ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2231/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2231/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra recursului penal de

față, constată că, prin sentința penală nr. 30/ D din 14 februarie 2012,

pronunțată de Tribunalul Bacău, s-a dispus, în baza art. 174 alin. (1) C. pen.,

condamnarea inculpatului P.C. la pedeapsa de 14 ani închisoare și 8 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II

a și lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din

pedeapsă durata reținerii și a arestului preventiv de la 12 septembrie 2011 la

zi, iar, în baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a

inculpatului.

S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 lit.

a) teza a

II-

a și lit. b) C. pen. și s-a dispus

păstrarea mijloacelor de probă aflate în plicurile și coletele consemnate în

procesul verbal din data de 12 decembrie 2011, aflate la camera de corpuri

delicte a Tribunalului Bacău.

A fost obligat inculpatul la plata

sumei de 10.000 lei către partea civilă D.T. și s-a luat act că D.I. nu s-a

constituit parte civilă în procesul penal.

Totodată, s-a făcut aplicarea art. 7

din Legea nr. 76/2008 și art. 191 C. proc. pen.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanța a reținut, în esență, în fapt, că, în dimineața zilei de 08

septembrie 2011, inculpatul a fost rugat de martora D.V. să o ajute la montarea

unei lustre în domiciliul său. Dând curs solicitării martorei, inculpatul, care

deja consumase băuturi alcoolice, fiind un împătimit al alcoolului, s-a

deplasat la locuința acesteia, unde a consumat împreună cu martora și cu

victima D.A., în vârstă de 61 de ani, circa 2 litri de vin și separat încă

aproximativ 2 litri din aceeași băutură. Întrucât victima a invitat-o la el

acasă pe numita D.P.I., nepoata martorei D.V., pentru a-i da un cuier,

inculpatul s-a oferit să o ajute la transport, motiv pentru care cei trei s-au

deplasat la locuința lui D.A. în scopul luării bunului promis. Deoarece victima

a încercat să amâne momentul remiterii acestuia, motivând că nu dorește să fie

văzut de alte persoane de pe stradă când își înstrăinează bunurile, inculpatul

s-a enervat și a început să riposteze verbal, fapt ce l-a determinat pe D.A.

săi ceară să părăsească locuința și curtea sa. Inculpatul a refuzat, însă, și

l-a prins pe victimă pe după cap, lovindu-l cu pumnul și cu piciorul în zona

spatelui. Având în vedere reacția inculpatului, victima a luat o bâtă de lângă

perete și l-a lovit pe acesta peste umăr, fapt care l-a iritat și mai mult pe

inculpat, astfel că acesta a început să îi aplice victimei mai multe lovituri

cu pumnul în zona nasului și a gurii, în timp ce, cu cealaltă mână, o ținea de

ceafă, până ce victima a căzut și s-a lovit cu capul de pragul ușii de acces în

prima cameră a locuinței. Martora oculară D.P.I. s-a speriat și a fugit,

inculpatul rămânând singur în locuință cu victima. D.A. s-a ridicat singur de

jos, dar inculpatul l-a lovit din nou cu pumnul în figură, acesta căzând din

nou și lovindu-se cu capul de pragul aceleiași uși, după care inculpatul i-a

mai aplicat și alte lovituri, cu piciorul în zona capului, pieptului,

abdomenului, a spatelui și a membrelor. De asemenea, inculpatul a mai lovit

victima și cu bâta cu care fusese agresat anterior de acesta, în partea stângă

a capului, respectiv zona fronto - parietală stânga, corpul contondent

rupându-se. Imediat după săvârșirea faptei, inculpatul a părăsit locuința

victimei și, în momentul în care a ieșit afară din curte, a avut o reacție

nervoasă, aruncând căruciorul cu care venise în mijlocul șoselei și izbind cu

piciorul poarta de acces în curtea locuinței victimei, manifestări ce au fost

observate de martora D.P.I., care a plecat înspre locuința bunicii sale pentru

a-i relata incidentul.

