ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6053/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 12 septembrie 2011 a

Curții de Apel Timișoara a fost admisă cererea de suspendare formulată de

reclamanta D.A. a Deciziei de impunere fiscală nr. 6242 din 27 mai 2010 emisă

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, până la soluționarea

irevocabilă a acțiunii în dosarul nr. 147/59/2011 aflat pe rolul Curții de Apel

Timișoara.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că cererea de suspendare a actului

administrativ fiscal este întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr.

554/2004, iar în cauză sunt întrunite cumulativ cerințele legale, respectiv

cazul bine justificat și prejudiciul iminent.

Instanța de fond a

reținut că, în privința cazului bine justificat, reclamanta a invocat faptul că

nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. fisc.,

întrucât nu a desfășurat o activitate economică, raportat la dispozițiile art.

3 din C. fisc., iar aceste operațiuni efectuate sunt scutite de TVA, în

conformitate cu dispozițiile art. 141 alin. (2) din C. fisc., situație care

conturează indicii de nelegalitate ale actului administrativ atacat.

În privința pagubei

iminente, instanța de fond a reținut că actul dedus judecății este unul de

impunere fiscală, executoriu prin natura sa, iar iminența pagubei este dovedită

prin pornirea executării silite față de reclamantă. Instanța a reținut că

reclamanta este o persoană fizică și nu dispune de lichidități, iar valoarea de

impunere a actului atacat ar avea consecințe negative material față de reclamantă.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș,

susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, pentru următoarele

motive:

- în mod greșit

instanța de fond a stabilit o cauțiune în cuantum redus, de numai 2,08% din

cuantumul sumei contestate, spre minimul marjei prevăzut de art. 215 alin. (2)

C. proc. fisc.;

- prin încheierea

atacată au fost încălcate dispozițiile art. 14 alin. (6) din Legea nr.

554/2004, potrivit cărora "Nu pot fi formulate mai multe cereri de

suspendare succesive pentru aceleași motive";

- în speță au fost

încălcate prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care se referă

la condițiile cazului bine - justificat și pagubei iminente pentru a se dispune

suspendarea actului administrativ.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, ce se

încadrează, din punct de vedere procedural în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Referitor la primul

motiv de recurs se constată că potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc.

cuantumul cauțiunii ce poate fi stabilită de instanță este de "până la 20%

din cuantumul sumei contestate", iar cauțiunea stabilită în speță se

încadrează în prevederea legală, fiind achitată de reclamantă.

În ceea ce privește

susținerea că reclamanta ar fi formulat o a doua cerere de suspendare pentru

aceleași motive, aceasta este neîntemeiată, deoarece în cea de-a doua cerere

reclamanta a invocat un temei de drept diferit de cel din prima cerere (care

fusese formulată în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004), respectiv

dispozițiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Totodată, prima cerere a

reclamantei nu a fost soluționată pe fond, ci a fost respinsă pentru motive

procedurale.

Referitor la cazul

bine - justificat, acesta a fost corect argumentat de instanța de fond, în

speță existând o puternică îndoială în ceea ce privește taxarea unor tranzacții

imobiliare din perioada 2007 - 2008, din punctul de vedere al TVA. În acest

sens, textele de lege și normele metodologice incidente sunt disparate și

interpretabile, însuși Ministerul Finanțelor având opinii diferite în legătură

cu aplicarea taxei, de-a lungul timpului .

În ceea ce privește

paguba iminentă, această condiție este îndeplinită, având în vedere cuantumul

ridicat al obligațiilor stabilite de organul fiscal și patrimoniul limitat al

persoanei fizice obligate (asupra bunurilor persoanei fiind instituite și

măsurii asiguratorii).

Pentru considerentele

menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva încheierii

din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 decembrie 2011.