ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 293/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la această instanță la data de 19 august 2010 sub nr. 912/59/2010, reclamanta SC R.M. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale - Agenția de Plăți pentru Dezvoltarea Rurală și Pescuit București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării actului administrativ, respectiv a procesului verbal de constatare încheiat la data de 18 ianuarie 2010 de Centrul Regional de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit 5 Vest cu privire la stabilirea în sarcina sa a unui debit în valoare de 122.466,51 lei, precum și dobânzi și penalități de întârziere, până la soluționarea definitivă și revocabilă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. 798/59/2010 al Curții de Apel Timișoara.

În motivarea acțiunii se arată că procesul verbal de constatare încheiat la dat de 18 ianuarie 2010 de Centrul Regional de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit 5 Vest constituie titlu de creanță și titlu executoriu potrivit art. 10 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 79/2003 aprobată și modificată prin Legea nr. 529/2003. Împotriva procesului verbal de constatare încheiat la data de 18 ianuarie 2010 de Centrul Regional de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit 5 Vest și a deciziei nr. 11203 din 03 iunie 2010 a M..A.D.R. - A.P.D.R.P.

cu privire la stabilirea în sarcina sa a unui debit în valoare de 122.466,51 lei, precum și dobânzi și penalități de întârziere, s-a promovat acțiune în anulare, care face obiectul dosarului nr. 798/59/2001 al Curții de Apel Timișoara, cu primul termen de judecată la data de 27 octombrie 2010. Precizează că prin procesul verbal de constatare încheiat la data de 18 ianuarie 2010 și decizia nr. 11203 din 03 iunie 2010, se constată că s-au încălcat dispozițiile art. 3 alin. (1) din Anexa I la contractul de finanțare nr. C 3.10121253700080 din 31 octombrie 2009, respectiv a criteriilor de eligibilitate înscrise în cerere de finanțare și a fost obligată la restituirea creditului și plata dobânzilor și penalităților de întârziere.

Având în vedere că executarea silită a fost demarată și se va proceda la continuarea măsurilor de executare silită, precum și faptul că toate cheltuielilor ocazionate cu executarea silită precizează că le vor suporta aceasta, vor crea cu certitudine un prejudiciu material viitor. Prin întâmpinare, pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit București a solicitat respingerea cererii de suspendare a actului administrativ ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 416 din 1 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării procesului verbal de constatare nr. 1598 din 28 ianuarie 2010 întocmit de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit formulată de reclamanta SC R.M.

SRL în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Astfel, sintetizând dispozițiile legii, Curtea constată că pentru suspendarea executării actului administrativ în condițiile art. 15 din Legea 554/2004 trebuie îndeplinite cumulativ patru condiții: 1) reclamanta să fi cerut instanței competențe anularea, în tot sau în parte, a actului atacat; 2) să fie depusă cauțiunea stabilită de instanță, de până la 20% din cuantumul sumei contestate; 3) să existe un caz bine justificat și 4) măsura să fie necesară pentru prevenirea unei pagube iminente.

Primele două condiții sunt îndeplinite deoarece reclamanta a sesizat Curtea de Apel Timișoara pentru anularea procesului verbal (dosar nr. 798/59/2010) și a depus o cauțiune de 10 % din suma contestată, așa cum s-a dispus prin încheierea de ședință din 15 septembrie 2010 (cf. filelor 176 și 178). Aceste condiții nu sunt îndeplinite. Cu privire la cazul bine justificat, instanța constată că nu s-a făcut nicio dovadă referitoare la datoriile fiscale (nu s-au depus certificate de atestare fiscală), nu s-a făcut dovada înregistrării în contabilitate a utilajelor achiziționate și nici dovada notificării autorității contractante referitoare la schimbarea sediului și a responsabilului legal al societății.

Or, se pare că aceste lipsuri reprezintă, așa cum susține pârâta, încălcări ale contractului amintit. Așa fiind, Curtea va respinge susținerile reclamantei se va constata că nu există un caz bine justificat de suspendare a executării actului de impunere. Cu privire la paguba iminentă: Chiar presupunând că reclamanta ar fi dovedit existența cazului bine justificat, acțiunea tot ar fi fost neîntemeiată deoarece nu s-a făcut dovada pagubei iminente pe care ar suport-o reclamanta în cazul executării dispozițiilor procesului verbal de constatare. Executarea silită nu creează prin ea însăși o pagubă ci tinde spre realizarea unei obligații, ceea ce nu reprezintă o formă de prejudiciu. Altfel spus, reclamanta nu a făcut nicio dovadă că executarea imediată a obligației de restituire i-ar cauza un prejudiciu previzibil s-au i-ar perturba în mod semnificativ activitatea.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC R.M. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea căii de atac se arată că: Prima instanța a considerat in mod greșit, ca nu este îndeplinita condiția cazului bine justificat: Cât privește legalitatea măsurii suspendării titlului am arătat ca ea se justifica prin chiar consecințele începerii executării silite. In ce privește paguba iminenta , prima instanța arata ca aceasta nu s-a dovedit. Arătam insa ca, Agenția Naționala de Administrare Fiscala Adm Fin.