S-a mai arătat de către judecătorul fondului

că, ulterior, inculpatul, aflat în stare de ebrietate, s-a deplasat „la magazin

la D.”, unde s-a lăudat că „a lăsat pe cineva în baltă de sânge”, după care a

ieșit pe DN 11, a oprit aproximativ 4-5 autovehicule care se deplasau către

mun. Onești și a acostat o femeie de etnie rromă cu intenția de a o agresa,

însă aceasta a început să țipe, în ajutorul său sărind trei bărbați din același

grup cu ea, precum și bunica și vărul inculpatului. Apoi, inculpatul a mai rupt

niște pomi plantați în fața curții unui vecin, după care a început să strige

că, dacă se va apropia cineva de el, îl va omorî, pentru că „a mai bătut pe

unul și l-a lăsat într-o baltă de sânge”.

A mai reținut instanța că, ajunsă

acasă, martora D.P.I. a povestit bunicii sale, D.V., cele întâmplate, după

care, în cursul serii, cele două s-au deplasat la locuința victimei D.A., unde

au constatat lipsa acestuia și mai multe pete de sânge pe pragul ușii de acces

în prima cameră, în apropierea ușii, pe podea și pe perna de pe pat, observând

și bâta folosită de inculpat, ruptă în două bucăți și murdară de sânge. Văzând

că victima nu este acasă, cele două au părăsit locuința, însă martora D.P.I. a

revenit a doua zi, găsindu-l pe D.A. în stare de agonie. În ziua de 10

septembrie 2011, în jurul orelor 13,00 - 13,30, victima a fost găsită decedată

în cea de-a doua cameră a locuinței sale, de către mama sa D.T., care sosise

din mun. Onești. După două zile, în data de 12 septembrie 2011, inculpatul,

fiind convins de bunica sa P.N., s-a prezentat singur la Postul de Poliție

Bogdănești și s-a pus la dispoziția organelor de urmărire penală, pentru

cercetări. Această situație de fapt a fost reținută de instanță din coroborarea

întregului material probator administrat în cauză, respectiv procesul verbal de

cercetare la fața locului, declarațiile părții vătămate D.I. și părții civile D.T.,

declarațiile inculpatului P.C. și ale martorilor D.P.I., D.V., D.N., D.O., P.N.,

A.D., procesele verbale de percheziție domiciliară, biletele de ieșire din spital

pe numele inculpatului P.C., raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr.

S/2482A2 din 29 septembrie 2011 emis de S.M.L. Bacău, privind pe inculpatul P.C.,

procesul verbal de constatare a efectuării de acte premergătoare, planșele

foto, procesul verbal de constatare preliminară a cauzelor decesului victimei D.A.,

precum și raportul de constatare medico - legală nr. 87/ A4 din 11 septembrie

2011, emis de C.M.L. Onești, din care rezultă că „moartea numitului D.A. a fost

violentă. Ea s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute instalate după

fractură de boltă și bază de craniu cu hemoragie subarahnoidiană cerebrală și

cerebeloasă și hemoragie externă consecutive unui politraumatism prin agresiune

(omucidere). Leziunile de violență externe și interne s-au putut produce prin

lovire cu corpuri și mijloace contondente și corpuri tăietoare-despicătoare, în

circumstanțele stabilite de anchetă și au legătură de cauzalitate directă cu

decesul. Moartea poate data din 10 septembrie 2011.”

În drept, instanța a apreciat că fapta

inculpatului P.C. care, în după-amiaza zilei de 08 septembrie 2011, în jurul

orei 14,00, pe fondul consumului de alcool și al unui conflict spontan, a lovit

cu o bâtă, precum și cu pumnii și picioarele victima D.A. în zona capului și a

corpului, cauzându-i leziuni traumatice grave care au condus la decesul

victimei în data de 10 septembrie 2011, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de omor, prevăzute de art. art. 174 alin. (1) C. pen.

