ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 700/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 700/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului declarat de inculpatul P.V. împotriva deciziei penale nr. 150 din 6

decembrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie

constată următoarele:

Prin decizia penală nr.

150 din 6 decembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, în temeiul art. 379 pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-inculpat P.V.

împotriva sentinței penale nr. 230/D/2011, din data de 18 octombrie 2011,

pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 4626/110/2011.

În baza art. 383 alin.

(1

1

) C. proc. pen., cu art. 350 C. proc. pen., a menținut arestarea

preventivă a apelantului-inculpat.

În temeiul art. 383 alin.

(2) C. proc. pen., a dedus din pedeapsa principală aplicată

apelantului-inculpat perioada executată prin arest preventiv începând cu data

pronunțării sentinței penale apelate, respectiv de la data de 18 octombrie 2011,

la zi.

A constatat că

apelantul-inculpat a fost asistat de apărător ales.

În baza art. 191 alin.

(2) C. proc. pen., l-a obligat pe apelantul-inculpat să plătească statului suma

de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această

decizie Curtea de Apel Bacău a reținut că prin sentința penală nr. 230/D/2011

din data de 18 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 4626/110/2011,

în baza art. 334 C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondata cererea inculpatului

de schimbare a încadrării juridice a faptei din omor calificat, prevăzuta de art.

174- 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută

de art. 183 C. pen. și s-a dispus condamnarea inculpatului P.V., pentru

săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 alin. (1)

lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., la pedeapsa

de 11 (unsprezece) ani închisoare și 8 (opt) ani pedeapsa complementară a

interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a și lit. b) C. pen.

S-a interzis

inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza

a II-a și lit. b) C. pen. pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 alin.

(2) C. pen.

Potrivit art. 88 C.

pen., s-a dedus din pedeapsa aplicata durata reținerii și a arestării

preventive din 29 iulie 2011 la zi.

În baza art. 350 C.

proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului.

În temeiul art. 118 alin.

(1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat lopata cu care a

comis infracțiunea.

În baza art. 7,

raportat la art. 4 lit. b) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea

probelor biologice de la inculpat pentru depozitarea lor în Sistemul Național

de Date Genetice Judiciare după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

S-a luat act că

partea vătămată M.G. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 14, art.

346 C. proc. pen. și art. 313 din O.U.G. nr. 72/2006, a fost obligat inculpatul

să plătească suma de 1584,35 lei către partea civilă Serviciul de Ambulanță al

Județului Bacău, reprezentând cheltuielile efectuate cu transportul victimei M.I.

de la domiciliu la Spitalul Județean de Urgență Bacău și apoi la Spitalul

Clinic de Urgență „Prof. Dr. Nicolae Oblu” Iași Bacău, suma de 330,39 lei către

Spitalul Județean de Urgență Bacău și suma de 3125,85 lei către Spitalul Clinic

de Urgență „Prof. Dr. Nicolae Oblu” Iași, reprezentând cheltuielile de

spitalizare ale victimei M.I.

S-a dispus plata

sumei de 400 lei reprezentând onorariu apărător din oficiu din fondul M.J.

către Baroul de Avocați Bacău.

S-a constatat că

inculpatul a fost asistat de apărător ales.

În conformitate cu

dispozițiile art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să

plătească statului suma de 2.600 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul procurorului

de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău nr. 589/P/2011 s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului P.V. pentru comiterea infracțiunii de

omor calificat, prevăzută de art. 174-175 alin. (1) lit. i) C. pen., fapta

constând în aceea că în după-amiaza zilei de 22 iulie 2011, în jurul orelor

15,30-16,00, în timp ce se afla pe ulița din fața locuinței sale din comuna Orbeni,

jud. Bacău, pe fondul consumului de alcool și al unei stări conflictuale vechi,

a lovit victima M.I. cu o lopată în zona capului, apoi a lovit-o cu pumnii în

zona capului și a îmbrâncit-o, aceasta căzând la pământ și suferind leziuni

traumatice grave, care i-au cauzat ulterior decesul.

La termenul din 18

octombrie 2011, inculpatul P.V. a declarat în fața instanței că știe pentru ce

fapt este trimis în judecată, recunoaște infracțiunea așa cum este reținută în

rechizitoriu, cunoaște probele administrate în faza de urmărire penală și le

însușește și solicită să fie judecat conform procedurii prevăzute de art. 320

1

C. proc. pen.

Instanța constată că

din probatoriul administrat în faza de urmărire penală rezultă următoarea

situație de fapt:

În după - amiaza

zilei de 22 august 2011, în jurul orelor 15,30-16,00, inculpatul P.V. se afla

împreună cu fratele său vitreg M.V. în fața locuinței sale din corn. Orbeni,

sat Orbeni, Jud. Bacău, unde turnau ciment în jurul fântânii situată lângă

locuința inculpatului. Cei doi se aflau sub influența băuturilor alcoolice.

În același timp, prin

fața lor, pe uliță, au trecut victima M.I., cumnatul inculpatului P.V., aflat

și el sub influența alcoolului, soția sa M.G. și fiica acestora M.G., în vârstă

de 8 ani.

Aceștia se deplasau

cu căruța către pădurea din marginea satului pentru a aduna lemne pentru foc.

Între victima M.I. și

inculpatul P.V. exista o stare conflictuală veche.

În momentul în care

familia M. a ajuns în dreptul inculpatului P.V., acesta a început să se

dezbrace de pantalonii scurți pe care îi purta și a început să manifeste

gesturi obscene la adresa victimei M.I. și a familiei sale (și-a expus organul

genital în fața acestora), adresând în același timp injurii și cuvinte

jignitoare.

Victima a coborât din

căruță și s-a dus către inculpatul P.V., reproșându-i comportamentul neadecvat

pe care l-a manifestat, ocazie cu care inculpatul s-a enervat, a luat o lopată,

pe care o folosea la lucru și a ridicat-o, lovind victima în zona capului.

Imediat după ce a

primit lovitura, victima M.I. a prins lopata cu ambele mâni de coadă,

inculpatul a dat drumul la lopată, aceasta rămânând în mâinile victimei, după

care i-a aplicat acesteia doi pumni în zona capului, câte unul la fiecare

tâmplă.

