ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4258/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4258/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Timișoara, reclamanta SC D.P. România Sânnicolau Mare a chemat

în judecată pe pârâtele A.N.A.F. și D.G.A.M.C. București, solicitând

suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 39 din 24 februarie 2010 emisă

de către A.N.A.F., D.G.A.M.C. - Activitatea de inspecție fiscală, privind

obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina sa.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în perioada 18 mai 2009-22 mai 2009 la sediul societății a avut loc o

inspecție fiscală parțială cu privire la taxa pe valoare adăugată pentru

perioada 1 iunie 2006- 31 octombrie 2008, în urma căreia organele fiscale au

soluționat rambursarea sumei totale de 30.984.520 RON , iar în urma finalizării

inspecției fiscale a fost emis Raportul de inspecție fiscală nr. 30947 din 22

februarie 2010 și Decizia de impunere nr. 39 din 24 februarie 2010 prin care,

cu încălcarea prevederilor art. 143 alin. (2) lit. a) C. fisc., au fost

stabilite în sarcina societății obligații fiscale suplimentare, în valoare de

24.745.755 RON.

Prin întâmpinare, pârâta A.N.A.F.

prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că în

speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute a fi îndeplinite cumulativ de

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 239 din 3

mai 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis cererea formulată de reclamanta SC D.P.

România SRL în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și D.G.A.M.C. București și a

dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 39 din 24 februarie 2010

emisa de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. până la pronunțarea instanței de fond cu privire

la contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva actului

administrativ fiscal menționat mai sus.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond, constatând că reclamanta a îndeplinit obligația depunerii

cauțiunii așa cum prevăd dispozițiile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., a

reținut în esență că reclamanta a făcut dovada că a formulat o contestație

împotriva actelor a căror suspendare o solicită în prezenta cauză, contestație

care nu a fost soluționată până la data pronunțării hotărârii.

Referitor la îndeplinirea condiției

existenței unei pagube iminente, instanța a constatat că prin deciziile de regularizare

contestate au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații fiscale în

cuantum total de 129.001.533 RON, această sumă constituind un prejudiciu

material viitor și previzibil. în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, deoarece reclamanta nu are

capacitatea financiară de a achita suma cuprinsă în decizia de impunere

întrucât nu dispune de disponibilul bănesc necesar pentru a acoperi debitul

stabilit prin actele de impunere contestate.

În același context, instanța a

remarcat faptul că sumele respective sunt necesare nu numai pentru plata

obligațiilor fiscale stabilite prin actele în litigiu dar și pentru plata

datoriilor curente ale reclamantei, astfel că se impune compararea valorii

datoriilor curente ale reclamantei cu valoarea disponibilului bănesc al

reclamantei.

În ceea ce privește afirmația

reclamantei conform căreia neonorarea obligațiilor către furnizori ar cauza

dificultăți reale în continuarea activității de producție, deoarece

întârzierile în onorarea creanțelor față de furnizori pot conduce la ruperea

relațiilor contractuale cu aceștia și la încetarea furnizării materiilor prime,

instanța de fond a constatat că este fondată.

De ademenea, instanța a constatat că

reclamanta a probat acordurile comerciale încheiate cu clienții producători de

automobile ca beneficiari finali ai componentelor pe care le livrează, care

prevăd penalități de întârziere deosebit de ridicate, astfel cum rezultă din

extrasul contractului încheiat de reclamantă cu producătorul de automobile PSA P.C.,

aceste penalitățile impuse de către producătorul de automobile PSA P.C. sunt

raportate la numărul de vehicule sau utilaje blocate pe linia de producție,

percepându-se o penalitate în sumă de aproape 650 EURO pe oră, pentru fiecare

vehicul blocat pe linia de producție, ca urmare a culpei furnizorului

Totodată, instanța de fond a mai

reținut că reclamanta S.C D.P. România SRL are un număr de aproximativ 6.300 de

angajați, a plătit contribuții ca angajator pentru luna februarie 2010 în suma

de 2.099.177 RON, aferente salariilor totale plătite de subscrisa către

angajați în sumă de 5.08.425 RON, iar indisponibilizarea unui număr atât de

mare de angajați, ar conduce la probleme sociale grave în comunitățile locale

din Ineu și Sânnicolau Mare.

Astfel, instanța de fond a apreciat

că, date fiind repercusiunile economice incidente, existența acestei pagube

este evidentă, ca și implicațiile financiare și sociale .