La stabilirea acestei încadrări

juridice, instanța a avut în vedere zona anatomică vizată, în principal capul,

zonă vitală a organismului, precum și zonele toracică și abdominală; natura

obiectului vulnerant folosit, respectiv o bâtă, pumnii, picioarele, precum și

intensitatea loviturilor, acestea fiind aplicate cu o violență deosebită,

urmările lor fiind menționate în cuprinsul raportului medico-legal de

necropsie.

În ceea ce privește apărarea formulată

de inculpat în sensul schimbării încadrării juridice în infracțiunea de loviri

sau vătămări cauzatoare de moarte, prima instanță a apreciat că aceasta nu este

întemeiată.

Făcând o prezentare amplă a

elementelor de diferențiere a celor două infracțiuni, instanța a arătat că, în

cauză, nu se poate reține existența infracțiunii prevăzută de art. 183 C. pen.,

deoarece, în raport de obiectul vulnerant folosit pentru a lovi, o bâtă,

făptuitorul a acceptat producerea unui astfel de eveniment, respectiv moartea

victimei, rezultând, așadar, că a acționat cu intenția de a ucide și nu de a

produce doar o vătămare a acesteia, cu atât mai mult cu cât a lovit într-o zonă

vulnerabilă ce poate duce oricând la deces.

În ceea ce privește susținerea

inculpatului în sensul că ar fi fost provocat de victimă, care l-a atacat,

lovindu-l cu bâta peste umăr, prima instanță a apreciat că nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., întrucât, din probele administrate,

rezultă că victima a lovit după ce a fost agresată de inculpat.

La individualizarea pedepsei ce s-a

aplicat inculpatului, instanța a avut în vedere gradul ridicat de pericol

social al faptei și persoana acestuia, care nu a mai fost anterior condamnat,

iar, pe parcursul procesului penal, a avut o poziție nesinceră, recunoscând

doar faptul că a lovit victima cu pumnii și picioarele și negând că ar fi

lovit-o cu o bâtă în zona capului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel inculpatul, pentru nelegalitate și ne temeinicie.

S-a arătat, astfel, că, în mod

nelegal, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de schimbare a

încadrării juridice a faptei formulată înainte de închiderea dezbaterilor,

încălcând, astfel, dreptul la apărare al inculpatului, motiv pentru care a

solicitat admiterea căii de atac, desființarea sentinței penale și trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Totodată, inculpatul a adus critici

sentinței atacate sub aspectul greșitei încadrări juridice a faptei, solicitând

schimbarea acesteia din infracțiunea de omor în cea prevăzută de art. 183 C.

pen., cu reținerea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., privind scuza

provocării și aplicarea unei pedepse cu suspendarea sub supraveghere a

executării acesteia, potrivit art. 86

1

C. pen.

Prin decizia penală nr. 46 din 3

aprilie 2012, Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, în

temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de

inculpatul P.C., a desființat, în parte, sentința apelată, numai în ceea ce

privește omisiunea pronunțării cu privire la cererea de schimbare a încadrării

juridice, iar, în rejudecare, a respins, ca nefondată, cererea de schimbare a

încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen.,

în cea prevăzută de art. 183 C. pen., menținând celelalte dispoziții ale

hotărârii.

Totodată, în temeiul art. 383 alin. (

I

1

)

C. proc. pen., a fost menținută starea

de arest preventiv a inculpatului, conform art. 383 alin. (2) C. proc. pen.,

s-a dedus durata arestării preventive de la 14 februarie 2012 la zi, iar, în

baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus rămânerea în sarcina statului

a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

Pentru a decide astfel, Curtea a

reținut cu privire la motivul de apel care vizează nepronunțarea primei

instanțe asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, că acesta este

fondat, întrucât Tribunalul, deși în considerentele sentinței a făcut referiri la

motivele care nu impun schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor

prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de lovituri cauzatoare

de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., a omis să cuprindă în dispozitivul

sentinței mențiunea privind respingerea cererii de schimbare a încadrării

juridice.