Victima s-a clătinat

de aproximativ 2-3 ori, după care inculpatul P.V. a îmbrâncit-o, aceasta căzând

la pământ și lovindu-se cu capul de pământ. Victima nu a sângerat ca urmare a

loviturii și căzăturii, dar a rămas inconștientă.

Inculpatul P.V. s-a

aplecat peste victimă și i-a mai aplicat câțiva pumni în zona capului și a

corpului.

În ajutorul victimei

a intervenit soția sa M.G., care a început să îl lovească pe inculpatul P.V. cu

coada unui bici.

Acesta s-a ridicat, a

luat lopata, vrând să o lovească și pe M.G., însă aceasta a prins-o cu amândouă

mâinile și în același timp a intervenit și numita P.Z., soția inculpatului P.V.,

care a luat lopata și a aruncat-o. Inculpatul s-a liniștit abia la intervenția

organelor de poliție sosite la fața locului.

Victima M.I. a fost

trasă la marginea drumului, a fost stropită cu apă și cu oțet, dar a rămas în

continuare inconștientă.

Ulterior, victima M.I.

a fost transportată la Spitalul Județean de Urgență Bacău, apoi la Spitalul

Clinic de Urgență „Prof. Dr. Nicolae Oblu” Iași, unde la data de 26 iulie 2011

a decedat.

Din raportul

medico-legal de necropsie din 30 august 2011, emis de I.M.L. Iași, rezultă că:

„moartea lui M.I. a fost violentă. Ea s-a datorat unei come cerebrale

consecutive unui hematom subarahnoidian parieto occipital drept și contuzie

cerebrală difuză, edem cerebral cu amprenta găurii occipitale și inundație

ventriculară complicată în evoluție cu bronhopneumonie hipostatică. Leziunile

s-au putut produce prin lovire cu obiect contondent (par, lopată etc.), urmată

de cădere; între agresiune și deces există legătură de cauzalitate”.

Săvârșirea faptei de

omor calificat rezultă în mod cert din concluziile raportului medico-legal de

necropsie susmenționat, care se coroborează cu declarațiile părții vătămate M.G.,

soția victimei M.I., precum și cu cele ale martorilor: M.I., C.C. și N.G. (martori

indirecți).

Lopata cu care

victima M.I. a fost lovită de inculpatul P.V. a fost ridicată de organele de

poliție, fiind ambalată și sigilată cu ștampila „tehnico-științific” a I.P.J

.Bacău.

La reținerea

situației de fapt, instanța a avut în vedere următoarele mijloace de probă:

proces-verbal de cercetare la fața locului, planșe foto, CD conținând

fotografiile efectuate cu ocazia efectuării necropsiei asupra cadavrului

numitului M.I., proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare,  constatarea

medico-legală provizorie emisă de I.M.L. Iași, certificatul medico-legal

constatator al decesului numitului M.I., depozițiile martorilor: N.M., P.Z., M.V.,

O.O.V., M.I., M.V., T.M., N.C., N.G. și C.C., declarațiile părții vătămată M.G.,

raportul medico-legal de necropsie din 30 august 2011, emis de I.M.L. Iași,

raportul medico-legal din 22 august 2011 emis de S.M.L. Bacău, foile de

observație clinică generală de la Spitalul Județean de Urgență Bacău și

Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Nicolae Oblu Iași”, toate coroborate cu

declarația inculpatului P.V., care recunoaște comiterea faptei.

Instanța de fond a

apreciat că, în drept, fapta comisă de inculpat întrunește elementele

constitutive ale infracțiuni de omor calificat prevăzută de art. 174-175 alin. (1)

lit. i) C. pen., impunându-se condamnarea acestuia.

Instanța a motivat că

nu poate reține apărarea inculpatului precum că fapta sa este cea de lovituri

cauzatoare de moarte și nu de omor calificat, întrucât intenția sa de a ucide

victima rezultă din aspectul că a lovit victima cu o lopată în cap. Această

lovitură urmată de aplicarea altor lovituri cu pumnul în zona tâmplelor

dovedesc cu claritate intenția inculpatului de a ucide victima.

Inculpatul nu a

aplicat o lovitură victimei care ea însăși (lovitura) nu putea produce moartea,

însă datorită unor factori ulterior se produce rezultatul cel mai grav,

moartea, ci, așa cum am arătat, l-a lovit pe M.I. cu lopata în cap, apoi i-a

aplicat mai multe lovituri cu pumnul în zona tâmplelor capului. Având în vedere

zona anatomică vizată, capul și obiectul contondent folosit (lopata) rezultă cu

certitudine că inculpatul a intenționat uciderea victimei.

Față de această

situație, instanța a respins ca nefondată cererea inculpatului de schimbarea a

încadrării juridice, din omor calificat, prevăzută de art. 174-175 alin. (1) lit.

i) C. pen., în lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.

Instanța de fond a

arătat că la individualizarea juridică a pedepsei a avut în vedere

împrejurările concrete ale comiterii faptei, gravitatea ei deosebită, valoarea

socială supremă încălcată, viața omului, precum și periculozitatea

inculpatului, care nu posedă antecedente penale, dar este violent, cu deosebire

când consumă băuturi alcoolice, a recunoscut și regretat fapta comisă.

Față de aceste

criterii de individualizare, precum și făcând aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., instanța de fond a apreciat că aplicarea unei pedepse privative

de libertate orientată spre minimul special este necesară și suficientă pentru

reeducarea inculpatului.

Împotriva acestei

hotărâri, în cadrul termenului legal, a declarat apel inculpatul.

Apelul nu a fost

motivat în scris, iar în susținerile orale făcute și prin apărătorul ales a

criticat hotărârea apelată pentru motivele prezentate în preambulul prezentei

decizii, astfel că nu voi mai fi reluate.

