ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 785/2011

Asupra recursului penal de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel

București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 322 F din 15 octombrie 2010, în baza dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit.

b)

1

C. proc. pen. și cu referire la art. 18

1

C. pen., a

dispus achitarea inculpatului A.M.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii

prevăzută de art. 277 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii).

În baza dispozițiilor

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen.,

cu referire la art. 18

1

C. pen., inculpatul a fost achitat și sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 278 din aceeași lege.

În baza dispozițiilor

art. 91 lit. c) C. pen., inculpatului i s-a aplicat amendă administrativă în

cuantum de 1000 lei.

Pe latură civilă, s-a

respins, ca inadmisibilă, acțiunea civilă pornită de partea civilă I.V.O..

Pentru a pronunța

sentința, instanța a reținut următoarele:

Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București, prin rechizitoriul din 26 aprilie 2010 a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A.M.M., pentru săvârșirea infracțiunilor de

neexecutare a unei hotărâri judecătorești privind reintegrarea în muncă și

neexecutarea unei hotărâri judecătorești privind plata salariilor, fapte comise

în condițiile concursului real prevăzut de art. 33 lit. a) C. pen. și prevăzute

și pedepsite de art. 277 și art. 278 din Legea nr. 53/2003.

Ca situație de fapt,

s-a reținut că la 28 iunie 2006, I.V.O. a formulat plângere prealabilă cu

privire la faptul că membrii consiliului de administrație al SC P.L. SA,

printre aceștia și A.M.M., nu au pus în executare sentința civilă nr. 1107 din

02 martie 2006 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă,

asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, hotărâre prin care el

fusese reintegrat pe postul și funcția deținute anterior concedierii și,

totodată, societatea fusese obligată la plata unei despăgubiri egală cu

salariile majorate, indexate și actualizate, precum și alte drepturi de care

trebuia să beneficieze de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă.

Astfel, anterior datei

menționate, respectiv la 07 iulie 2005, prin decizia de concediere nr. 070722,

lui I.V.O. îi fusese desfăcut contractul individual de muncă în mod unilateral,

pentru motive neimputabile în baza art. 65 din Legea nr. 53/2003.

Hotărârea

judecătorească de reintegrare a rămas definitivă și irevocabilă.

La 09 martie 2006, I.V.O.

s-a adresat societății pentru a se pune în executare hotărârea (notificarea nr.

85 din 9 martie 2006 comunicată prin intermediul Biroului Executorului

Judecătoresc B.C.).

Deși petentul a depus

diligențe, Consiliul de administrație al societății a refuzat reintegrarea sa

și plata despăgubirilor câștigate.

La 15 martie 2003,

prin actul adițional nr. 1 la actul constitutiv al respectivei societăți,

atribuțiile ce vizau angajarea personalului reveneau directorului general.

La 28 decembrie 2005,

art. 11.1 din actul adițional nr. 5, organul executiv al societății era

Consiliul de administrație, în acel an directorul general desfăcându-i-se

contractul individual de muncă și nu a fost numit un altul.

Raportat la

dispozițiile art. 148 alin. (1) coroborat cu art. 72 din Legea nr. 31/1990

oricare dintre membrii Consiliului de administrație are obligația de a lua

măsurile necesare punerii în executare a unei hotărâri judecătorești, A.M.M.

fiind președinte al acestui organism.

Acesta, în instanță,

a declarat că a cunoscut despre hotărâre în iunie 2006, dar partea nu a

formulat o cerere scrisă, societatea avea dificultăți financiare, conturile

fiindu-i blocate și de alți salariați care ceruseră reintegrarea în muncă și

plata salariilor.

Cercetarea

judecătorească a stabilit însă că notificarea amintită a fost comunicată prin

afișare la sediul societății la 09 martie 2006, dispozitivul sentinței era

explicit, iar din procesul-verbal de executare încheiat la 19 iunie 2006 reiese

că A.M.M. a participat, el obligându-se să pună în discuția Consiliului de

administrație problema reîncadrării în muncă și drepturile restante se vor

plăti până la 21 iulie 2006, deși pentru executarea hotărârii nu exista temei

legal de a se dezbate aceasta.

În ce privește plata

despăgubirilor, perioada de referință era intervalul de 15 zile cuprins între

09 martie 2006 – 24 martie 2006.

În legătură cu

susținerea că societatea avea probleme financiare, martorii au declarat că,

într-adevăr, salariile au fost achitate până prin luna mai 2006, dar societatea

nu a intrat în incapacitate de plată.

Instanța, procedând

la analiza obiectului juridic al infracțiunilor, a subiectului activ, a

constatat că inculpatul avea la data notificării, atribuții privind salariații,

el asigurând și în fapt, conducerea societății în perioada de referință,

infracțiunile s-au comis prin inacțiune, sunt omisive, el nerealizând o acțiune

posibilă și pe care avea obligația să o facă, obligația lui era una de diligență

și nu de rezultat, dispoziția judecătorească’ de reintegrare în muncă este

atributul exclusiv al angajatorului, iar existența unor dovezi că inculpatul ar

fi dat dispoziție de plată a drepturilor câștigate ar fi fost suficientă

existența sau inexistența disponibilului bănesc nereprezentând o împrejurare

care să depindă însă de voința inculpatului, fiind incriminate numai

comportamentul și atitudinea față de efectul hotărârii judecătorești, el fiind

obligat să acționeze cu bună-credință, soluțiile aparținându-i pentru a

satisface pretențiile stabilite definitiv de o sentință cu autoritate de lucru

judecat, inculpatul rămânând în pasivitate față de cererile legale ale părții.