În deplin acord cu opinia primei

instanțe, Curtea a apreciat că încadrarea juridică corectă dată faptei dedusă

judecății este aceea de omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., întrucât

inculpatul a lovit victima cu intensitate și în mod repetat, atât cu pumnii și

picioarele, cât și cu o bâtă, în zone vitale ale corpului, leziunile traumatice

grave suferite, printre care și o fractură craniană frontală stânga creată prin

aplicarea unei lovituri cu corp contondent sau tăietor, conducând, în final, la

deces. Prin urmare, s-a arătat că, în mod justificat, prima instanță a reținut

în motivarea sentinței că nu se impune schimbarea încadrării juridice, însă,

din eroare a omis să menționeze în dispozitivul hotărârii respingerea acestei

cereri, motiv pentru care Curtea a apreciat că se impune modificarea sentinței

sub acest aspect, în sensul respingerii cererii de schimbare a încadrării

juridice. A mai menționat instanța că ne regularitate a constatată nu poate

conduce la trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum s-a solicitat de către

inculpat, întrucât nu se încadrează între cazurile care impun o astfel de

soluție, expres prevăzute de art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

Cu privire la motivul de apel care

vizează reținerea scuzei provocării, având în vedere că agresiunea a avut loc

în locuința victimei, că inculpatul a fost cel care a inițiat conflictul,

reproșându-i acesteia pe un ton ridicat faptul că nu este de acord să îi remită

martorei D. un obiect de mobilier, și că inculpatul nu s-a conformat

solicitării victimei de a părăsi locuința, motiv pentru care aceasta 1-a lovit

ușor peste umăr cu bâta folosită ulterior de inculpat, Curtea a concluzionat

că, în cauză, nu poate fi reținută circumstanța atenuantă a provocării.

Referitor la individualizarea

judiciară a pedepsei, instanța de apel a arătat că aceasta a fost în mod

judicios realizată de către judecătorul fondului, sancțiunea penală aplicată

fiind proporțională cu periculozitatea crescută a inculpatului și gradul de

pericol social extrem de ridicat al faptei comise. Relevantă pentru

periculozitatea inculpatului a fost apreciată și atitudinea acestuia imediat

după comiterea faptei, când s-a angajat într-un nou conflict, cu alte persoane,

context în care le-a adresat acestora amenințări, spunându-se că le va omori,

întrucât „a mai bătut unul și l-a lăsat într-o baltă de sânge”. În aceste

condiții, s-a considerat de către Curte că o reducere a pedepsei nu ar fi conformă

cu atingerea scopului educativ - preventiv prevăzut de art. 52 alin. (1) C.

pen.

Împotriva acestor hotărâri a declarat

recurs, în termen legal, inculpatul P.C., reiterând parțial criticile formulate

în apel.

Astfel, invocând cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., recurentul a

menționat că, prin omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra cererii

de schimbare a încadrării juridice a faptei, i-au fost vătămate drepturile sale

procesuale, motiv pentru care a solicitat, ca efect al admiterii căii de atac

promovate, casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză și trimiterea acesteia,

spre rejudecare, la Tribunalul Bacău. Totodată, în cadrul aceluiași motiv de

recurs, inculpatul a criticat dispoziția primei instanțe prin care a fost

respinsă cererea sa de efectuare a unei noi expertize medico-1 egale.

Sentința primei instanțe și decizia

dată în apel au fost criticate și prin prisma cazului de casare prevăzut de art.

385

9

alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., solicitându-se de către

recurent schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de omor,

prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., în cea de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., pe motiv că nu a acționat

cu intenția de a ucide victima.

Au fost, de asemenea, reiterate și

criticile referitoare la omisiunea instanțelor inferioare de a reține în

favoarea inculpatului scuza provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.,

cu consecința reindividualizării pedepsei aplicate și a stabilirii unei

sancțiuni penale într-un cuantum orientat sub minimul special prevăzut de lege

pentru infracțiunea comisă. Deși recurentul nu a indicat cazul de casare, față

de criticile concrete formulate, acestea vor fi analizate prin raportare la

dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Examinând hotărârile atacate, prin

prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 10,

17 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul

P.C. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

9

alin.

(1) pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, printre altele,

atunci când instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate

sau asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze

drepturile lor și să influențeze soluția procesului.