Prezent în fața

Curții, instanța i-a prezentat apelantului-inculpat învinuirea care i se aduce

prin actul de sesizare al instanței și faptele pentru care a fost condamnat de

instanța de fond, precum și prevederile art. 70 alin. (2) C. proc. pen.,

respectiv, faptul că are dreptul să nu facă nici o declarație la instanța de control

judiciar, că tot ce declară poate fi folosit și împotriva sa, iar dacă acceptă

să dea declarații au obligația să spună tot ce știe cu privire la învinuirile care

i se aduce.

Apelantul-inculpat a

refuzat să dea declarații în fața Curții, prevalându-se de dreptul la tăcere.

Analizând hotărârea

apelată în raport de motivele de apel invocate și examinând-o, în conformitate

cu prevederile art. 371 alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și

de drept, Curtea constată că apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău

urmează a fi respins pentru motivele și pentru considerentele care vor fi

prezentate.

Tribunalul a descris

faptele care fac obiectul învinuirii, cu arătarea timpului și locului unde au

fost săvârșite, încadrarea juridică dată faptelor săvârșite de

apelantul-inculpat, forma și gradul de vinovăție, a analizat probele care au

servit ca temei pentru soluționarea laturii penale și dat dovadă de multă

înțelegere prin aplicarea unei pedepse de doar 11 (unsprezece) ani închisoare, apropiată

de minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită (ca urmare a reducerii,

potrivit art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. a minimului special.

Instanța de fond a

respectat dispozițiile art. 356 C. proc. pen., motivând în mod corespunzător

hotărârea apelată.

Curtea își însușește

motivarea hotărârii făcută de instanța de fond, cu completările care vor fi

făcute.

În ceea ce privește

situația de fapt, Curtea, examinând actele și lucrările dosarului, reține

următoarele:

În după - amiaza

zilei de 22 august 2011, în jurul orelor 15,30-16,00, inculpatul P.V. se afla

împreună cu fratele său vitreg M.V. în fața locuinței sale din corn. Orbeni,

sat Orbeni, Jud. Bacău, unde turnau ciment în jurul fântânii situată lângă

locuința inculpatului. Cei doi se aflau sub influența băuturilor alcoolice.

În același timp, prin

fața lor, pe uliță, au trecut victima M.I., cumnatul inculpatului P.V., aflat

și el sub influența alcoolului, soția sa M.G. și fiica acestora M.G., în vârstă

de 8 ani.

Aceștia se deplasau

cu căruța către pădurea din marginea satului pentru a aduna lemne pentru foc.

Între victima M.I. și

inculpatul P.V. exista o stare conflictuală veche.

În momentul în care

familia M. a ajuns în dreptul inculpatului P.V., acesta a început să se

dezbrace de pantalonii scurți pe care îi purta și a început să manifeste

gesturi obscene la adresa victimei M.I. și a familiei sale (și-a expus organul

genital în fața acestora), adresând în același timp injurii și cuvinte

jignitoare.

Victima a coborât din

căruță și s-a dus către inculpatul P.V., reproșându-i comportamentul neadecvat

pe care l-a manifestat, ocazie cu care inculpatul s-a enervat, a luat o lopată,

pe care o folosea la lucru și a ridicat-o, lovind victima în zona capului.

Imediat după ce a

primit lovitura, victima M.I. a prins lopata cu ambele mâni de coadă,

inculpatul a dat drumul la lopată, aceasta rămânând în mâinile victimei, după

care i-a aplicat acesteia doi pumni în zona capului, câte unul la fiecare

tâmplă.

Victima s-a clătinat

de aproximativ 2-3 ori, după care inculpatul P.V. a îmbrâncit-o, aceasta căzând

la pământ și lovindu-se cu capul de pământ. Victima nu a sângerat ca urmare a

loviturii și căzăturii, dar a rămas inconștientă.

Inculpatul P.V. s-a

aplecat peste victimă și i-a mai aplicat câțiva pumni în zona capului și a

corpului.

În ajutorul victimei

a intervenit soția sa M.G., care a început să îl lovească pe inculpatul P.V. cu

coada unui bici.

Acesta s-a ridicat, a

luat lopata, vrând să o lovească și pe M.G., însă aceasta a prins-o cu amândouă

mâinile și în același timp a intervenit și numita P.Z., soția inculpatului P.V.,

care a luat lopata și a aruncat-o. Inculpatul s-a liniștit abia la intervenția

organelor de poliție sosite la fața locului.

Victima M.I. a fost

trasă la marginea drumului, a fost stropită cu apă și cu oțet, dar a rămas în

continuare inconștientă.

Ulterior, victima M.I.

a fost transportată la Spitalul Județean de Urgență Bacău, apoi la Spitalul

Clinic de Urgență „Prof. Dr. Nicolae Oblu” Iași, unde la data de 26 iulie 2011

a decedat.

Din raportul

medico-legal de necropsie din 30 august 2011, emis de I.M.L. Iași, rezultă că:

„moartea lui M.I. a fost violentă. Ea s-a datorat unei come cerebrale

consecutive unui hematom subarahnoidian parieto occipital drept și contuzie

cerebrală difuză, edem cerebral cu amprenta găurii occipitale și inundație

ventriculară complicată în evoluție cu bronhopneumonie hipostatică. Leziunile

s-au putut produce prin lovire cu obiect contondent (par, lopată etc.), urmată

de cădere; între agresiune și deces există legătură de cauzalitate”.

Săvârșirea faptei de

omor calificat de apelantul-inculpat rezultă cu certitudine din concluziile

raportului medico-legal de necropsie susmenționat, care se coroborează cu

declarațiile părții vătămate M.G., soția victimei M.I., precum și cu cele ale

martorilor: M.I., C.C. și N.G.

Situației de fapt

reținută mai sus rezultă și din următoarele mijloace de probă: proces-verbal de

cercetare la fața locului, planșe foto, CD conținând fotografiile efectuate cu

ocazia efectuării necropsiei asupra cadavrului numitului M.I., proces-verbal de

consemnare a actelor premergătoare, constatarea medico-legală provizorie emisă

de I.M.L. Iași, certificatul medico-legal constatator al decesului numitului M.I.,

depozițiile martorilor: N.M., P.Z., M.V., O.O.V., M.I., M.V., T.M., N.C., N.G. și

C.C., declarațiile părții vătămată M.G., raportul medico-legal de necropsie din

30 august 2011, emis de I.M.L. Iași, raportul medico-legal din 22 august 2011

emis de S.M.L. Bacău, foile de observație clinică generală de la Spitalul

Județean de Urgență Bacău și Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Nicolae Oblu

Iași”, toate coroborate cu declarația inculpatului P.V.

