ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3347/2010

Asupra recursului penal de față constată:

Prin sentința penală nr. 140/P/2005 a Tribunalului Bihor pronunțată în Dosarul nr. 5879/2004 s-a dispus în privința D.P.C. schimbarea încadrării juridice dată faptei reținute în sarcina sa prin rechizitoriu din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1437/2000 cu referire la art. 12 alin. (1) din aceeași lege în infracțiunile prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ambele cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen. a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 10 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 4 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen. a fost condamnat inculpatul și la pedeapsa de 5 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 4 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de constituire sau aderare la un grup infracțional organizat.

În baza art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani.

În temeiul art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului D.P.C., stabilindu-se ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestului preventiv de la 12 iunie 2002 la 20 mai 2003.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 8.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Ca situație de fapt s-a reținut în esență că inculpatul D.P.C. a desfășurat activități privind traficul ilicit de droguri de mare risc, activitate desfășurată în cadrul unui grup infracțional organizat și care a constat în aceea că, în înțelegere cu P.V.D. - liderul grupului infracțional, i-a racolat și trimis în Ecuador, în cursul lunii mai 2002, pe inculpații F.P.A. și C.P.O. în scopul de a transporta și introduce în țară droguri de mare risc - cocaină, iar în luna martie 2002, i-a trimis coinculpatului P.V.D. - aflat în Ecuador, suma de 2.000 dolar SUA, cunoscând că banii erau obținuți din comercializarea drogurilor de mare risc.

Hotărârea în cauză a fost pronunțată de instanța Tribunalului Bihor, ca instanță de rejudecare, învestită în acest sens prin Decizia nr. 216/ A din 12 octombrie 2004 a Curții de Apel Oradea.

Inițial, procesul penal privind pe D.P.C. și alți inculpați a fost soluționat prin sentința penală nr. 130 din 6 aprilie 2004 a Tribunalului Bihor.

În apelul declarat de parchet și inculpații D.P.C., H.A.T., F.A.P. și R.D.F. a fost pronunțată decizia susmenționată, constatându-se în apel că prima instanță nu se pronunțase cu privire la toate infracțiunile reținute în sarcina inculpaților după schimbarea încadrării juridice dintr-o singură infracțiune la Legea nr. 143/2000 în două infracțiuni prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și respectiv art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 13 C. pen. privitoare la legea penală mai favorabilă.

Împotriva sentinței penale nr. 140/P/2005 a Tribunalului Bihor, pronunțată în rejudecarea cauzei, s-a formulat apel de către D.P.C. și ceilalți inculpați.

Apelurile declarate în cauză au fost soluționate de Curtea de Apel Alba Iulia, instanță la care a fost strămutată judecata de la Curtea de Apel Oradea, prin încheierea din 28 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Decizia penală nr. 294 din 22 decembrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 381/57/2006 (1959/2006), a fost respins, între altele, apelul formulat de inculpatul D.P.C.

Inculpatul nu a fost prezent la judecata în apel, iar pentru apărarea intereselor sale a fost desemnat un avocat din oficiu.

Inculpatul nu a fost prezent nici la termenul din 19 decembrie 2006 când au avut loc dezbaterile în apel și nici la pronunțarea soluției de la termenul din 22 decembrie 2006.

Potrivit actelor dosarului, comunicarea deciziei către inculpat a avut loc la data de 04 ianuarie 2007, conform procesului verbal depus la fila 240 dosar apel.

Conform mențiunilor înscrise în procesul verbal, comunicarea actului s-a făcut, prin afișare, pe ușa locuinței destinatarului.

În comunicarea emisă, domiciliul inculpatului a fost menționat la adresa din O., județ B.

Din actele dosarului rezulta însă că inculpatul figura cu domiciliul în O., județ B.

Cu toate acestea, s-a considerat că procedura de comunicare fusese legal efectuată cu apelantul - inculpat.

Ca urmare, constatându-se că inculpatul nu a declarat recurs în cauză, după expirarea termenului legal de 10 zile prevăzut pentru exercitarea căii atac, a fost emis mandatul de executare nr. 163 din 5 februarie 2007, în baza sentinței penale nr. 140/2005 a Tribunalului Bihor.

Mandatul emis pe numele inculpatului pentru pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare a fost pus în executare la data de 03 noiembrie 2008, când acesta a fost predat de autoritățile judiciare spaniole, în baza mandatului european de arestare emis de autoritățile naționale.

Mandatul de executare emis pe numele inculpatului nu a fost retras, acesta executând pedeapsa în baza hotărârilor atacate prin prezentul recurs.