Pentru a fi incident acest caz de

casare se cere, deci, ca, pe parcursul procesului penal, să fi fost

administrate anumite probe, prin procedeele și mijloacele prevăzute de lege,

probe de natură să influențeze soluția procesului, în sensul schimbării

acesteia, din condamnare în achitare sau invers, ori modificării soluției de

condamnare, fie în legătură cu încadrarea juridică a faptei, fie cu pedeapsa

aplicată, iar instanța să fi omis să se pronunțe asupra unora din aceste probe

administrate în cauză.

În speță, însă, ceea ce se critică de

recurent nu este omisiunea instanțelor de a lua în considerare unele dintre

probele administrate, ci faptul că Tribunalul nu a administrat o anumită probă

solicitată de inculpat, respingând cererea acestuia de efectuare a unei noi

expertize medico-legale, aspect care nu poate fi cenzurat în cadrul cazului de

casare prevăzut art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. și nici

prin prisma vreunui alt motiv de recurs dintre cele expres și limitativ

prevăzute de art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen.

În acest sens, este de menționat că

respingerea de către instanțe a unora dintre probele solicitate pe parcursul

procesului penal nu poate constitui cazul de casare prevăzut art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., care are în vedere doar omisiunea

judecătorului de a se pronunța asupra unor cereri esențiale pentru părți, iar

nu și situația în care instanța a respins respectivele cereri, apreciindu-le

motivat ca fiind neîntemeiate, așa cum este cazul și în speța de față, în care

instanța de fond, prin încheierea din data de 7 februarie 2012, a respins

solicitarea inculpatului de efectuare a unei noi expertize medico-legale, având

în vedere concluziile lucrării de specialitate efectuate în cursul urmăririi

penale, precum și aspectele rezultate din depozițiile martorilor audiați în

cauză.

Referitor la cea de-a doua critică

invocată de recurent în cadrul aceluiași caz de casare, Înalta Curte constată

că nici aceasta nu se circumscrie textului de lege menționat, prin hotărârea

primei instanțe dându-se un răspuns amplu solicitării inculpatului de schimbare

a încadrării juridice a faptei, soluție confirmată în apel și de instanța de prim

control judiciar.

Într-adevăr, din eroare, judecătorul

fondului a omis să menționeze în dispozitivul sentinței pronunțate modalitatea

în care a soluționat cererea formulată de inculpat în temeiul art. 334 C. proc.

pen., însă, se observă că în considerentele hotărârii sunt inserate ample

considerații cu privire la acest aspect, instanța analizând în detaliu

solicitarea acuzatului, procedând la un examen atent al tuturor argumentelor

invocate de acesta și expunând motivele pentru care nu poate accepta cererea

lui, împrejurare ce echivalează cu o pronunțare asupra respectivei cereri,

chiar dacă în dispozitiv nu există o mențiune expresă în acest sens. Pe de altă

parte, nu trebuie ignorat faptul că, în temeiul efectului devolutiv integral al

apelului, Curtea, în rejudecare, după desființarea parțială a hotărârii primei

instanțe, a complinit această omisiune, transpunând în dispozitiv soluția dată

de judecătorul fondului, confirmată în calea de atac, cu privire la solicitarea

inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei.

Ca urmare, având în vedere toate

aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu este incident cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.,

invocat de recurentul inculpat.

recurentul inculpat cu privire la greșita calificare juridică dată de instanța

de fond și cea de prim control judiciar faptei pentru care s-a dispus

trimiterea sa în judecată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată,

apreciind, în raport cu situația de fapt stabilită pe baza materialului

probator administrat, că activitatea infracțională desfășurată de inculpat a

fost corespunzător încadrată în dispozițiile art. 174 alin. (1) C. pen.