În ceea ce privește condiția

existenței unui caz bine justificat, instanța de fond, având în vedere

Recomandarea nr. R. (89), adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul

Consiliului Europei la 13 septembrie 1989 și dispozițiile art. 14 și art. 15

din Legea nr. 554/2004, a remarcat că unele din motivele de nelegalitate a

actului, invocate de reclamantă - respectiv : actele administrative atacate nu

cuprind motivele de fapt care au stat la baza respingerii scutirii de TVA,

încălcarea de către organele fiscale a dispozițiilor Codului de procedură'

fiscală, încălcarea principiului certitudinii impunerii fiscale prevăzută de

art. 3 alin. (1) C. proc. fisc. și a principiului evitării dublei impozitări a

operațiunilor transfrontaliere - sunt critici ce pun în discuție în mod decisiv

legalitatea actelor în litigiu.

Instanța de fond a apreciat că

aceste critici care pun în discuție însăși legalitatea emiterii actului atacat,

constituind o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ în litigiu - nu au fost avute în vedere nici

de către organul de control și nici de organul emitent al deciziei de impunere,

nerezultând din cuprinsul acestor acte vreo motivare a soluției de respingere

sau înlăturare în orice mod a acestor argumente, astfel că reclamanta se

găsește în situația de a nu avea cunoștință care este motivul pentru care i-a

fost refuzată deducerea taxei pe valoarea adăugată în cazurile respective.

Având în vedere dispozițiilor art. 1

alin. (3) și art. 31 alin. (2) din Constituția României, precum și art. 41 din

Carta Drepturilor Fundamentale Uniunii Europene, instanța de fond a apreciat că

absența motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a

principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare și o

încălcare a obligației constituționale a autorităților administrative de a

asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal

ale acestora, prin urmare, aceste critici pun în discuție însăși legalitatea

emite ordinului atacat, constituind o împrejurare de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității actului administrativ în litigiu.

Împotriva acestei sentințe, A.N.A.F.

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ., s-au arătat în esență următoarele:

-

Hotărârea pronunțată

a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Arată recurentul că

instanța de fond în motivarea existenței cazului bine justificat nu face decât să-și

însușească condițiile de nelegalitate ale actului administrativ fiscal,

invocate de reclamantă, ori până la anularea de către o instanță judecătorească

actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate.

În caz contrar s-ar

anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei ceea ce ar contraveni

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea arată

recurentul că instanța de fond este în eroare atunci când susține că actele

administrative sunt nelegale pentru că nu conțin vreo motivare pentru

respingerea dreptului de deducere a TVA , în realitate fiecare măsură luată de

organul de control este motivată în fapt și în drept.

- Consideră recurentul că

nici a doua condiție privind prevenirea unei pagube iminente, nu este

îndeplinită, că suspendarea executării este o măsură de excepție, care se

justifică numai dacă actul administrativ conține dispoziții greu sau imposibil

de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiție care nu este îndeplinită în

cauză.

În sensul celor

precizate mai sus, recurentul invocă practică judiciară, decizii de speță ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pârâta

SC D.P. România SRL – a formulat

întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat

și menținerea în tot a sentinței recurate, ca legală și temeinică, cu

cheltuieli de judecată. Arată pârâtul că instanța de fond a constatat pe deplin

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 respectiv:

- formularea de către

societate, anterior depunerii acțiunii a contestației fiscale la organul

administrativ competent

- depunerea unei

cauțiuni stabilită de instanță

- dovada existenței

unui caz bine justificat și

- dovada unei pagube

iminente

A arătat intimatul -

pârât că din punct de vedere substanțial, deși a probat riguros îndeplinirea

condițiilor prevăzute de art. 14, recurentul face simple afirmații, goale de

conținut, nu a adus dovezi materiale clare și pertinente, nu a contestat în

nici un mod dovezile depuse de intimat, situație reținută și de instanța de

fond.

Minima analiză asupra realității

juridice a fondului conduce fără îndoială la o aparență de nelegalitate a

actelor administrative fiscale, acestea par a fi întocmite cu neobservarea

dispozițiilor legale și nerespectarea principiilor comunitare.

Se mai arată că prin

executarea Deciziei de impunere în lipsa stabilirii irevocabile a caracterului

său legal, societatea ar suferi pagube majore, iremediabile. Intimatul a depus

doctrină și practică judiciară.

Înalta Curte, analizând

motivele de recurs invocate, normele legale incidente în cauză precum și prin

prisma prevederilor art. 304

1

C. proc. civ. constată că sunt

nefondate pentru considerentele următoare:

În mod greșit instanța

de fond a constatat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr.

554/2004.

În primul rând se reține

că instanța de fond a analizat întâi în mod evident eronat condiția existenței

unei pagube iminente. Condiția existenței unei pagube iminente este subsidiară,

în legătură directă și în mod exclusiv cumulată în analiza sa cu prima condiție

prevăzută de lege și anume cazul bine justificat.