Se impune a se arăta

că inculpatul prezent în fața instanței de fond, asistat de apărătorul său

ales, până la începerea cercetării judecătorești, în conformitate cu

prevederile art. 320

1

C. proc. pen., a declarat că recunoaște

săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca

judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală,

pe care le cunoaște și le însușește și nu solicită administrarea de probe, cu

excepția înscrisurilor în circumstanțiere.

Ori, asupra

recunoașterii vinovăției acesta nu poate să mai revină, cu atât mai mult în

fața instanței de control judiciar, solicitarea inculpatului de a aplicare a

procedurii simplificate a recunoașterii vinovăției, prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen., fiind irevocabilă.

Atât la instanța de

fond, cât și la instanța de apel, s-au făcut critici referitoare la încadrarea

juridică a infracțiunii săvârșită, la instanța de fond solicitându-se în mod

expres, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice, din

infracțiunea de omor calificat, prevăzuta de art. 174- 175 alin. (1) lit. i) C.

pen., în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C.

pen.

Desigur că, având în

vedere dispozițiile art. 320

1

alin. (2) C. proc. pen., coroborate cu

prevederile exprese ale alin. (6) ale aceluiași articol (în caz de soluționare

a cauzei prin aplicarea alin. (1), dispozițiile art. 334 și 340-344 se aplică

în mod corespunzător), atât instanța investită cu soluționarea fondului cauzei,

cât și instanțele de control judiciar, au obligația să verifice dacă încadrarea

juridică dată prin rechizitoriu faptelor săvârșite de inculpat este corectă,

iar în caz contrar, făcând aplicarea art. 334 C. proc. pen., să dispună

schimbarea încadrării juridice.

În mod corect și

fundamentat instanța de fond nu a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea

de omor calificat, în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte.

În vederea

delimitării infracțiunii de omor în general, de infracțiunile de lovituri

cauzatoare de moarte trebuie să se țină seama de toate împrejurările în care

fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de intensitatea cu care au fost

aplicate loviturile și de regiunea corpului în care s-au aplicat loviturile.

Ori,

apelantul-inculpat a luat o lopată și a ridicat-o, lovind victima în zona

capului, iar în momentul în care a fost deposedat de lopată i-a aplicat

victimei lovituri cu pumnii tot în zona capului, respectiv în zona tâmplelor, iar

în momentul în care victima a căzut la pământ a continuat să o lovească în zona

capului și a corpului.

Victima s-a clătinat

de aproximativ 2-3 ori, după care inculpatul P.V. a îmbrâncit-o, aceasta căzând

la pământ și lovindu-se cu capul de pământ. Victima nu a sângerat ca urmare a

loviturii și căzăturii, dar a rămas inconștientă, leziunile cauzate victimei

ducând la decesul acesteia.

Datorită

caracteristicilor corpurilor contondente, respectiv lopată, acestea prin

lovirea victimei în zone vitale ale organismului și în mod repetat și o durată

mare de timp, au fost apte de a produce decesul acesteia.

Hotărâtoare în

efectuarea distincției dintre infracțiunea de omor în general și infracțiunea

de lovituri cauzatoare de moarte este forma vinovăției cu care a fost săvârșită

fapta.

Infracțiunea de omor

poate fi comisă atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă.

În raport de

obiectele vulnerante folosite, aplicarea loviturilor cu aceste obiecte apte de

a produce moartea, zona vitală a corpului unde au fost aplicate, multitudinea

loviturilor aplicate părții vătămate, de intensitatea loviturii aplicate, de

urmările produse, de împrejurările concrete în care au fost comise faptele,

rezultă în mod cert că apelantul-inculpat a săvârșit infracțiunea dedusă judecății,

cu intenția indirectă de a ucide.

Așa cum rezultă din

raportul medico-legal de necropsie din 30 august 2011, emis de I.M.L. Iași,

„Moartea lui M.I. a fost violentă. Ea s-a datorat unei come cerebrale

consecutive unui hematom subarahnoidian parieto occipital drept și contuzie

cerebrală difuză, edem cerebral cu amprenta găurii occipitale și inundație

ventriculară complicată în evoluție cu bronhopneumonie hipostatică. Leziunile

s-au putut produce prin lovire cu obiect contondent (par, lopată etc.), urmată

de cădere; între agresiune și deces există legătură de cauzalitate”.

Astfel că, așa cum se

arăta mai sus, în mod corect instanța de fond nu a schimbat încadrarea juridică

din infracțiunea de omor calificat, în infracțiunea de lovituri cauzatoare de

moarte.

Din examinarea

materialului probator rezultă că nu se poate susține că infracțiunea a fost

săvârșită cu praeterintenție.

La infracțiunea de

omor, procesul cauzal este liniar, în sensul unei legături imediate de la cauza

primară și unică la efect, pe când la infracțiunea de lovituri cauzatoare de

moarte acest proces ia forma unui traseu sinuos sau a unor trasee multiple și

intersectate; rezultatul mai grav survine condiționat și nu cauzat de leziunile

inițiale.

Dacă în nexul cauză

primară (actul agresiv), vătămare, moarte nu intervin verigi intermediare sub

forma unor condiții (împrejurări) preexistente, concomitente sau subsecvente,

deci cauza primară fiind aptă și suficientă prin ea însăși a produce decesul,

atunci efectul primar (vătămare) estre absorbit în mod natural de efectul

secundar mai grav (moartea), fapta inculpatului constituind infracțiunea de

omor, neputându-se reține culpa.

