ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6053/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamanta D.A. a Deciziei de impunere fiscală nr. 6242 din 27 mai 2010 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în dosarul nr. 147/59/2011 aflat pe rolul Curții de Apel Timișoara. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că cererea de suspendare a actului administrativ fiscal este întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, iar în cauză sunt întrunite cumulativ cerințele legale, respectiv cazul bine justificat și prejudiciul iminent.

Instanța de fond a reținut că, în privința cazului bine justificat, reclamanta a invocat faptul că nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. fisc., întrucât nu a desfășurat o activitate economică, raportat la dispozițiile art. 3 din C. fisc., iar aceste operațiuni efectuate sunt scutite de TVA, în conformitate cu dispozițiile art. 141 alin. (2) din C. fisc., situație care conturează indicii de nelegalitate ale actului administrativ atacat. În privința pagubei iminente, instanța de fond a reținut că actul dedus judecății este unul de impunere fiscală, executoriu prin natura sa, iar iminența pagubei este dovedită prin pornirea executării silite față de reclamantă. Instanța a reținut că reclamanta este o persoană fizică și nu dispune de lichidități, iar valoarea de impunere a actului atacat ar avea consecințe negative material față de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: - în mod greșit instanța de fond a stabilit o cauțiune în cuantum redus, de numai 2,08% din cuantumul sumei contestate, spre minimul marjei prevăzut de art. 215 alin. (2) C. proc. fisc.; - prin încheierea atacată au fost încălcate dispozițiile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "Nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleași motive"; - în speță au fost încălcate prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care se referă la condițiile cazului bine - justificat și pagubei iminente pentru a se dispune suspendarea actului administrativ.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, ce se încadrează, din punct de vedere procedural în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Referitor la primul motiv de recurs se constată că potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. cuantumul cauțiunii ce poate fi stabilită de instanță este de "până la 20% din cuantumul sumei contestate", iar cauțiunea stabilită în speță se încadrează în prevederea legală, fiind achitată de reclamantă. În ceea ce privește susținerea că reclamanta ar fi formulat o a doua cerere de suspendare pentru aceleași motive, aceasta este neîntemeiată, deoarece în cea de-a doua cerere reclamanta a invocat un temei de drept diferit de cel din prima cerere (care fusese formulată în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004), respectiv dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Totodată, prima cerere a reclamantei nu a fost soluționată pe fond, ci a fost respinsă pentru motive procedurale. Referitor la cazul bine - justificat, acesta a fost corect argumentat de instanța de fond, în speță existând o puternică îndoială în ceea ce privește taxarea unor tranzacții imobiliare din perioada 2007 - 2008, din punctul de vedere al TVA. În acest sens, textele de lege și normele metodologice incidente sunt disparate și interpretabile, însuși Ministerul Finanțelor având opinii diferite în legătură cu aplicarea taxei, de-a lungul timpului . În ceea ce privește paguba iminentă, această condiție este îndeplinită, având în vedere cuantumul ridicat al obligațiilor stabilite de organul fiscal și patrimoniul limitat al persoanei fizice obligate (asupra bunurilor persoanei fiind instituite și măsurii asiguratorii).

Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva încheierii din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2011.