În ceea ce privește

cazul bine justificat, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat

câteva dintre motivele de nelegalitate - pe larg expuse de către reclamant – și

anume - încălcarea principiului certitudinii impunerii fiscale prevăzut de art.

3 alin. (1) lit. b) C. fisc., - încălcarea principiului evitării dublei

impozitări a operațiunilor transfrontaliere, - nemotivarea respectiv omisiunea

indicării motivelor de fapt care au stat la baza respingerii scutirii de TVA în

cazul livrărilor intracomunitare de bunuri, - încălcarea jurisprudenței Curții

Europene de Justiție a Comunităților Europene.

De asemenea, instanța

de fond a apreciat că aceste critici pun în discuție însăși legalitatea

emiterii actului atacat, constatând o împrejurare de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ în litigiu, nu

au fost avute în vedere de către organul de control și nici de organul de

control și nici organul emitent al deciziei de impunere, nerezultând vreo

motivare a soluției de respingere sau înlăturare a argumentelor reclamantei.

Înalta Curte reține că

respectarea cerinței motivării actelor administrative asigură realizarea în mod

efectiv a dreptului fundamental al cetățeanului la o bună administrație.

Prin motivarea actelor

administrative cetățenii au posibilitatea de a cenzura și de a analiza

noțiunile pentru care au fost adoptate actele în cauză, putându-și formula

propria apreciere asupra legalității acestuia și asupra eventualei conduite

discreționare a autorității.

Observă, Înalta Curte

din cuprinsul contestației administrației formulate de reclamantă că la fiecare

punct din decizia de impunere – respectiv raport de inspecție fiscală pentru

fiecare sumă impusă aceasta a adus argumente în extenso în apărarea poziției

sale, ceea ce demonstrează că a înțeles care este motivarea pentru fiecare sumă

din decizia de imputare – ( filele 244 – 302 dosar fond).

Cum raportul de

inspecție fiscală din 22 februarie 2010 – însumează 132 pagini, contestația

formulată de reclamantă este expusă pe larg în 60 de pagini iar această

contestație nu a fost încă soluționată în conformitate cu prevederile art. 205 C.

proc. fisc., se reține că nemotivarea actului administrativ, - nu poate

reprezenta îndeplinirea cazului bine justificat – în accepțiunea art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004.

Aprecierile instanței

de fond în privința lipsei motivării sunt nereale în primul rând iar în al

doilea rând conform acestor motivări și respectiv potrivit răspunsului la

aceste argumente ale reclamantei prin decizia de soluționare a contestației

administrativ fiscale, judecătorul va avea posibilitatea să realizeze un

control eficient de legalitate asupra actului administrativ fiscal.

Prin urmare aceasta

reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a actului administrativ atacat.

Ca și celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamantă, acestea nu pot

să reprezinte prin ele însele cazul bine justificat, o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ.

Pentru dovedirea motivelor

de nelegalitate trebuie administrate alte probatorii decât într-o cerere de

suspendare a executării. În acest sens nu poate fi reținută aprecierea instanței

de fond că recurenta A.N.A.F. - nu a contestat datele și înscrisurile prezentate

de reclamant în acest sens. Nu există contraprobă decât în dovedirea pe fond a

legalității actului administrativ fiscal atacat.

„Pipăirea fondului” de

către instanța de fond nu a fost în acest caz realizată, în acest fel instanța

de fond a tranșat deși formal, fără conținut, legalitatea însăși a actului

administrativ .

În ceea ce privește dovada

existenței unei pagube iminente, se constată că aceasta trebuie raportată în legătură

cu cazul bine justificat, această situație nefiind însă îndeplinită. Afirmația

în sensul că prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare s-ar

perturba greșit activitatea societății reclamante, nu conduce implicit și

automat la condiția îndeplinirii acestei cerințe.

Înalta Curte constată

fondate criticile recurentei în ceea ce privește indiciile de nelegalitate care

nu au fost corect examinate de instanța de fond în continuarea cerințelor cazului

bine justificat, neexistând suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția

de legalitate.

În acest sens, prin

Decizia nr. 257 din 14 martie 2006 Curtea Constituțională a arătat că

„suspendarea actelor administrative reprezintă o situație de excepție, întrucât

acestea se bucură de prezumția de legalitate”.

Având în vedere

argumentele prezentate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. – va admite recursul, va modifica sentința atacată în

sensul că va respinge cererea de suspendare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.N.A.F. împotriva

sentinței civile nr. 239 din 3 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge

cererea de suspendare ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

octombrie 2010.