În cazul unui astfel

de raport de cauzalitate (direct) inculpatul nu se poate prevala de

preexistența sau apariția unor elemente pe care nu le-a prevăzut, deși trebuia

și putea să le prevadă, ori prevăzându-le a socotit fără temei că nu se vor

produce, pentru simplul fapt că ele nu mai ajung să îndeplinească în acest nex

cauzal vreun rol de cauză sau condiție.

Deci, fără a putea

vorbi de confundarea raportului de cauzalitate cu vinovăția, în cazul unei

vătămări de pe urma căreia intervine direct și necondiționat moartea victimei,

reprezentarea psihică inițială a inculpatului (pentru vătămare, prin aplicarea

unei corecții) se extinde în mod necesar și asupra ultimului efect (rezultatul

letal) sub forma putinței de a prevedea potențialul tanatogenerator al acțiunii

inițiale.

Așa cum rezultă din

raportul de constatare medico-legală, între leziunile traumatice și deces

există o legătură directă de cauzalitate.

De, altfel, așa cum

este cunoscut, dacă acțiunile violente ale inculpatului au putut determina

decesul prin ele însele, sau chiar a unor factori adjuvanți-prilejuri (care îi

grăbesc efectul, dar nu îl condiționează, cum ar fi starea de ebrietate a

victimei, nu se poate vorbi de săvârșirea din culpă a infracțiunii, ci a

intenției, în cazul nostru a intenției indirecte, fiind lipsită de relevanță cu

privire la încadrarea juridică a infracțiunii, motivația inculpatului (am vrut

să-i aplicăm o corecție, n-am vrut să o omor, etc.).

Aceste din urmă

elemente extrinseci noțiunii de intenție – privită ca poziție psihică a

inculpatului avută în momentul săvârșirii infracțiunii ar putea constitui doar

eventuale circumstanțe, care, de altfel, au fost avute în vedere de instanța de

fond la individualizarea pedepsei aplicate, iar nu la calificarea faptei.

Așa cum s-a susținut

și în ultimul cuvânt al apelantului-inculpat, acesta a susținut că ar fi fost

provocat de victimă, care l-ar fi lovit.

Pentru a se reține

săvârșirea infracțiunii în stare de provocare, se impune, potrivit art. 73 lit.

b) C. pen., îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

- infracțiunea să fi

fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, adică într-o

stare de surescitare sau încordare nervoasă, de mânie sau indignare, ori de

emoție puternică;

- starea de puternică

tulburare sau emoție să fi avut drept cauză o provocare din partea părții

vătămate prin infracțiune, adică actul de provocare să constituie cauza

infracțiunii săvârșite de cel provocat;

- provocarea să fi

fost săvârșită de victima infracțiunii printr-o atingere gravă a demnității

persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă;

- riposta

infractorului la acțiunea de provocare trebuie îndreptată împotriva autorului

actului provocator, iar nu împotriva altei persoane.

Ori, din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului nu rezultă a fi îndeplinite aceste condiții

expres prevăzute de lege.

Așa cum rezultă din

toate probele administrate cel care a declanșat conflictul cu victima a fost

tocmai inculpatul.

În cauză, nefiind

îndeplinite nici una dintre condițiile cumulative enumerate mai sus, nu se

poate reține în favoarea apelantului-inculpat circumstanța atenuantă legală,

cea a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.

Din motivarea

apelurilor rezultă că apelantul-inculpat a solicitat prin apărătorul său ales,

reținerea de circumstanțe atenuante.

În ceea ce privește

individualizarea judiciară a pedepsei, Curtea constată că instanța de fond a

făcut o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen.

Așa cum este

cunoscut, în conformitate cu prevederile art. 72 C. pen., la aplicarea

pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale ale Codului penal, de

limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al

faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează

sau agravează răspunderea penală.

În raport de gradul

de pericol social al infracțiunii săvârșite, fiind vorba de săvârșirea

infracțiunii de omor calificat, de împrejurările concrete în care a fost comisă

infracțiunea și de persoana inculpatului, Curtea apreciază că nu se impune nici

reținerea de circumstanțe atenuante facultative, și, drept urmare, nici

reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea

comisă.

Pentru determinarea

gradului de pericol social se ține cont de două etape.

Mai întâi, se

apreciază dacă gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite.

Orice sancțiune

produce efecte diferite asupra fiecărui inculpat în parte, în funcție de

caracteristicile biologice, psihologice sau sociologice ale acestuia.

Dar, firește, în

lumina criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., gravitatea concretă a unei

activități infracționale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat și

cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei și inculpatului.

Existența uneia sau

unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art. 74 C. pen., sau a

altora asemănătoare, nu obligă instanța de judecată să le considere

circumstanțe atenuante și să reducă sau să schimbe pedeapsa principală,

deoarece, din redactarea dată textului art. 74 C. pen., rezultă că

recunoașterea unor atari împrejurări drept circumstanțe atenuante este lăsată

la aprecierea instanței de judecată.

În această apreciere

se va ține seama de pericolul social concret al infracțiunii, de ansamblul

împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, de urmările produse, ca și de

orice elemente de apreciere privitoare la persoana inculpatului.

Recunoașterea

circumstanțelor atenuante este atributul instanței de judecată și deci lăsată

la aprecierea acesteia.

În speță, în raport

cu gradul de pericol social deosebit de ridicat al infracțiunii săvârșite,

inculpatul ucigându-și cumnatul, modul cum a fost concepută și apoi derulată

săvârșirea infracțiunii, urmarea produsă, comportamentul inculpatului, acesta

dezbrăcându-se de pantalonii și făcând gesturi obscene la adresa victimei M.I.

și a familiei sale, în prezența fiicei acestora de doar 8 ani, (și-a expus

organul genital în fața acestora) și adresându-le în același timp injurii și

cuvinte jignitoare, Curtea constată că nu se justifică reținerea

circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), b) și c) și alin.

(2) C. pen. și să fie coborâtă pedeapsa principală sub minimul special prevăzut

de lege, în condițiile în care limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru

infracțiunea săvârșită au fost reduse, în conformitate cu prevederile art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., cu 1/3.

Gravitatea și

pericolul social al infracțiunii sunt elemente care nu pot fi omise și care

trebuiesc bine evaluate de instanță în alegerea pedepsei și a cuantumului

acesteia.

