ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1043/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la nr. 284/91/2010, pe rolul Tribunalului Vrancea,

reclamantul

Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din Ministerul

Administrației și Internelor a chemat în judecată pe pârâtul I.C. pentru ca

prin hotărâre judecătorească și în baza art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005

să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Italia

deoarece la 15 decembrie 2009 a fost expulzat din această țară.

Prin sentința civilă

nr. 94 din 11 februarie 2010, Tribunalul Vrancea a respins, ca

neîntemeiată, cererea formulată de reclamantă,

reținând în esență următoarele:

Din

Decretul Prefectului Romei coroborat cu declarația pârâtului dată în fața

autorităților române la întoarcerea în țară s-a constatat că pârâtul a fost

îndepărtat din Italia deoarece la data de 15 iulie 2008 a fost arestat de carabinierii din Roma Celio pentru rezistență, viol și „lezione a Public

Oficial”.

Prefectul

Romei a dispus interzicerea reintrării în Italia timp de

cinci

ani, încălcarea interdicției putând fi sancționată cu închisoarea până la un an.

Potrivit

art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 se poate dispune restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație „cu privire la persoana a cărei prezență pe

teritoriul unui stat,

prin activitatea pe care o desfășoară

ar

aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale

dintre

România și acest stat.

A

considerat că în speță nu s-a făcut vreo dovadă că pârâtul a săvârșit vreo

faptă

care să se încadreze în textul legal invocat.

Că

cele consemnate în decretul emis de Prefectul Romei nu sunt fapte concrete

care să permită

concluzia cerută de lege, de a afecta grav interesele României sau relațiile

bilaterale.

Faptul

că pârâtul a fost reținut o singură dată de către poliția italiană nu

reprezintă

o dovadă a săvârșirii unor fapte antisociale care să afecteze relațiile

României cu Italia.

Prin

decretul de expulzare nu s-a stabilit că faptele pentru care a fost reținut

pârâtul sunt reale și că a fost sancționat pentru acestea.

Pe de altă parte, aplicarea

unei alte sancțiuni ar conduce la o dublă sancționare pentru aceleași fapte,

ceea ce conform dreptului român este nelegal.

Prin

decizia nr. 116 A din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Galați a respins ca

nefondat apelul reclamantei, reținând că în raport de dispozițiile art. 20 din

Constituția României, instanța este obligată să cerceteze compatibilitatea

legii interne privind libera circulație a persoanelor cu pactele și tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Având

în vedere ordinea juridică în vigoare la momentul formulării cererii

determinată de aderarea României la Uniunea Europeană, necesitatea dreptului la libera circulație

trebuie analizată prin prisma

îndeplinirii normei comunitare în materie, care are prioritate în fața celei

interne.

Astfel, dispozițiile

art. 38 lit. a) din Legea 248/2005 prevede că restrângerea exercitării

dreptului la libera circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi

dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, cu privire la persoana care a fost

returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România

și acel stat.

Potrivit legislației

europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut,

însă conform art. 27 din Directiva 2004/30/C.E., restricționarea libertății de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se

dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate

publică.

În alin. (2), textul

prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se

întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Și art.

6 din Tratatul Uniunii Europene statuează că

drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Prin urmare, deși

calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a

restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, limitarea nu se poate

dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu

care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține apelanta.

Limitarea exercitării

dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27

din Directiva 2004/38/C.E., iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie

interpretate în acord cu legislația comunitară, deoarece dispozițiile dreptului

comunitar au prioritate și sunt obligatorii pentru judecătorul național.

În cauză, așa cum

corect s-a reținut prin hotărârea atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite

condițiile art. 27 din Directivă, nu s-a dovedit pericolul pentru ordinea publică,

siguranța publică sau sănătatea publică.

Intimatul pârât I.C.

a fost returnat din Italia în baza Decretului Prefectului Romei, prin care s-a

reținut că datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada șederii

s-a aplicat interdicția de a se mai afla pe teritoriul Italiei.

Or, față de art. 27

alin. (2) din directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita

celui în cauză, prin restrângerea dreptului la

liberă circulație a intimatului pârât, s-ar

ajunge la o dublă

sancționare.

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru nelegalitate,

sens în care, a susținut că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 2

lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, în speță fiind întrunite cerințele art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor

români în străinătate, context în care a solicitat admiterea recursului.

În raport de

circumstanțele cauzei, astfel cum au fost dezvoltate în cererea introductivă de

instanță, măsura restrictivă solicitată se justifică fiind impusă și de

necesitatea respectării exigenței legislației Uniunii Europene, care pretinde

statelor membre să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală, perspectivă

în raport cu care hotărârea atacată, dată cu încălcarea dispozițiilor legale

menționate a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Recursul nu este

fondat.

Deși, potrivit art.

38 din Legea nr. 248/2005, returnarea cetățeanului român dintr-un alt stat

apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la libera

circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a

normei interne ar

contraveni Directivei

2004/38/CE, care prevede că o asemenea măsură

se poate lua numai pentru

motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică [art.

27 alin. (1)].

Or, în speță, chiar

dacă instanța nu poate cenzura măsura returnării pârâtului, luată în baza unei

decizii a Prefecturii din Provincia

Roma,

nu poate nici să restrângă dreptul acestuia la liberă circulație pe viitor,

câtă vreme reclamantul nu a dovedit prin ce ar amenința conduita

părții

una dintre valorile mai sus menționate.

Dobândind statutul de

țară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile

dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept

a statelor membre ale Uniunii Europene.

Dreptul

la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre

pentru cetățenii

Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire

a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului

European și a Consiliului.

Din perspectiva art.

2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei

persoane de a părăsi orice țară,

inclusiv

pe a sa, acest drept putând cunoaște anumite limitări în cazurile

și

condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4, și anume limitările să fie

prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o

societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de

proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului și

mijloacele folosite pentru realizarea lui.

În plus, pe lângă

cerința ca măsura dispusă să aibă o bază legală în dreptul intern, trebuie să

se examineze și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă

justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale.

Cele două condiții

sunt îndeplinite, legea fiind publicată în

Monitorul

Oficial și prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor

abuzuri

ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac

împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură și sunt indicate

categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă).

Cu toate acestea, nu

se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o

societate democratică. In speță, măsura restrângerii dreptului la liberă

circulație al pârâtului pe o

perioadă de

cel mult trei ani este disproporționată față de scopul urmărit

prin

adoptarea ei, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 2 din

Protocolul nr. 4 la Convenție.

Cum

reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul s-ar afla într­

una din acele

situații ce ar impune restricționarea dreptului la libera circulație în spațiul

Uniunii Europene, se va reține că instanțele de fond și apel au făcut o corectă

aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența Curții

Europene de Justiție.

Instanțele

au apreciat corect că nu s-a făcut dovada că intimatul

reprezintă o

amenințare reală și suficient de gravă la adresa ordinii publice.

În concluzie,

întrucât reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și

proporționalitatea măsurii solicitate față de

scopul

urmărit, recursul declarat de acesta este nefondat și, în baza art.

312

alin. (1) teza a II - a C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția pentru evidența persoanelor

și administrarea bazelor de date din Ministerul Administrației și Internelor

împotriva deciziei nr. 116A din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Galați, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2011.