ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4258/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta SC D.P. România Sânnicolau Mare a chemat în judecată pe pârâtele A.N.A.F. și D.G.A.M.C. București, solicitând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 39 din 24 februarie 2010 emisă de către A.N.A.F., D.G.A.M.C. - Activitatea de inspecție fiscală, privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina sa.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în perioada 18 mai 2009-22 mai 2009 la sediul societății a avut loc o inspecție fiscală parțială cu privire la taxa pe valoare adăugată pentru perioada 1 iunie 2006- 31 octombrie 2008, în urma căreia organele fiscale au soluționat rambursarea sumei totale de 30.984.520 RON , iar în urma finalizării inspecției fiscale a fost emis Raportul de inspecție fiscală nr. 30947 din 22 februarie 2010 și Decizia de impunere nr. 39 din 24 februarie 2010 prin care, cu încălcarea prevederilor art. 143 alin. (2) lit. a) C. fisc., au fost stabilite în sarcina societății obligații fiscale suplimentare, în valoare de 24.745.755 RON. Prin întâmpinare, pârâta A.N.A.F.

prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute a fi îndeplinite cumulativ de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Prin sentința civilă nr. 239 din 3 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea formulată de reclamanta SC D.P. România SRL în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și D.G.A.M.C. București și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 39 din 24 februarie 2010 emisa de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. până la pronunțarea instanței de fond cu privire la contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva actului administrativ fiscal menționat mai sus. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond, constatând că reclamanta a îndeplinit obligația depunerii cauțiunii așa cum prevăd dispozițiile art. 215 alin. (2) C. proc.

fisc., a reținut în esență că reclamanta a făcut dovada că a formulat o contestație împotriva actelor a căror suspendare o solicită în prezenta cauză, contestație care nu a fost soluționată până la data pronunțării hotărârii. Referitor la îndeplinirea condiției existenței unei pagube iminente, instanța a constatat că prin deciziile de regularizare contestate au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale în cuantum total de 129.001.533 RON, această sumă constituind un prejudiciu material viitor și previzibil. în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, deoarece reclamanta nu are capacitatea financiară de a achita suma cuprinsă în decizia de impunere întrucât nu dispune de disponibilul bănesc necesar pentru a acoperi debitul stabilit prin actele de impunere contestate.

În același context, instanța a remarcat faptul că sumele respective sunt necesare nu numai pentru plata obligațiilor fiscale stabilite prin actele în litigiu dar și pentru plata datoriilor curente ale reclamantei, astfel că se impune compararea valorii datoriilor curente ale reclamantei cu valoarea disponibilului bănesc al reclamantei. În ceea ce privește afirmația reclamantei conform căreia neonorarea obligațiilor către furnizori ar cauza dificultăți reale în continuarea activității de producție, deoarece întârzierile în onorarea creanțelor față de furnizori pot conduce la ruperea relațiilor contractuale cu aceștia și la încetarea furnizării materiilor prime, instanța de fond a constatat că este fondată.

De ademenea, instanța a constatat că reclamanta a probat acordurile comerciale încheiate cu clienții producători de automobile ca beneficiari finali ai componentelor pe care le livrează, care prevăd penalități de întârziere deosebit de ridicate, astfel cum rezultă din extrasul contractului încheiat de reclamantă cu producătorul de automobile PSA P.C., aceste penalitățile impuse de către producătorul de automobile PSA P.C. sunt raportate la numărul de vehicule sau utilaje blocate pe linia de producție, percepându-se o penalitate în sumă de aproape 650 EURO pe oră, pentru fiecare vehicul blocat pe linia de producție, ca urmare a culpei furnizorului Totodată, instanța de fond a mai reținut că reclamanta S.C D.P.

România SRL are un număr de aproximativ 6.300 de angajați, a plătit contribuții ca angajator pentru luna februarie 2010 în suma de 2.099.177 RON, aferente salariilor totale plătite de subscrisa către angajați în sumă de 5.08.425 RON, iar indisponibilizarea unui număr atât de mare de angajați, ar conduce la probleme sociale grave în comunitățile locale din Ineu și Sânnicolau Mare.

