ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 633/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin cererea întemeiată pe art. 15 din Legea nr. 554/2004 reclamanta S.C. D.P. România S.R.L.

Sânnicolau Mare, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecție Fiscală Regiunea XII Timiș, Agenția Națională de Administrare Fiscală București și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală din 24 februarie 2010 emisă de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecție Fiscală Regiunea XII Timiș, și a Deciziei din 5 octombrie 2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală București - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, privind obligarea sa la plata sumei de 13.545.794 RON cu titlu de TVA, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București, prin concluziile scrise, a invocat excepția inadmisibilității cererii cu motivarea că reclamanta a mai solicitat o dată suspendarea executării deciziei de impunere/fiscală în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar pe fond a solicitat respingerea cererii arătând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004. Prin încheierea de ședință din data de 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea formulată de reclamantă și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală din 24 noiembrie 2010 și a Deciziei din 5 octombrie 2010, cu privire la obligarea reclamantei de a achita suma de 13.545.794 RON cu titlu de impunere fiscală, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanța a reținut, în esența că, având în vedere prevederile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, în cauză sunt întrunite cerințele legale privind suspendarea unui act administrativ unilateral. S-a mai arătat, în considerentele sentinței atacate, că, în ceea ce privește cazul bine justificat, aspectele invocate de reclamantă în acțiunea în anulare, respectiv faptul că impunerea din litigiu este rezultatul încălcării unor dispoziții legale cu caracter fiscal și anume ale art. 6 C. proc. fisc., ale art. 159 alin. (1) și art. 7 alin. (3) C. fisc., ale art. 128 alin. (4) lit. d) C. fisc., art. 145 alin. (5) lit. b) C. fisc., art. 138 C. fisc., ale H.G.

nr. 44/2004 privind Normele de aplicare ale Codului fiscal, ale art. 145 alin. (8) lit. b) C. fisc. și altele, din categoria celor care reglementează T.V.A., sunt de natură a crea o serioasă îndoială asupra legalității actelor atacate. De asemenea, instanța de fond a reținut că și cerința legală a pagubei iminente este îndeplinită având în vedere că reclamanta este o societate comercială cu activitate de producție, astfel că executarea impunerii în cuantum de 13.545.794 RON cu accesorii, ar conduce la blocarea activității acesteia, în raport cu valoarea substanțială a debitului.

Astfel, prima instanța a constatat că, din situația economico-financiar a societății reclamante, rezultă că executarea impunerii fiscale ar aduce un prejudiciu imediat prin imposibilitatea de a-și continua activitatea de producție, prin lipsirea de disponibilitățile sale bănești sau prin eventuala urmărire a activelor sale imobilizate, prin neonorarea obligațiilor scadente, până la sfârșitul anului curent, față de furnizorii săi, în sumă de 120.000.000 RON, prin neexecutarea contractelor încheiate cu clienții producători de automobile, beneficiari ai componentelor produse de aceasta, prin imposibilitatea menținerii raporturilor de muncă cu cei aproximativ 8.643 de angajați pe care îi deține în prezent, prin neexecutarea obligațiilor privind plata impozitelor și taxelor față de bugetele locale pe raza cărora își desfășoară activitatea economică reclamanta sau față de bugetul de stat, ori prin imposibilitatea de a-și achita obligațiile față de furnizorii săi de servicii sau de bunuri, care prin neplată ar fi supuși riscului falimentului.

În ceea ce privește cerința achitării cauțiunii în cuantum de 67.729,00 RON, instanța de fond a reținut că și aceasta este îndeplinită, având în vedere Certificatul emis de Curtea de Apel Timișoara, Registru de valori nr. III, secția de contencios administrativ. 2. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București, care a invocat ca temei dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că instanța de fond nu a motivat soluția adoptată, nici în ceea ce privește respingerea excepției de inadmisibilitate a cererii de suspendare și nici în ceea ce privește dispunerea suspendării actelor administrativ fiscale.

