ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 293/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 293/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la această instanță la data de 19 august 2010 sub nr. 912/59/2010,

reclamanta SC R.M. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale - Agenția de Plăți pentru Dezvoltarea Rurală și

Pescuit București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

suspendarea executării actului administrativ, respectiv a procesului verbal de

constatare încheiat la data de 18 ianuarie 2010 de Centrul Regional de Plăți

pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit 5 Vest cu privire la stabilirea în sarcina

sa a unui debit în valoare de 122.466,51 lei, precum și dobânzi și penalități

de întârziere, până la soluționarea definitivă și revocabilă a cauzei ce face

obiectul dosarului nr. 798/59/2010 al Curții de Apel Timișoara.

În motivarea acțiunii se

arată că procesul verbal de constatare încheiat la dat de 18 ianuarie 2010 de

Centrul Regional de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit 5 Vest constituie

titlu de creanță și titlu executoriu potrivit art. 10 alin. (1) coroborat cu

art. 3 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 79/2003 aprobată și modificată prin Legea

nr. 529/2003.

Împotriva procesului

verbal de constatare încheiat la data de 18 ianuarie 2010 de Centrul Regional

de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit 5 Vest și a deciziei nr. 11203 din

03 iunie 2010 a M..A.D.R. - A.P.D.R.P. cu privire la stabilirea în sarcina sa a

unui debit în valoare de 122.466,51 lei, precum și dobânzi și penalități de

întârziere, s-a promovat acțiune în anulare, care face obiectul dosarului nr.

798/59/2001 al Curții de Apel Timișoara, cu primul termen de judecată la data

de 27 octombrie 2010.

Precizează

că prin procesul verbal de constatare încheiat la data de

18 ianuarie 2010 și decizia nr.

11203 din 03 iunie 2010, se constată că s-au încălcat dispozițiile art. 3 alin.

(1) din Anexa I la contractul de finanțare nr. C

3.10121253700080 din 31 octombrie 2009, respectiv a criteriilor de

eligibilitate înscrise în cerere de finanțare și a fost obligată la restituirea

creditului și plata dobânzilor și

penalităților de întârziere.

Având

în vedere că executarea silită a fost demarată și se va proceda la continuarea

măsurilor de executare silită, precum și faptul că toate cheltuielilor

ocazionate cu

executarea silită precizează că le vor suporta aceasta, vor crea cu

certitudine un prejudiciu material

viitor.

Prin întâmpinare, pârâta

Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit București a solicitat

respingerea cererii de suspendare a actului administrativ ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr.

416 din 1 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării

procesului verbal de

constatare nr. 1598

din 28 ianuarie 2010 întocmit de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și

Pescuit formulată de reclamanta SC R.M. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenția

de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Astfel, sintetizând

dispozițiile legii, Curtea constată că pentru suspendarea executării actului

administrativ în condițiile art. 15 din Legea 554/2004 trebuie îndeplinite

cumulativ patru condiții: 1) reclamanta să fi cerut instanței competențe

anularea, în tot sau în parte, a actului atacat; 2) să fie depusă cauțiunea

stabilită de instanță, de până la 20% din cuantumul sumei contestate; 3) să

existe un caz bine justificat și 4) măsura să fie necesară pentru prevenirea

unei pagube iminente.

Primele două condiții

sunt îndeplinite deoarece reclamanta a sesizat Curtea de Apel Timișoara pentru

anularea procesului verbal (dosar nr. 798/59/2010) și a depus o cauțiune de 10

% din suma contestată, așa cum s-a dispus prin încheierea de ședință din 15

septembrie 2010 (cf. filelor 176 și 178).

Aceste condiții nu sunt

îndeplinite.

Cu privire la cazul bine

justificat, instanța constată că nu s-a făcut nicio dovadă referitoare la

datoriile fiscale (nu s-au depus certificate de atestare fiscală), nu s-a făcut

dovada înregistrării în contabilitate a utilajelor achiziționate și nici dovada

notificării autorității contractante referitoare la schimbarea sediului și a

responsabilului legal al societății.

Or, se pare că aceste

lipsuri reprezintă, așa cum susține pârâta, încălcări ale contractului amintit.

Așa

fiind, Curtea va respinge susținerile reclamantei se va constata că nu există

un caz bine justificat de suspendare a executării actului de impunere.

Cu

privire la paguba iminentă:

Chiar

presupunând că reclamanta ar fi dovedit existența cazului bine

justificat, acțiunea tot ar fi fost

neîntemeiată deoarece nu s-a făcut dovada

pagubei

iminente pe care ar suport-o reclamanta în cazul executării dispozițiilor

procesului verbal de constatare. Executarea silită nu creează prin ea însăși o

pagubă ci tinde spre realizarea unei obligații, ceea ce nu reprezintă o formă

de

prejudiciu. Altfel spus, reclamanta nu a făcut nicio dovadă că

executarea imediată a obligației de restituire i-ar cauza un prejudiciu

previzibil s-au i-ar perturba în mod semnificativ activitatea.

Împotriva acestei

hotărâri, reclamanta SC R.M. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea căii de

atac se arată că:

Prima instanța a

considerat in mod greșit, ca nu este îndeplinita condiția cazului bine

justificat:

Cât privește legalitatea

măsurii suspendării titlului am arătat ca ea se justifica prin chiar

consecințele începerii executării silite.

In ce privește paguba

iminenta , prima instanța arata ca aceasta nu s-a dovedit.