Astfel, instanța de fond a apreciat că, date fiind repercusiunile economice incidente, existența acestei pagube este evidentă, ca și implicațiile financiare și sociale . În ceea ce privește condiția existenței unui caz bine justificat, instanța de fond, având în vedere Recomandarea nr. R. (89), adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la 13 septembrie 1989 și dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, a remarcat că unele din motivele de nelegalitate a actului, invocate de reclamantă - respectiv : actele administrative atacate nu cuprind motivele de fapt care au stat la baza respingerii scutirii de TVA, încălcarea de către organele fiscale a dispozițiilor Codului de procedură' fiscală, încălcarea principiului certitudinii impunerii fiscale prevăzută de art. 3 alin. (1) C. proc.

fisc. și a principiului evitării dublei impozitări a operațiunilor transfrontaliere - sunt critici ce pun în discuție în mod decisiv legalitatea actelor în litigiu. Instanța de fond a apreciat că aceste critici care pun în discuție însăși legalitatea emiterii actului atacat, constituind o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ în litigiu - nu au fost avute în vedere nici de către organul de control și nici de organul emitent al deciziei de impunere, nerezultând din cuprinsul acestor acte vreo motivare a soluției de respingere sau înlăturare în orice mod a acestor argumente, astfel că reclamanta se găsește în situația de a nu avea cunoștință care este motivul pentru care i-a fost refuzată deducerea taxei pe valoarea adăugată în cazurile respective.

Având în vedere dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 31 alin. (2) din Constituția României, precum și art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale Uniunii Europene, instanța de fond a apreciat că absența motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare și o încălcare a obligației constituționale a autorităților administrative de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, prin urmare, aceste critici pun în discuție însăși legalitatea emite ordinului atacat, constituind o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ în litigiu.

Împotriva acestei sentințe, A.N.A.F. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., s-au arătat în esență următoarele: - Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Arată recurentul că instanța de fond în motivarea existenței cazului bine justificat nu face decât să-și însușească condițiile de nelegalitate ale actului administrativ fiscal, invocate de reclamantă, ori până la anularea de către o instanță judecătorească actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei ceea ce ar contraveni dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea arată recurentul că instanța de fond este în eroare atunci când susține că actele administrative sunt nelegale pentru că nu conțin vreo motivare pentru respingerea dreptului de deducere a TVA , în realitate fiecare măsură luată de organul de control este motivată în fapt și în drept. - Consideră recurentul că nici a doua condiție privind prevenirea unei pagube iminente, nu este îndeplinită, că suspendarea executării este o măsură de excepție, care se justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiție care nu este îndeplinită în cauză. În sensul celor precizate mai sus, recurentul invocă practică judiciară, decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pârâta SC D.P. România SRL – a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea în tot a sentinței recurate, ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată. Arată pârâtul că instanța de fond a constatat pe deplin îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 respectiv: - formularea de către societate, anterior depunerii acțiunii a contestației fiscale la organul administrativ competent - depunerea unei cauțiuni stabilită de instanță - dovada existenței unui caz bine justificat și - dovada unei pagube iminente A arătat intimatul - pârât că din punct de vedere substanțial, deși a probat riguros îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14, recurentul face simple afirmații, goale de conținut, nu a adus dovezi materiale clare și pertinente, nu a contestat în nici un mod dovezile depuse de intimat, situație reținută și de instanța de fond.

Minima analiză asupra realității juridice a fondului conduce fără îndoială la o aparență de nelegalitate a actelor administrative fiscale, acestea par a fi întocmite cu neobservarea dispozițiilor legale și nerespectarea principiilor comunitare. Se mai arată că prin executarea Deciziei de impunere în lipsa stabilirii irevocabile a caracterului său legal, societatea ar suferi pagube majore, iremediabile. Intimatul a depus doctrină și practică judiciară. Înalta Curte, analizând motivele de recurs invocate, normele legale incidente în cauză precum și prin prisma prevederilor art. 304 1 C. proc. civ. constată că sunt nefondate pentru considerentele următoare: În mod greșit instanța de fond a constatat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În primul rând se reține că instanța de fond a analizat întâi în mod evident eronat condiția existenței unei pagube iminente. Condiția existenței unei pagube iminente este subsidiară, în legătură directă și în mod exclusiv cumulată în analiza sa cu prima condiție prevăzută de lege și anume cazul bine justificat. În ceea ce privește cazul bine justificat, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat câteva dintre motivele de nelegalitate - pe larg expuse de către reclamant – și anume - încălcarea principiului certitudinii impunerii fiscale prevăzut de art. 3 alin. (1) lit. b) C. fisc., - încălcarea principiului evitării dublei impozitări a operațiunilor transfrontaliere, - nemotivarea respectiv omisiunea indicării motivelor de fapt care au stat la baza respingerii scutirii de TVA în cazul livrărilor intracomunitare de bunuri, - încălcarea jurisprudenței Curții Europene de Justiție a Comunităților Europene.