Cererea de recurs în cauză a fost formulată de inculpat la data de 20 mai 2010, după circa 1 an și 6 luni de la începerea executării pedepsei.

Inculpatul a susținut că este în drept să exercite calea de atac întrucât nici până în prezent nu i-a fost comunicată decizia instanței de apel.

S-a arătat în acest sens că dispozitivul deciziei din apel îi fusese comunicat la o adresă greșită, situație în care nu se putea considera că a fost încunoștiințat despre soluția pronunțată în cauză, existând și dovezi la dosar că nu se mai afla în țară din 1 noiembrie 2005.

S-a mai arătat că numai o comunicare legal efectuată marchează începerea curgerii termenului de recurs, iar în absența îndeplinirii acestei formalități, nu poate opera decăderea părții din dreptul de a folosi calea de atac.

Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta cale de atac a fost formulată cu depășirea termenului legal.

Potrivit art. 385

3

C. proc. pen. cu referire la art. 363 alin. (3) teza a II-a din același cod, termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, și începe să curgă, pentru partea care a lipsit la dezbateri și la pronunțare, de la data comunicării copiei de pe dispozitivul hotărârii.

Comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii constituie momentul de plecare al curgerii termenului de recurs, prin îndeplinirea acestei formalități, asigurându-se că partea care a lipsit la dezbateri și la pronunțare a luat cunoștință de cele hotărâte de instanță.

Evident, că numai o comunicare făcută cu respectarea prevederilor legale referitoare la locul de comunicare, înmânare sau, după caz, afișarea actului, determină curgerea termenului de recurs.

Pentru situația în care comunicarea nu a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor art. 177 - 182 C. proc. pen., calea de atac exercitată după expirarea termenului prevăzut de lege - calculat de la data comunicării nelegale, trebuie considerată ca fiind introdusă în termen, neexistând garanția că partea a luat cunoștință de existența hotărârii pronunțate împotriva sa și că a renunțat la exercițiul căii de atac.

Această interpretare nu se impune însă și în situațiile în care se constată cu probe certe că partea a luat cunoștință de hotărârea instanței și și-a manifestat dreptul de opțiune cu privire la exercitarea căii de atac.

În speță, deși comunicarea dispozitivului din apel s-a efectuat la o adresă eronată, inculpatul a aflat despre cele hotărâte de instanță cu ocazia încarcerării sale în executarea mandatului nr. 163 din 5 februarie 2007 emis de Tribunalul Bihor.

Respectivul mandat de executare a pedepsei închisorii cuprindea mențiunea privitoare la numărul și data hotărârii pusă în executare, instanța care a pronunțat-o și modalitatea de rămânere definitivă a acesteia.

Rezultă astfel că, la data de 3 noiembrie 2008, inculpatul a luat cunoștință despre hotărârea din apel și soluția de confirmare a condamnării pronunțate împotriva sa în primă instanță.

În acest sens este de menționat că arestarea condamnatului pe baza mandatului de executare a pedepsei închisorii se face concomitent cu înmânarea unui exemplar al mandatului, procedura prevăzută de art. 422 C. proc. pen., neconținând nicio derogare sub acest aspect.

Inculpatul nu a susținut niciun moment că nu ar fi avut cunoștință despre soluția instanței de apel, ci doar că este în drept să exercite calea de atac întrucât nici până în prezent nu i-a fost comunicată decizia instanței de apel.

Împrejurarea invocată este însă lipsită de relevanță juridică câtă vreme prin efectuarea comunicării dispozitivului se urmărește informarea părții cu privire la conținutul hotărârii, spre a se putea aprecia cu privire la exercitarea căii de atac.

Or, în speță, această formalitate a fost îndeplinită prin intermediul procedurii prevăzute pentru punerea în executare a mandatului emis în baza hotărârii de condamnare.

Prin urmare, de la data punerii în executare a mandatului emis în cauză a început să curgă și termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac, de la această dată inculpatul aflându-se în situația de a cunoaște despre cele hotărâte de instanță.

În consecință, cererea de recurs de față, introdusă la mai bine de 1 an și 6 luni de la începerea executării pedepsei și de la data la care inculpatul a luat cunoștință de ceea ce s-a hotărât prin decizia instanței de apel, este tardiv formulată, prin raportare la dispozițiile art. 385

3

C. proc. pen.

Așa fiind, în temeiul art. 385 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca tardiv formulat și va dispune obligarea recurentului inculpat D.P.C. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de inculpatul D.P.C. împotriva Deciziei penale nr. 294/ A din 22 decembrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 septembrie 2010.