ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2263/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal,

reclamantul C.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției

și Libertăților Cetățenești, să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 14082

din 7 octombrie 1986 emis de fostul ministru al justiției.

î

n motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că a fost repartizat în anul 1986 ca judecător la Judecătoria Vișeul de Sus, județul Maramureș, conform repartiției guvernamentale nr.

385096/1986, că a respectat prevederile legale referitoare la prezentarea la

locul de muncă, însă, la data de 7 octombrie 1986, fostul ministru al justiției

a emis Ordinul nr. 14.082/1986, prin care a fost obligat să efectueze stagiatura

ca avocat la Caracal, Județul Olt.

A susținut reclamantul că ordinul în

speță încalcă grav legislația referitoare la repartizarea în producție a

absolvenților învățământului superior, în speță Decretul nr. 54/1975,

prevederile Constituției care garantau locul de muncă, precum și prevederile

Codului Muncii din 1986, potrivit căruia repartiția avea rol decisiv pentru

încadrarea profesională.

A mai susținut reclamantul că legea

prevedea dreptul absolventului de facultate de a-și alege postul și localitatea

aflate pe lista guvernamentală, că postul de avocat impus prin ordinul

respectiv nu a existat pe lista guvernamentală din anul 1986 și că nu a avut

repartiție guvernamentală pentru efectuarea stagiaturii ca avocat, repartiția

de judecător rămânând valabilă.

Prin sentința civilă nr. 3589 din 29

octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ

și fiscal, a fost admisă excepția tardivității acțiunii invocată de pârât prin

întâmpinare, respingându-se în consecință acțiunea formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul nu a solicitat schimbarea

repartiției în termenul de 1 an prevăzut de art. 11 din Decretul nr. 54/1975 și

nici nu a solicitat anularea Ordinului nr. 14082 din 7 octombrie 1986 emis de

Ministerul Justiției, în termenul de 1 an prevăzut de art. 5 alin. (5) din

Legea nr. 29/1990.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a declarat recurs reclamantul C.C., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu aplicarea greșită a legii”.

În motivarea cererii de recurs,

recurentul-reclamant a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis

excepția tardivității cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 alin. (5) din

Legea nr. 29/1990, în condițiile în care Ordinul nr. 14082 din 7 octombrie 1986

emis de fostul ministru al justiției nu i-a fost comunicat.

Susține că a aflat de existența

acestui act administrativ, întâmplător, de la o altă instituție publică care i

l-a comunicat în copie.

Art. 11 din Decretul nr. 54/1975 nu

se aplică în speță pentru că reclamantul-recurent nu a solicitat schimbarea

repartiției.

Prin întâmpinarea formulată la data

de 19 februarie 2010, intimatul Ministerul Justiției a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Astfel, motivează intimatul că, față

de momentul la care recurentul-reclamant a ales să conteste trecerea sa în

funcția de avocat, în mod corect instanța de fond a apreciat că acțiunea este

tardiv formulată, respingând-o în consecință.

Recurentul-reclamant nu poate

susține cu temei faptul că nu a cunoscut schimbarea repartizării sale, din

moment ce a desfășurat activitate în consecință.

În raport de data comunicării

ordinului prin adresa Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1047/DRUO din 5

septembrie 2006, recurentul-reclamant nu a făcut dovada contestării acestui act

administrativ nici în termenul prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte examinând criticile

recurentului prin prisma actelor și lucrărilor dosarului și în raport, de

prevederile legale incidente, incluzând art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., reține că acestea nu sunt întemeiate și drept urmare nu pot fi

primite, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a sesizat la

data de 22 aprilie 2009, instanța de contencios administrativ competentă,

solicitând constatarea nulității absolute a Ordinului nr. 14082 din 7 octombrie

1986 emis de ministrul justiției.

Intimatul-pârât a invocat excepția

tardivității cererii conform prevederilor art. 5 din Legea nr. 29/1990.

Analizând cu prioritate excepția

invocată, conform art. 137 C. proc. civ., prima instanță în mod corect a

constatat că este întemeiată.

La momentul sesizării instanței, în

mod evident, era în vigoare și pe deplin aplicabilă legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 intrată în vigoare la 7 ianuarie 2005.

Potrivit art. 27 din această lege,

numai cauzele aflate deja pe rolul instanței la data intrării în vigoare a

legii noi, vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul

sesizării instanței.

Față de prevederile art. 11 alin. (2)

și (5) din Legea nr. 554/2004, recurentul-reclamant era decăzut din dreptul de a

formula acțiune în justiție, fiind depășit termenul limită de un an de la data

la care acesta a luat cunoștință de existența actului contestat.

Reclamantul-recurent susține fără

temei că nu a cunoscut schimbarea repartizării sale, așa cum se apără și intimatul,

din moment ce a desfășurat activitate ca avocat și nu ca judecător.

În acest sens se prevalează de

prevederile art. 5 alin. (5)din Legea nr. 29/1990 în vigoare la emiterea

actului administrativ atacat care stabilea că „în toate cazurile, introducerea

cererii la instanță nu se va putea face mai târziu de un an de la data

comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere”.

Această apărare nu are nici un

fundament, întrucât din art.31, coroborat cu art. 27 din Legea nr. 554/2004

rezultă că legea aplicabilă este legea în vigoare la momentul sesizării

instanței.

Este de reținut că

reclamantul–recurent a luat cunoștință de actul contestat chiar și prin adresa

Consiliului Superior al Magistraturii prin care i s-a comunicat inclusiv

ordinul la data de 5 septembrie 2006, în raport de care termenul prevăzut de

art. 11 din Legea nr. 554/2004 a fost depășit.

Cu toate acestea, se observă că

soluția ar rămâne aceeași și dacă s-ar primi susținerea acestuia privind incidența

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, întrucât și acest text impunea

introducerea acțiunii la instanță într-un termen de un an de la data

comunicării actului.

Reținând, așadar că instanța de fond

a soluționat corect excepția de tardivitate invocată, urmează ca în baza art. 312

C. proc. civ., să se respingă recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.C. împotriva

sentinței civile nr. 3589 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30

aprilie 2010.