De asemenea, instanța de fond a apreciat că aceste critici pun în discuție însăși legalitatea emiterii actului atacat, constatând o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ în litigiu, nu au fost avute în vedere de către organul de control și nici de organul de control și nici organul emitent al deciziei de impunere, nerezultând vreo motivare a soluției de respingere sau înlăturare a argumentelor reclamantei. Înalta Curte reține că respectarea cerinței motivării actelor administrative asigură realizarea în mod efectiv a dreptului fundamental al cetățeanului la o bună administrație. Prin motivarea actelor administrative cetățenii au posibilitatea de a cenzura și de a analiza noțiunile pentru care au fost adoptate actele în cauză, putându-și formula propria apreciere asupra legalității acestuia și asupra eventualei conduite discreționare a autorității.

Observă, Înalta Curte din cuprinsul contestației administrației formulate de reclamantă că la fiecare punct din decizia de impunere – respectiv raport de inspecție fiscală pentru fiecare sumă impusă aceasta a adus argumente în extenso în apărarea poziției sale, ceea ce demonstrează că a înțeles care este motivarea pentru fiecare sumă din decizia de imputare – ( filele 244 – 302 dosar fond). Cum raportul de inspecție fiscală din 22 februarie 2010 – însumează 132 pagini, contestația formulată de reclamantă este expusă pe larg în 60 de pagini iar această contestație nu a fost încă soluționată în conformitate cu prevederile art. 205 C. proc. fisc., se reține că nemotivarea actului administrativ, - nu poate reprezenta îndeplinirea cazului bine justificat – în accepțiunea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Aprecierile instanței de fond în privința lipsei motivării sunt nereale în primul rând iar în al doilea rând conform acestor motivări și respectiv potrivit răspunsului la aceste argumente ale reclamantei prin decizia de soluționare a contestației administrativ fiscale, judecătorul va avea posibilitatea să realizeze un control eficient de legalitate asupra actului administrativ fiscal. Prin urmare aceasta reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a actului administrativ atacat. Ca și celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamantă, acestea nu pot să reprezinte prin ele însele cazul bine justificat, o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Pentru dovedirea motivelor de nelegalitate trebuie administrate alte probatorii decât într-o cerere de suspendare a executării.

În acest sens nu poate fi reținută aprecierea instanței de fond că recurenta A.N.A.F. - nu a contestat datele și înscrisurile prezentate de reclamant în acest sens. Nu există contraprobă decât în dovedirea pe fond a legalității actului administrativ fiscal atacat. „Pipăirea fondului” de către instanța de fond nu a fost în acest caz realizată, în acest fel instanța de fond a tranșat deși formal, fără conținut, legalitatea însăși a actului administrativ . În ceea ce privește dovada existenței unei pagube iminente, se constată că aceasta trebuie raportată în legătură cu cazul bine justificat, această situație nefiind însă îndeplinită. Afirmația în sensul că prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare s-ar perturba greșit activitatea societății reclamante, nu conduce implicit și automat la condiția îndeplinirii acestei cerințe.

Înalta Curte constată fondate criticile recurentei în ceea ce privește indiciile de nelegalitate care nu au fost corect examinate de instanța de fond în continuarea cerințelor cazului bine justificat, neexistând suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate. În acest sens, prin Decizia nr. 257 din 14 martie 2006 Curtea Constituțională a arătat că „suspendarea actelor administrative reprezintă o situație de excepție, întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate”. Având în vedere argumentele prezentate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – va admite recursul, va modifica sentința atacată în sensul că va respinge cererea de suspendare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 239 din 3 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge cererea de suspendare ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2010.