De asemenea, a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, susține recurenta, în mod greșit au fost citate în cauză cele două direcții din organigrama Agenției Naționale de Administrare Fiscală, care sunt structuri fără personalitate juridică. Mai susține că, în mod nelegal, instanța de fond, prin Încheierea din data de 16 noiembrie 2010, i-a respins cererea de amânare a cauzei, încălcându-i dreptul la apărare. În ceea ce privește cuantumul cauțiunii, susține că instanța de fond a încălcat scopul urmărit de legiuitor pentru împiedicarea formulării unor cereri repetate de suspendare a executării actelor administrativ fiscale.

În ceea ce privește respingerea excepției de inadmisibilitate a cererii de suspendare, susține că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, cea de-a doua cerere fiind formulată pentru aceleași motive ca și prima cerere, respinsă în mod irevocabil. Referitor la îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susține că instanța de fond a reținut în mod greșit existența unui caz bine justificat și a unei pagube iminente care să impună adoptarea unei măsuri de excepție - suspendarea executării actelor administrativ fiscale atacate. Societatea comercială reclamantă a depus întâmpinare, prin care a combătut criticile recursului și a susținut, în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică, solicitând respingerea recursului.

3. Soluția instanței de recurs. Recursul este nefondat. 3.1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., într-adevăr, o hotărâre poate fi desființată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine pricinii. În cauza de față, instanța de fond a motivat hotărârea, în condițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., în mod corespunzător, atât în ceea ce privește motivele de fapt, cât și în ceea ce privește motivele de drept care i-au format convingerea, atât în ceea ce privește respingerea excepției de inadmisibilitate a cererii, cât și în ceea ce privește admiterea cererii și suspendarea executării actelor administrativ fiscale vizate.

Că este așa, rezultă și din faptul că recurenta a criticat soluția instanței și pentru motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de fond a interpretat eronat și a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv dispozițiile art. 14 alin. (1) și (6) din Legea nr. 554/2004 și art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. 3.2. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, o hotărâre poate fi desființată când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, într-adevăr, prin Încheierea din 16 noiembrie 2010, instanța de fond a respins cererea de amânare a cauzei formulată de autoritatea recurentă, dar această soluție se impunea în raport cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora cererea de suspendare trebuie soluționată de urgență și cu precădere, iar autoritatea depusese concluzii scrise, din conținutul cărora rezultă că avusese timpul necesar pregătirii apărării, inclusiv în raport cu cererea precizatoare depusă anterior de societatea comercială.

Referitor la a doua critică privind greșita citare în cauză a unor structuri de lucru fără personalitate juridică, din organigrama autorității recurente, rezultă că aceasta este întemeiată pentru un alt motiv și anume, pentru faptul că Direcția generală de administrare a marilor contribuabili și Direcția generală de soluționare a contestațiilor sunt două structuri aflate în structura organizatorică a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, care nu au competențe proprii. Într-adevăr, din conținutul H.G.

nr. 109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, rezultă că doar agenția, organ de specialitate al administrației publice centrale aflat în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, are competență proprie și atribuții în ceea ce privește realizarea veniturilor bugetului consolidat, aplicarea unitară a legislației fiscale, prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, etc., ceea ce îi conferă calitate procesuală în litigiile care au ca obiect raporturile juridice izvorâte din exercitarea atribuțiilor legale, prin structurile aflate în structura sa organizatorică, anexa 1 la această hotărâre. Critica formulată în recurs referitoare la citarea celor două compartimente de lucru fără competențe proprii, nu este în măsură, prin ea însăși, să ducă la o altă soluție, autoritatea recurentă neprobând producerea unei vătămări, lucru pe care, de altfel, nici nu l-a susținut.