În acest sens, Înalta Curte arată că,

spre deosebire de infracțiunea de omor, care se comite numai cu intenție

directă sau indirectă, infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte, în care s-a

solicitat de către recurent schimbarea încadrării juridice, se săvârșește cu

praeterintenție, caracterizată prin intenție în ceea ce privește acțiunea de

lovire și culpă în ceea ce privește rezultatul letal, în sensul că autorul,

deși a prevăzut acest rezultat, nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se

va produce, fie nu l-a prevăzut, deși trebuia și putea să-l prevadă. La

stabilirea intenției cu care a acționat făptuitorul se au în vedere, printre

altele, obiectul vulnerant folosit, zona spre care au fost îndreptate actele de

violență, intensitatea acestora, gravitatea leziunilor cauzate, raporturile

anterioare dintre autor și victimă, precum și atitudinea agresorului după

comiterea faptei.

Raportat la aceste elemente și la

situația de fapt rezultată din probe, Înalta Curte apreciază că fapta

inculpatului P.C. de a aplica victimei D.A., persoană în vârstă de 61 de ani,

pe fondul consumului de alcool și a existenței unui conflict anterior cu

aceasta, multiple lovituri de o intensitate deosebită în diferite părți ale

corpului, îndeosebi în zona craniană, folosind pumnii, picioarele și o bâtă,

obiect contondent apt să ucidă, urmată de abandonarea ei în locuință și,

ulterior, de deces, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de

omor, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. și nu pe cele ale infracțiunii de

loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., inculpatul

acționând cu vinovăție, sub forma intenției indirecte, în sensul că a prevăzut

moartea victimei, ca rezultat al acțiunii sale, și a acceptat producerea

acestui rezultat, chiar dacă nu l-a urmărit.

Contestând existența laturii

subiective a infracțiunii de omor, recurentul a susținut că nu a lovit victima

cu bâta în zona capului, ci doar cu pumnii și picioarele în alte regiuni ale

corpului, încercând să acrediteze ideea că nu există nicio legătură de

cauzalitate directă între leziunile produse de el și moartea numitului D.A.,

precum și faptul că decesul acestuia a fost cauzat de căderea și lovirea

victimei cu capul de pragul ușii, urmare agresiunilor exercitate de inculpat.

Contrar celor susținute de recurent, Înalta

Curte constată, însă, că raportul medico - legal de necropsie nr. 87/ A4 din 11

septembrie 2011, întocmit de C.M.L. Onești, stabilește cu certitudine că

leziunea care a condus la decesul victimei, respectiv fractura craniană

frontală stângă, a fost cauzată prin lovire cu corpuri și mijloace contondente,

iar nu prin lovire de planuri dure. Chiar dacă s-ar putea admite că fractura de

bază craniană ar fi putut fi cauzată de căderea victimei ca urmare a

loviturilor primite de la inculpat și de lovirea cu capul de pragul ușii, este

cert că fractura din partea frontală stânga a capului nu a putut fi produsă

decât prin lovirea victimei cu un corp contondent, nefiind posibilă producerea

unei asemenea fracturi asociată cu o plagă tăiată liniară urmare a unei

lovituri aplicate cu pumnul sau cu piciorul ori prin căderea și lovirea de un

plan dur.

De asemenea, nu poate fi omisă

împrejurarea că, la locul comiterii faptei, a fost găsită o bâtă, indicată și

de martora D.P.I. în declarația sa, aceasta fiind ruptă în două bucăți și având

urme de sânge. Or, față de faptul că, din declarația martorei oculare, nu

rezultă că aceasta s-ar fi rupt în momentul în care victima l-a lovit pe

inculpat, rezultă că, rămânând singur și fiind în stare de surescitare,

inculpatul a lovit victima până când această bâtă s-a rupt. De altfel, chiar

inculpatul, audiat fiind de către instanța de apel, a admis că bâta nu s-a rupt

ca urmare a loviturii aplicate de victimă, neputând, însă, să ofere nicio

explicație valabilă cu privire la faptul că, ulterior incidentului, bâta a fost

găsită ruptă și având urme de sânge.