Așa fiind, inculpatul

trebuia să știe că, pe lângă drepturi, are și o serie de datorii, obligații,

răspunderi, care caracterizează comportamentul său în fața societății, cu atât

mai mult cu cât a comis o infracțiune atât de gravă, ucigându-și cu sânge rece

cumnatul.

Nu se poate ca pentru

faptele săvârșite împotriva altor semeni de ai săi, răspunderea sa penală să nu

fie, corespunzătoare, încălcărilor grave aduse ordinii sociale.

Așa cum se arăta mai

sus și pentru considerentele prezentate, instanța de fond a dat dovadă de multă

înțelegere prin aplicarea unei pedepse principale de doar 11 (unsprezece) ani

închisoare, apropiată de minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea

săvârșită (ca urmare a reducerii, potrivit art. 320

1

alin. (7) C.

proc. pen. a minimului special.

Desigur că, față de

faptul că sentința penală a fost apelată doar de inculpat, având în vedere

dispozițiile art. 372 C. proc. pen., care reglementează principiul non

reformațio in pejus, Curtea nu poate majora cuantumul pedepsei principale

aplicate inculpatului, dar pe care de consecință, nu se impune reducerea

acestei pedepse.

Aspectele invocate de

apelantul-inculpat, referitoare la lipsa antecedentelor penale, faptul că este

căsătorit, are copii minori, etc., așa cum rezultă și din motivarea sentinței

penale apelate, au fost avute în vedre de instanța de fond la efectuarea

individualizării judiciare a pedepsei, astfel că nu se impune a se da de

instanța de control judiciar altă semnificație și eficiență juridică.

Hotărârea apelată

este nelegală sub aspectul laturii civile a cauzei.

Așa cum rezultă din

probele administrate victima avea în întreținere la data săvârșirii infracțiunii

de inculpat un copil minor, respectiv pe M.G., în vârstă de 8 ani la data

săvârșirii infracțiunii.

În aceste condiții,

fiind vorba de o persoană fără capacitate de exercițiu, în conformitate cu dispozițiile

art. 17 alin. (1) C. proc. pen., cu art. 348 C. proc. pen., instanța de fond

avea obligația să exercite din oficiu acțiunea civilă, să administreze probe cu

privire la veniturile pe care le realiza victima anterior săvârșirii

infracțiunii și să oblige pe inculpat la plata unei prestații periodice lunare,

începând cu data de săvârșirii infracțiunii și până la împlinirea de minoră a

vârstei de 18 ani.

Pentru aceleași

considerent, al neagravării situației inculpatului în propria cale de atac,

Curtea nu poate corecta acest motiv de nelegalitate al hotărârii apelate.

Desigur că

reprezentantul legal al minorei are deschisă calea unei acțiuni civile

separate.

Cu privire la starea

de arest, Curtea constată că prin încheierea din data de 30 iulie 2011, pronunțată

de Tribunalul Bacău, în temeiul art. 149

1

alin. (9) și (10) C. proc.

pen., cu art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea

preventivă a inculpatului pentru o durată 29 de zile, începând cu data de 30

iulie 2011.

Prin încheierea din

23 august 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 4203/110/2011, s-a

admis propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău și s-a dispus

prelungirea arestării preventive pe o durată de 30 de zile, începând cu data de

28 august 2011 până la 26 septembrie 2011, inclusiv.

Prin rechizitoriul nr.

589/P/2011 din data de 16 septembrie 2011, al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Bacău, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv

a inculpatului P.V., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat,

prevăzută de 174 alin. (1), art. 175 lit. i) C. pen.

În conformitate cu

dispozițiile art. 300

1

C. proc. pen., cu art. 160 C. proc. pen.,

respectiv, art. 300

2

C. proc. pen., cu art. 160

b

alin.

(1) și (3) C. proc. pen., respectiv, art. 350 C. proc. pen., instanța, inclusiv

prin sentința penală apelată, a menținut arestarea preventivă a inculpatului.

Curtea de apel Bacău,

prin încheierea din data de 22 noiembrie 2011, în conformitate cu prevederile

art. 300

2

C. proc. pen., cu art. 160

b

alin. (1) și (3) C.

proc. pen., a menținut arestarea preventivă a apelantului-inculpat.

Așa cum se arăta mai

sus, la arestarea preventivă a apelantului-inculpat s-a reținut ca temei în

drept prevederile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., respectiv,

„inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe

că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.”

Analizând actele și

lucrărilor dosarului, Curtea constată că măsura arestului preventiv a fost

legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv

nu s-a schimbat. Din probatoriul administrat în cauză rezultă presupunerea

rezonabilă că apelantul–inculpat a săvârșit faptele pentru care a fost trimis

în judecată și condamnat de instanța de fond.

De asemenea, din

probe rezultă că recurentul-inculpat se află în situația prevăzută de art. 148

alin. (1) lit. f) C. proc. pen., temei avut în vedere la luarea măsurii

arestului preventiv, în sensul că există presupunerea că aceștia a săvârșit

infracțiunea pentru care legea prevede pedepse închisorii mai mare de 4 (patru)

ani închisoare și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică.

Luarea și menținerea

măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul

ridicat de pericol social al infracțiunii, de împrejurările concrete în care se

presupune că a comis fapta, prin această infracțiunea aducându-se atingere,

valorii supreme, viața unei persoane.

Pericolul social

concret pentru ordinea publică rezultă și din modalitatea în care se presupune

că a fost concepută săvârșirea infracțiunii, precum și din rezonanță socială pe

care a produs-o în comunitatea în care trăiau părțile și nu numai.

Prin operațiunea

logică a interpretării, temeiurile prevăzute de 148 lit. f) C. proc. pen.

trebuie examinate prin raportare la probele administrate prin intermediul

mijloacelor de probă prezentate mai sus, acestea fiind cele care conferă

elemente în susținerea pericolului concret pentru ordinea publică, pericol care

este real și actual și pe cale de consecință pentru menținerea măsurii

arestului preventiv a intimatei-inculpate.