Publice Sannicolau Mare a emis deja titlul executoriu nr. 1 si adresa nr. 31.889 din 23 septembrie 2010 prin care ni s-au cerut lista obiectelor de inventar proprietatea societății , lista mijloacelor fixe si sa punem la dispoziție bunurile societății Societatea are ca obiect de activitate principal cultivarea terenurilor agricole si în, consecința si inventarul mijloacelor fixe consta in mașini si utilaje agricole, precum si teren agricol in proprietate. Vânzarea acestora ar împiedeca desfășurarea activității societății, ar face sa nu mai poată funcționa, noi neavând mașini si unelte de rezerva. Pe de alta parte vânzarea terenului pe care s-au făcut deja lucrări de toamna ar duce la însemnate pierderi si practic la încetarea activității.

Mai mult, daca s-ar constata nelegalitatea actului administrativ atacat, întoarcerea executării silite ar fi un proces anevoios sau chiar imposibil in cazul in care bunurile se vând. De asemenea menționam ca a fost poprit si contul pentru suma pentru care se cere restituire, blocându-ne astfel posibilitatea de a face alte operațiuni privind activitatea curenta. In aceste condiții consideram că paguba iminentă este dovedita si prejudiciul material viitor, este previzibil cu evidenta. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat. Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel). Înalta Curte are în vedere faptul că în cauza de față reclamanta a solicitat suspendarea executării procesului-verbal de constatare din 18 ianuarie 2010, întocmit de pârât până la soluționarea acțiunii în anularea acestui act administrativ și a Deciziei nr. 11203 din 3 iunie 2010 emisă de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale – Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

Actele administrative fiscale menționate au fost emise în temeiul dispozițiilor următoarelor acte normative: - O.G. nr. 79/2003 privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente utilizate necorespunzător; - O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Prin procesul-verbal de constatare din 18 ianuarie 2010 a stabilit în sarcina reclamantei o creanță bugetară de 122.466,51 lei, sumă care trebuia restituită ca urmare a nerespectării legalității, conformității și neregularității utilizării și administrării fondurilor comunității și a fondurilor de cofinanțare aferente. În ceea ce privește acest proces-verbal de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții ale O.G.

nr. 79/2003: „Art. 1. - Prezenta ordonanță reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor nereguli.”; „Art. 2. - În sensul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: […] d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală ori parțială a acestor fonduri”; „Art.

3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare”; Art. 3 alin. (4) – (6): „(4) Titlul de creanță specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum și elemente specifice, acolo unde este necesar. (5) Titlul de creanță se comunică debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală. (6) Împotriva titlului de creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent, în condițiile și termenele stabilite de O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare”; Art. 4 alin. (2): „Creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și debitorilor”. În raport de dispozițiile art. 3 alin. (2) și (6) din O.G. nr. 79/2003, actele de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare sunt titluri de creanță ce pot fi contestate în condițiile și termenele prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Din cuprinsul dispozițiilor citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal de constatare atacat este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi contestat conform procedurii reglementate de același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

În acest sens, decizia ce formează obiectul acțiunii în anulare, este emisă în temeiul dispozițiilor Codului de procedură fiscală, ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din același Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.” În temeiul normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală din Codul de procedură fiscală, în ceea ce privește stabilirea instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze contestația formulată împotriva unei asemenea decizii emise în procedura reglementată de O.G.

nr. 79/2003 sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Astfel fiind, întrucât actele contestate în prezenta cauză au ca obiect creanțe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuții bugetare, fiind aplicabile în materie de competență prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Față de aceste prevederi și având în vedere criteriul valoric aplicabil în speță, întrucât cuantumul sumei ce formează obiectul actelor administrative contestate este sub 500.000 lei, competența de soluționare în fond a litigiului aparține t ribunalului Sibiu, secția contencios administrativ și fiscal. Ca urmare, Înalta Curte, admițând recursul, va casa sentința ce a fost pronunțată de o instanță necompetentă material și va trimite cauza spre competentă soluționare Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Timiș.

În raport de soluția dată cauzei, Curtea nu va analiza și motivele de recurs invocate de recurentul-pârât, ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere de instanța de trimitere, la rejudecare. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de SC R.M. SRL Timiș împotriva sentinței civile nr. 416 din 1 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.