În aprecierea intenției de a ucide,

trebuie avut în vedere și comportamentul inculpatului ulterior săvârșirii

faptei, acesta având o reacție nervoasă, manifestată, inițial, prin aruncarea

căruciorului cu care a venit la locuința victimei în mijlocul străzii și

lovirea cu piciorul a porții de acces în curte, iar, apoi, prin oprirea unor

autovehicule care se deplasau pe drumul național, acostarea unei persoane de

etnie rromă, ruperea unor pomi plantați în fața curții locuinței unui vecin și

afirmația făcută în public că îl va omorî pe acela care se va apropia de el,

pentru că „a mai bătut pe unul și l-a lăsat într-o baltă de sânge”. De

asemenea, imediat după descoperirea faptei, inculpatul a avut o stare de

agitație, fapt confirmat de martorii D.P.I. și D.O. și s-a sustras, într-o

primă fază, de la efectuarea cercetărilor, plecând din localitate, fiind

ulterior convins de bunica sa să se pună la dispoziția organelor de anchetă.

Având în vedere toate aceste elemente

probatorii la care s-a făcut anterior trimitere, Înalta Curte, în acord cu

instanța de fond și cea de prim control judiciar, consideră că inculpatul P.C. a

acționat, în plan subiectiv, cu intenția indirectă de a ucide victima, motiv

pentru care, constatând că atât Tribunalul, cât și Curtea de Apel au dat o

corectă încadrare juridică faptei comise de acesta, apreciază că nu este

incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17 C.

proc. pen.

constituie circumstanță atenuantă săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei

puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei

vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei

sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Rezultă, așadar, că pentru a putea fi

reținută scuza provocării, este necesar să fie îndeplinite mai multe condiții,

respectiv ca infracțiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice

tulburări sau emoții, această stare să fi avut drept cauză o provocare din

partea persoanei vătămate, iar acțiunea provocatoare să fi fost produsă de

victimă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin

altă acțiune ilicită gravă.

În cauză, ceea ce rezultă din

materialul probator administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza

cercetării judecătorești, respectiv depozițiile martorei oculare D.P.I. și

raportul de constatare medico - legală nr. S/ 2482 din 03 noiembrie 2011

întocmit de S.M.L. Bacău, este faptul că cel care a inițiat conflictul dintre

părți este inculpatul P.C., acesta reproșându-i victimei, pe un ton ridicat,

faptul că nu este de acord să îi remită martorei D. obiectul de mobilier

promis; de asemenea, inculpatul este cel care, la solicitarea victimei, a

refuzat să părăsească locuința acesteia, a prins-o pe după cap, lovind-o cu

pumnul și cu piciorul în zona spatelui, atitudine care a determinat-o să îl

lovească ușor pe inculpat cu o bâtă peste umăr.

Ca urmare, se constată că, în mod

întemeiat, instanțele inferioare au apreciat că nu se poate reține, în speță,

nicio acțiune provocatorie din partea victimei D.A., produsă în vreuna dintre

modalitățile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., atitudinea sa față de

inculpat constituind o reacție la comportamentul violent al acestuia, comportament

ce a stat la baza declanșării situației conflictuale dintre părți.

Toate aceste elemente, supuse

examinării prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 14 C. proc. pen., conduc, în opinia Înaltei Curți, la concluzia că nu

sunt îndeplinite, în cauză, cerințele prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., nefiind

justificată reținerea acestei circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului,

cu consecința reindividualizării pedepsei aplicate prin orientarea acesteia sub

minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă, sancțiunea penală

stabilită de instanța fondului într-un cuantum moderat și confirmată în apel

fiind singura în măsură să asigure realizarea scopului preventiv educativ

prevăzut de art. 52 C. pen.

În consecință, constatând, față de

toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile

de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 10, 17 și 14 C.

proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul P.C.

În temeiul art. 385

17

alin. 4 raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., va deduce

prevenția inculpatului de la 12 septembrie 2011 la zi și, având în vedere că

recurentul este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul P.C. împotriva deciziei penale nr. 46 din 3 aprilie 2012

a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului,

durata reținerii și arestării preventive de la 12 septembrie 2011 la 25 iunie

2012.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

50 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25

iunie 2012.