ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1707/2012

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Măcin reclamanta SC S.B.C. SRL Galați a

solicitat obligarea pârâtei SC M.L. SRL Luncavița la plata sumei de 120.250,80

lei reprezentând debit restant ca urmare a achiziționării de mărfuri în anul

2006, precum și la achitarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea

demersului său judiciar reclamanta a arătat că în cursul anului 2006 a livrat pârâtei semințe agricole, conform facturilor fiscale și avizelor de însoțire a mărfii,

însă aceasta, cu rea credință, nu și-a îndeplinit obligația de plată a

contravalorii produselor, cu toate că, în fiecare an, a fost contactat

administratorul și i s-au propus mai multe variante de achitare, pe care le-a

refuzat, că din totalul valorii facturilor fiscale nr. 0155247 din 11 aprilie 2006

emisă pentru suma de 25.528 lei, nr. 0155169 din 17 mai 2006 emisă pentru suma

de 64.108 lei și nr. 0155197 din 1 iunie 2006 emisă pentru suma de 47.493 lei,

urmare a unor plăți parțiale, a rămas un rest de plată în cuantum de 120520,86

lei, iar în luna august 2008, s-a comunicat pârâtei o notificare la care s-a

răspuns la 29 august 2008 și s-a recunoscut existența debitului rezultând din

facturile fiscale menționate, solicitându-se și eșalonarea debitului.

În drept, s-au

invocat dispozițiile art. 942 și art. 969 C. civ., art. 43 și art. 44 C. com.

Prin sentința civilă

nr. 379 din 16 iunie 2010 Judecătoria Măcin a admis excepția de necompetență

materială avânt în vedere valoarea obiectului cererii, și-a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, pe rolul căruia s-a format

dosarul nr. 1958/88 din 02 iulie 2010.

Pârâta a depus

întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin sentința civilă

nr. 2900 din 19 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Tulcea s-a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune, acțiunea fiind respinsă ca atare, și

în temeiul art. 274 C. proc. civ. reclamanta a fost obligată reclamanta la

plata sumei de 3100 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către societatea pârâtă.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut, raportat la data emiterii fiecăreia dintre

facturi, că termenul de prescripție de 3 ani era împlinit la data sesizării

Judecătoriei Măcin - 6 mai 2010 deoarece societatea reclamantă, deși a invocat

întreruperea termenului prescripției prin recunoașterea debitului de către

pârâtă, prin adresa nr. 51 din 29 august 2007, nu a dovedit acest aspect.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta SC S.B.C. SRL, care a criticat-o ca fiind

nelegală considerând că în mod eronat a fost admisa excepția prescripției

acțiunii invocate de către parata SC M.L. SRL, față de probele administrate.

Curtea de Apel

Constanța, secția maritimă și fluvială de contencios administrativ și fiscal,

prin decizia nr. 49/COM din 30 martie 2011, a admis apelul reclamantei, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza aceleiași instanțe în vederea soluționării

fondului litigiului.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în raport de dispozițiile

art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, că reclamanta

a probat recunoașterea de către pârâtă a debitului ce izvorăște din prestațiile

aferente facturilor în litigiu, data de 29 august 2007 fiind momentul de la

care urmează a se calcula termenul de prescripție.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâta SC M.L. SRL, solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și menținerii ca

legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.

Recurenta – pârâtă își

subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 punctele

8 și 9 C. proc. civ. vizând, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, respectiv adresa nr. 61 din 29 august 2008 emisă

de recurenta – pârâtă și astfel a aplicat greșit, în raport de situația de fapt

reținută, dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, ce

vizează cauzele de întrerupere a prescripției.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate constată că

recursul este nefondat.

Aceasta pentru că în

aplicarea art. 16 din Decretul nr. 167/1958 instanța de apel a avut în vedere

recunoașterea neechivocă exprimată de recurenta – pârâtă SC M.L. SRL dedusă din

cuprinsul adresei nr. 51 din 29 august 2008 în care se evidențiază în mod clar

cererea adresată de recurentă intimatei, de amânare a momentului achitării

debitului izvorât din facturile fiscale invocate în dovedirea acțiunii.

Ca atare, constatând

caracterul expres și neechivoc al recunoașterii datoriei, instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 din

perspectiva verificării îndeplinirii condițiilor de întrerupere a cursului

prescripției.

Așa fiind, întrucât

decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva

criticilor formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de recurenta – pârâtă SC M.L. SRL LUNCAVITA împotriva

deciziei nr. 49/COM din 30 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2012.