În ceea ce privește critica referitoare la cuantumul redus al cauțiunii, instanța de recurs reține că nici aceasta nu poate fi temei pentru admiterea recursului. Într-adevăr, cuantumul cauțiunii stabilit de instanța de fond este de cca. 0,5% din cuantumul sumei contestate, dar legiuitorul, prin art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-a limitat să stabilească doar un prag maxim al cauțiunii, de 20% din suma contestată, nu și un prag minim, lăsând astfel ca limita minimă să fie apreciată de instanța de contencios administrativ și fiscal, în raport și cu scopul garantării executării debitului contestat. În ceea ce privește critica referitoare la soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate a cererii de suspendare, instanța de recurs reține că, în raport cu prevederile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, aceasta este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleași motive. Într-adevăr, societatea comercială, intimată în cauza de față, a mai formulat anterior o cerere de suspendare, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a Deciziei de impunere nr. 39 din 24 februarie 2010 prin care fuseseră stabilite obligații bugetare suplimentare în sumă totală de 127.945.577 RON, care, ca urmare a admiterii recursului și desființării Sentinței civile nr. 239 din 3 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă prin Decizia nr. 4258 din 12 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Ulterior, prin Decizia din 5 octombrie 2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală, contestația formulată de societatea comercială intimată a fost admisă în parte, iar Decizia de impunere din 24 februarie 2010 a fost desființată pentru suma de 114.395.783 RON și a fost menținută pentru suma de 13.545.794 RON. Astfel, cea de-a doua cerere, formulată la data de 16 decembrie 2010, are ca obiect suspendarea executării creanței de 13.545.794 RON, stabilită prin Decizia de impunere din 24 februarie 2010, așa cum aceasta fusese modificată prin Decizia din 5 octombrie 2010 și are ca temei legal dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, care se referă la suspendarea actului administrativ până la soluționarea irevocabilă a fondului cauzei.

Deci, cu alte cuvinte, din moment ce, pe de o parte, prima cerere a avut ca obiect suspendarea executării unei creanțe de 127.941.577 RON, iar cea de-a doua are ca obiect suspendarea executării unei creanțe de 13.545.794 RON, iar, pe de altă parte, prima cerere a avut ca temei legal dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar cea de-a doua are ca temei legal dispozițiile art. 15 din aceeași lege, rezultă cu evidență că, între cele două cereri, nu există identitate de motive, nefiind incidente dispozițiile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, cea de-a doua cerere nefiind astfel, inadmisibilă, cum în mod corect a reținut și instanța de fond. În ceea ce privește criticile referitoare la fondul cauzei, instanța de recurs reține că acestea sunt nefondate, instanța de fond apreciind în mod corect, cu alte cuvinte, îndeplinirea condițiilor cerute la art. 15 raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, potrivit art. 15 rap. la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ poate dispune suspendarea executării actului administrativ atacat până la soluționarea irevocabilă a cauzei, dacă va constata existența unui caz bine justificat, iar suspendarea este necesară pentru prevenirea producerii unei pagube iminente. Deci, astfel spus, în cazul suspendării executării unui act administrativ fiscal, pe lângă condiția prealabilă a plății unei cauțiuni de până la 20% din suma contestată, prevăzută la art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cererea formulată trebuie să îndeplinească cumulativ cele două condiții prevăzute la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Noțiunea de caz bine justificat a fost definită de legiuitor la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Or, în cauză, este necontestat că actul administrativ contestat - Decizia de impunere nr. X/2010 emisă pentru un debit suplimentar total de 127.941.577 RON, a fost desființată de însăși autoritatea fiscală competentă pentru suma de 114.395.783 RON, ceea ce constituie o împrejurare care, potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ fiscal contestat, care, ca regulă generală, se bucură de prezumția de legalitate, veridicitate și autenticitate.

Astfel fiind, cu alte cuvinte, instanța de fond a reținut în mod corect existența unui caz bine justificat în sensul prevederilor legale menționate mai sus. Noțiunea de pagubă iminentă a fost, la rândul său, definită de legiuitor, la art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, ca fiind un prejudiciu material viitor și previzibil. Or, în cauză, executarea unui debit de 13.545.794 RON va reprezenta cu certitudine o diminuare a patrimoniului societății comerciale intimate, care se va produce în baza unui act administrativ-fiscal în privința legalității căruia există o îndoială serioasă, ceea ce se circumscrie unui prejudiciu material viitor și previzibil, în sensul dispozițiilor legale citate mai sus, astfel că instanța de fond a reținut în mod corect, cu alte cuvinte, îndeplinirea și a celei de-a doua condiții cerute la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, instanța de recurs reține că soluția instanței de fond este legală și temeinică, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Încheierii de ședință din 16 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2011. Procesat de GGC - CL