Elocvente în acest

sens sunt depozițiile martorilor audiați în cauză, care în caracterizează pe

inculpat ca pe o persoană violentă și cu un comportament necorespunzător.

În cadrul criteriilor

complementare, gradul de pericol social al infracțiunii, trebuie privit și prin

prisma unor circumstanțe concrete ale cauzei, cum ar fi: de frecvența

infracțiunilor de același gen săvârșite și de necesitatea unei prevenții

generale.

În ceea ce privește

trecerea timpului și estomparea pericolul pe care l-ar prezenta lăsarea în

libertate a inculpatei, față de și data arestării, Curte reține următoarele:

Este adevărat că prin

trecerea timpului rezonanța socială negativă produsă de săvârșirea infracțiunii

imputate se diminuează, însă pentru a se dispune revocarea măsurii arestului

preventiv sau înlocuirea acestei măsuri cu altă măsură neprivativă de

libertate, trebuie ca punerea în libertate la inculpatului se nu constituie un

pericol concret, real și actual pentru ordinea publică.

Ori, în raport de

aspectele mai sus prezentate, Curtea constată că trecerea timpului nu este de

natură, în această cauză și în acest moment să fi determinat stingerea

rezonanței sociale negative produsă de săvârșirea infracțiunii pentru care este

judecată și a fost condamnată intimata-inculpată.

Nu se poate susține

că le va fi indiferent concetățenilor, care au fost îngroziți de infracțiunea

săvârșită să-l vadă în libertate pe inculpat.

Mai degrabă, reacția

nu poate fi decât extrem de negativă și va fi apreciată, cu certitudine, ca o

lipsă de fermitate a organelor judiciare față de presupuse fapte de o gravitate

deosebită, care nu se poate răsfrânge decât negativ asupra ordinei de drept și

a încrederii în organele judiciare chemat să contribuie la apărarea ordinii de

drept, la apărarea persoanei și drepturilor și libertăților acesteia, cu

deosebire a dreptului la viață, precum și la educarea cetățenilor în spiritul

respectării legilor.

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a

intimaților-inculpați trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub

acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O., care, în câteva cauze împotriva

Franței (de exemplu cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001) a statuat că

în măsura în care dreptul național o recunoaște-prin gravitatea deosebită și

prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o

„tulburare a societății” de natură să justifice o detenție preventivă.

În cauza dedusă

judecății se constată, pentru aspectele mai sus prezentate, că temeiurile avute

în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă și în prezent,

infracțiunea pentru care este trimis în judecată și condamnat

apelantul-inculpat de instanța de fond sunt în măsură, prin natura lor și

consecințele produse, să releve un pericol cert, real și actual pe care l-ar

prezenta inculpatul pentru ordinea publică.

În jurisprudența sa C.E.D.O.

a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea și desigur

menținerea acestei măsuri a unui inculpat suspectat că a comis o infracțiune:

pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei Hotărârea din 10

noiembrie 1969), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice

aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968),

riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să

tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991

și Hendriks împotriva Olandei, Hotărârea nr. 43701 din 05 iulie 2007).

Curtea constată că,

în raport de aspectele mai sus arătate, în cauză este sunt îndeplinită una

dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca „acuzații” să tulbure ordinea

publică.

Curtea apreciază că

lăsarea în libertate a apelantului-inculpat, în această fază a procesului penal,

ar genera o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol concret, real

și actual, pentru ordinea publică și că prin operațiunea logică a

interpretării, temeiul prevăzut de 148 lit. f) C. proc. pen. trebuie examinate

prin raportare la probele administrate prin intermediul mijloacelor de probă.

Prin lăsarea în

libertate a apelantului-inculpat s-ar induce un puternic sentiment de

insecuritate socială, de nesiguranță, în opinia publică, fapt care, în final,

s-ar repercuta negativ asupra finalității actului de justiție, în condițiile în

care cetățenii ar constata că persoane acuzate de săvârșirea unor infracțiuni

de o asemenea gravitate sunt judecate în stare de libertate.

Pentru aceleași

considerente, Curtea constată că nu se impune revocarea măsurii arestului

preventiv, sau înlocuirea măsurii arestului preventiv cu altă măsură preventivă

neprivativă de libertate.

În primul rând,

trebuie arătat că, potrivit art. 139 alin. (1) și (2) C. proc. pen., sunt două

instituții de drept procesual, cea a revocării măsurii preventive, indiferent

care ar fi aceasta, reglementă de art. 139 alin. (2) C. proc. pen. și cea a

înlocuirii unei măsurii preventive cu o altă măsură preventivă, prevăzută de art.

139 alin. (1) C. proc. pen.

În conformitate cu

dispozițiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen.: „Când măsura preventivă a fost

luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să

justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu

sau la cerere, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive,

punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este

arestat în altă cauză.”.

Potrivit acestui

text, măsura preventivă luată, în cauza dedusă judecății, măsura arestului

preventiv a inculpaților, se revocă numai atunci când nu mai există vreun temei

care să justifice menținerea măsurii preventivei.

Potrivit acestui

text, în soluționarea cererii de revocare a măsurii preventive a arestului

preventiv a inculpatului, instanța are obligația de a verifica dacă mai

subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive.

Ori, așa cum se arăta

mai sus, temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a

schimbat, subzistând și în prezent.

În ceea ce privește

înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea sau țara, prevăzute de art. 145 și art. 145

1

C. proc.

pen., potrivit prevederilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen.: „Măsura

preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat

temeiurile care au determinat luarea măsurii.”

Deci, pentru a se

dispune înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă, trebuie

să se schimbe temeiurile care au determinat luarea măsurii.

Ori, așa cum se arăta

mai sus, temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a

schimbat, subzistând și în prezent, astfel că nu se poate dispune nici

revocarea măsurii arestului preventiv a inculpatului și nici înlocuirea măsurii

arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara.

Curtea, pentru

aspectele mai sus prezentate, constată că scopul măsurilor preventive nu poate

fi atins prin luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate.