Arătam insa ca, Agenția

Naționala de Administrare Fiscala Adm Fin. Publice Sannicolau Mare a emis deja

titlul executoriu nr. 1 si adresa nr. 31.889 din 23 septembrie 2010 prin care

ni s-au cerut lista obiectelor de inventar proprietatea societății , lista

mijloacelor fixe si sa punem la dispoziție bunurile societății

Societatea are ca obiect

de activitate principal cultivarea terenurilor agricole si în, consecința si

inventarul mijloacelor fixe consta in mașini si utilaje agricole, precum si

teren agricol in proprietate.

Vânzarea acestora ar

împiedeca desfășurarea activității societății, ar face sa nu mai poată

funcționa, noi neavând mașini si unelte de rezerva. Pe de alta parte vânzarea

terenului pe care s-au făcut deja lucrări de toamna ar duce la însemnate

pierderi si practic la încetarea activității. Mai mult, daca s-ar constata

nelegalitatea actului administrativ atacat, întoarcerea executării silite ar fi

un proces anevoios sau chiar imposibil in cazul in care bunurile se vând. De

asemenea menționam ca a fost poprit si contul pentru suma pentru care se cere

restituire, blocându-ne astfel posibilitatea de a face alte operațiuni privind

activitatea curenta.

In aceste condiții

consideram că paguba iminentă este dovedita si prejudiciul material viitor,

este previzibil cu evidenta.

Înainte de a analiza

motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Contenciosul

administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr.

554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele

de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în

care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a

născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în

sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim,

astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii

judiciare.

Actul administrativ este

actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate

publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere,

modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a

instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se

soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de

procedură civilă, făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței

instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al

actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului

administrativ contestat.

Astfel, pe de o parte,

se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor

administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de

contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte, legea

distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența tribunalelor

administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de

500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel).

Înalta Curte are în

vedere faptul că în cauza de față reclamanta a solicitat suspendarea executării

procesului-verbal de constatare din 18 ianuarie 2010, întocmit de pârât până la

soluționarea acțiunii în anularea acestui act administrativ și a Deciziei nr.

11203 din 3 iunie 2010 emisă de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale –

Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

Actele administrative

fiscale menționate au fost emise în temeiul dispozițiilor următoarelor acte

normative:

- O.G. nr. 79/2003

privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor

de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător;

- O.G. nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală.

Prin procesul-verbal de

constatare din 18 ianuarie 2010 a stabilit în sarcina reclamantei o creanță

bugetară de 122.466,51 lei, sumă care trebuia restituită ca urmare a

nerespectării legalității, conformității și neregularității utilizării și

administrării fondurilor comunității și a fondurilor de cofinanțare aferente.

În ceea ce privește

acest proces-verbal de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții

ale O.G. nr. 79/2003:

„Art. 1. - Prezenta

ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor

plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de

Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a

unor nereguli.”;

„Art. 2. - În sensul

prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum

urmează: […] d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de

recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele

administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de

cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor

comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii

necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare

integrală ori parțială a acestor fonduri”;

„Art. 3 alin. (2) lit.

a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare,

stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare

rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare”;

Art. 3 alin. (4) – (6):

„(4) Titlul de creanță

specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și cuprinde elementele

actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum și

elemente specifice, acolo unde este necesar.

(5) Titlul de creanță se

comunică debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură

fiscală.

(6) Împotriva titlului

de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent, în

condițiile și termenele stabilite de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 174/2004,

republicată, cu modificările și completările ulterioare”;

Art. 4 alin. (2):

„Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale,

în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu

competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și

debitorilor”.

În raport de

dispozițiile art. 3 alin. (2) și (6) din O.G. nr. 79/2003, actele de

constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind

creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și

costurile bancare sunt titluri de creanță ce pot fi contestate în condițiile și

termenele prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Din cuprinsul

dispozițiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal de

constatare atacat este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art.

41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de

același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva

actelor administrative fiscale”.

În acest sens, decizia

ce formează obiectul acțiunii în anulare, este emisă în temeiul dispozițiilor

Codului de procedură fiscală, ca urmare a soluționării contestației formulate

împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin.

(2) din același Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea

contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele

introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la

instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile

legii.”

În temeiul normei de

trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală din Codul de procedură fiscală,

în ceea ce privește stabilirea instanței de contencios administrativ competentă

să soluționeze contestația formulată împotriva unei asemenea decizii emise în

procedura reglementată de O.G. nr. 79/2003 sunt aplicabile dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, întrucât

actele contestate în prezenta cauză au ca obiect creanțe bugetare, asemenea

acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuții

bugetare, fiind aplicabile în materie de competență prevederile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004.

Față de aceste prevederi

și având în vedere criteriul valoric aplicabil în speță, întrucât cuantumul

sumei ce formează obiectul actelor administrative contestate este sub 500.000

lei, competența de soluționare în fond a litigiului aparține

t

ribunalului Sibiu, secția contencios

administrativ și fiscal.

Ca urmare, Înalta Curte,

admițând recursul, va casa sentința ce a fost pronunțată de o instanță

necompetentă material și va trimite cauza spre competentă soluționare Secției

de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Timiș.

În raport de soluția

dată cauzei, Curtea nu va analiza și motivele de recurs invocate de

recurentul-pârât, ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere

de instanța de trimitere, la rejudecare.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin.

(6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată

și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC R.M. SRL Timiș împotriva sentinței civile nr. 416 din 1 octombrie 2010 a

Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Timiș,

secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 ianuarie 2011.