Dar, deși inculpatul

a acționat cu intenție indirectă, a acceptat, cu ușurință producerea

rezultatului, instanța a apreciat și motivat atingerea minimă adusă valorii

ocrotite de lege, faptele neprezentând acel grad de pericol social pentru a fi

încadrate ca infracțiuni, în condițiile împrejurărilor dovedite: societatea

avea probleme dificile de angajare de contracte economice proprii obiectului ei

de activitate, lucra în pierdere, existau dificultăți organizatorice și mari

probleme financiare, iar cu referire la urmarea produsă, chiar în situația

reintegrării părții, societatea a intrat în procedura insolvenței la scurt timp

după iunie 2006, declinul financiar existând la datele notificării, sens în

care Banca Reiffeisen a comunicat la 9 noiembrie 2006 că soldul contului era

debitor, grevat de popriri anterioare, în ce privește persoana inculpatului,

acesta nu are antecedente penale și există la dosar probe privind activitatea

sa de avocat în Baroul București.

În ce privește latura

civilă a cauzei, partea civilă fiind beneficiara unei hotărâri judecătorești

pronunțată definitiv, irevocabil și executoriu de către instanța civilă specializată,

cererea acelorași drepturi salariale prin alăturarea acțiunii civile în

procesul penal, este inadmisibilă.

Împotriva sentinței,

partea civilă a declarat recurs, cale de atac motivată în scris și oral atât cu

privire la latura penală, cât și la latura civilă.

În ce privește latura

penală, recurentul a susținut că prin decizia penală nr. 362R din 12 martie

2008 pronunțată în dosarul nr. 13163/301/2007 de Tribunalul București, secția a

II-a penală, cauza fiind trimisă procurorului pentru redeschiderea urmăririi

penale, s-a stabilit, irevocabil, că fapta prezintă gradul de pericol social al

unei infracțiuni și, deci, ulterior, instanța, pentru aceleași fapte, nu poate

hotărî că nu prezintă gradul de pericol social.

Referitor laturii

civile, recurentul a motivat că expertiza contabilă a stabilit prejudiciu,

neexecutarea hotărârii judecătorești civile fiind în legătură cu infracțiunile

constatate.

Recursul nu este

fondat pentru considerentele ce se vor dezvolta.

Din examinarea

lucrărilor dosarului, se reține că sentința este legală și temeinică sub toate

aspectele de fapt și de drept, ea fiind motivată corespunzător situației de

fapt, vinovăția inculpatului, temeiurilor care au condus la aplicarea art. 18

1

C. pen. și inadmisibilității acțiunii civile alăturată acțiunii penale.

Astfel, cu referire

la decizia penală nr. 362R din 12 martie 2008, prin aceasta a fost admis

recursul parchetului împotriva sentinței penale nr. 1108 din 10 decembrie 2007

și cauza a fost trimisă procurorului pentru redeschiderea urmăririi penale.

Ca atare, prin

rechizitoriul din 26 aprilie 2010 în dosarul nr. 2571/P/2009, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București a pus în mișcare acțiunea penală și a dispus trimiterea

în judecată a inculpatului A.M.M. pentru cele două infracțiuni, prevăzute de

art. 277 și de art. 278 din Legea nr. 53/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen.

În analiza

pericolului social al infracțiunilor, instanța a avut în vedere pericolul social

abstract, acesta derivând din valorile sociale cărora li s-a adus atingere,

gravitatea acestor atingeri, precum și pericolul social concret, dispoziția

legală, respectiv art. 18

1

C. pen. – stabilind în ce condiții fapta

unei persoane nu atinge gradul minim de pericol social necesar calificării

faptei ca fiind infracțiune, în cauză ținând seama de modul și mijloacele de

săvârșire, motivate convingător, de scopul urmărit, acesta nefiind unul

propriu-zis numai petentului, în sensul că societatea, în anul 2006 și perioada

de referință, avea probleme financiare, de împrejurările în care faptele s-au

derulat, inculpatul încercând să pună în aplicare hotărârea atunci când s-a

întâlnit cu executorul, dar și de persoana și conduita lui, fără antecedente

penale și având calificare profesională superioară.

În ce privește latura

civilă, partea civilă recurentă, prin sentința civilă nr. 1107 din 02 martie 2006 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ

și fiscal, câștigase obligarea intimatei (fostul său loc de muncă, SC P.C. SA)

să-i plătească o despăgubire egală cu salariile majorate indexate și

reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat,

începând cu data concedierii și până la reintegrare efectivă (fila 61 dosar

parchet), raportul de expertiză contabilă (filele 114-119 același dosar)

cuantificând despăgubirile cuvenite.

Or, solicitarea

acelorași drepturi bănești de natură salarială pe calea alăturării acțiunii

civile celei penale, în condițiile în care hotărârea civilă este executorie de

drept, nu este admisibilă, art. 19 alin. (4) C. proc. pen. prevăzând că

părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o

hotărâre, iar infracțiunea prevăzută de art. 277 din Legea nr. 53/2003 este de

pericol și nu de rezultat, norma incriminatorie sancționând neexecutarea, de

bună-voie, a obligației de plată a salariilor în termen de 15 zile de la data

cererii de executare formulată, pe calea executării silite persoana putându-și

realiza pretențiile.

Pentru considerentele

expuse, sentința recurată fiind legală și temeinică, recursul declarat de

partea civilă, în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va fi respins ca nefondat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 192 C. proc. pen., cu referire la art. 189 alin. (1) același

cod, partea civilă recurentă va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

partea civilă I.V.O. împotriva sentinței penale nr. 322/F din 15 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

privind pe intimatul inculpat A.M.M.

Obligă recurentul parte civilă la plata sumei

de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 01 martie

2011.