În ceea ce privește

dispozițiile art. 5 din C.E.D.O., privitoare la necesitatea „stabilirii unei

durate rezonabile a arestării prin apreciere și în raport de fapta ce formează

obiectul judecății”, se impune a arăta că potrivit art. 5 pct. 3 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 paragraf 3 din Convenție, modificat prin

Protocolul nr. 11, „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile

prevăzute de paragraf 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată

înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen

rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.

Referindu-se la

„criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri

penale”, C.E.D.O. a statut că acestea sunt similare cu cele referitoare și la

procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul

inculpatului și comportamentul autorităților competente (decizia C.E.D.O. din

31 martie 1998).

Referitor la

determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanța

europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este

acuzată”, adică data sesizării instanței competente, potrivit dispozițiilor

legii naționale sau “o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete

preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale

ale statelor contractante).

În această privință,

Curtea Europeană face precizarea că noțiunea de „acuzație penală” în sensul art.

6 alin. (1) din Convenție, semnifică notificarea oficială care emană de la

autoritatea competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee

ce este corelativă și noțiunii de „urmări importante” privitoare la situația

învinuitului (decizia C.E.D.O. din 25 mai 1998 cauza Hozee c. Olandei).

Cât privește data

finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul

„termenului rezonabil”, curtea a statuat că aceasta este data pronunțării

instanței cu privire la acuzațiile aduse inculpatului (decizia din 27 iunie

1968 în cauza Eckle contra Germaniei).

Curtea Europeană a

avut în vedere și „comportamentul acuzatului”, cerând ca acesta să coopereze

activ cu autoritățile judiciare (decizia din 25 februarie 1993 în cauza

Dobbertin contra Franței).

Aplicând aceste

principii la speța de față, durata arestării preventive a

apelanților-inculpați, nu poate fi apreciată că a depășit un termen rezonabil,

așa cum este prevăzut de art. 5 paragraf 3 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Autoritățile

judiciare au luat toate măsurile pentru soluționarea cu celeritate a cauzei.

De altfel, așa cum se

arăta, data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare

pentru calculul „termenului rezonabil”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat că aceasta este data pronunțării instanței cu privire la acuzațiile

aduse inculpatului.

Ori, în cauză s-a

pronunțata de instanța de fond o hotărâre de condamnare a inculpatului, soluție

care a fost menținută de instanța de control judiciar.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea, evaluând și gravitatea infracțiunii pentru care

apelantul-inculpat a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond,

modul și circumstanțele în care se presupune că au fost săvârșite faptele,

comportamentul violent cu care este cunoscut în societate apelantul-inculpat,

reacția publică declanșată datorită faptelor presupuse a fi comise de acesta, starea

de nesiguranță care ar putea fi generată de punerea în libertate a

inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestului preventiv subzistă, astfel că privarea acestuia de libertate, în

această fază a procesului penal, este necesară, punerea în libertate,

prezentând, pentru aspectele mai sus prezentate, un pericol concret, actual și

real pentru ordinea publică.

Împotriva deciziei

penale nr. 150 din 6 decembrie 2011 a declarat recurs inculpatul P.V.

În drept au fost

invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17 și 14 C.

proc. pen.

În fapt au fost

criticate atât sentința cât și decizia pentru greșita încadrare juridică dată

faptelor și cuantumului prea mare al sancțiunii aplicate.

Recurentul a arătat

că a lovit victima cu pumnii și nu cu lopata, dovadă faptul că nu s-au găsit

urme de sânge pe aceasta. Recurentul arată că declarațiile martorilor sunt

determinate de relații de dușmănie, iar în realitate victima a fost lovită de

soție din greșeală, în timpul încăierării, cu biciul.

În ceea ce privește

individualizarea pedepsei, recurentul arată că circumstanțele personale îl

îndreptățesc să ceară o pedeapsă mai scăzută.

Deliberând asupra

recursului declarat de P.V. împotriva deciziei penale nr. 150 din 6 decembrie

2011 a Curții de Apel Bacău, urmează să îl respingă ca nefundat pentru

următoarele considerente:

În ceea ce privește

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.,

instanța constată că aplicând victimei lovituri cu intensitate într-o regiune

vitală, inculpatul a prevăzut rezultatul acțiunilor sale.

Deși este posibil ca

obiectiv activitatea materială a inculpatului să pună în pericol viața

victimei, însă subiectiv acesta să nu fi acționat cu intenția de a ucide,

această din urmă situație ar trebui să fie dedusă nu din acțiunile exterioare,

care în cauză indică existența intenției de omor, ci pe baza altor elemente.

În cauză nu există o

asemenea probă.

Inculpatul avea o

relație conflictuală cu victima, astfel cum au arătat martorii audiați. Nu se

poate scinda desfășurarea reală a faptelor pentru a se reține agresivitatea

victimei, ceea ce ar putea justifica riposta inculpatului, trecând peste

factorii care au determinat comportarea victimei.

Apărarea principală a

inculpatului are în vedere faptul că nu a dorit să suprime viața victimei,

deoarece nu a lovit cu lopata pe care o folosea la construcția fântânii.

Poziția sa este

infirmată de declarațiile martorilor N.M. (dosar urmărire penală), martorii M.I.,

C.C., N.G. și expertiza medico-legală efectuată în cauză. Mai mult, atât

fotografiile judiciare de la locul faptei, care indică urmele de sânge pe

lopată, cât și expertiza medico-legală care scoate în evidență natura leziunii

produse, contrazic ipoteza învederată de inculpat în sensul că soția victimei, în

timpul încăierării, l-a lovit pe soțul său cu biciul, provocând leziunea în

zona capului.

Fotografiile

judiciare arată petele brune de sânge de pe lopată, a căror existență nu a

putut fi explicată în mod verosimil de către inculpat. Nu există nicio altă

modalitate în care petele de sânge să fi ajuns pe lopată cu excepția aceleia

explicate de către acuzare, și anume ca o consecință a loviturii aplicate de

inculpat.

Este real faptul că

nu a existat o expertiză ADN a petelor de sânge care să arate cui aparțin

acestea.

Inculp