurentul a arătat că a lovit victima cu pumnii și nu cu lopata, dovadă faptul că nu s-au găsit urme de sânge pe aceasta. Recurentul arată că declarațiile martorilor sunt determinate de relații de dușmănie, iar în realitate victima a fost lovită de soție din greșeală, în timpul încăierării, cu biciul. În ceea ce privește individualizarea pedepsei, recurentul arată că circumstanțele personale îl îndreptățesc să ceară o pedeapsă mai scăzută.

Deliberând asupra recursului declarat de P.V. împotriva deciziei penale nr. 150 din 6 decembrie 2011 a Curții de Apel Bacău, urmează să îl respingă ca nefundat pentru următoarele considerente: În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., instanța constată că aplicând victimei lovituri cu intensitate într-o regiune vitală, inculpatul a prevăzut rezultatul acțiunilor sale. Deși este posibil ca obiectiv activitatea materială a inculpatului să pună în pericol viața victimei, însă subiectiv acesta să nu fi acționat cu intenția de a ucide, această din urmă situație ar trebui să fie dedusă nu din acțiunile exterioare, care în cauză indică existența intenției de omor, ci pe baza altor elemente.

În cauză nu există o asemenea probă. Inculpatul avea o relație conflictuală cu victima, astfel cum au arătat martorii audiați. Nu se poate scinda desfășurarea reală a faptelor pentru a se reține agresivitatea victimei, ceea ce ar putea justifica riposta inculpatului, trecând peste factorii care au determinat comportarea victimei. Apărarea principală a inculpatului are în vedere faptul că nu a dorit să suprime viața victimei, deoarece nu a lovit cu lopata pe care o folosea la construcția fântânii. Poziția sa este infirmată de declarațiile martorilor N.M. (dosar urmărire penală), martorii M.I., C.C., N.G. și expertiza medico-legală efectuată în cauză.

Mai mult, atât fotografiile judiciare de la locul faptei, care indică urmele de sânge pe lopată, cât și expertiza medico-legală care scoate în evidență natura leziunii produse, contrazic ipoteza învederată de inculpat în sensul că soția victimei, în timpul încăierării, l-a lovit pe soțul său cu biciul, provocând leziunea în zona capului. Fotografiile judiciare arată petele brune de sânge de pe lopată, a căror existență nu a putut fi explicată în mod verosimil de către inculpat. Nu există nicio altă modalitate în care petele de sânge să fi ajuns pe lopată cu excepția aceleia explicate de către acuzare, și anume ca o consecință a loviturii aplicate de inculpat. Este real faptul că nu a existat o expertiză ADN a petelor de sânge care să arate cui aparțin acestea.

Inculp