ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1962/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1962/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 242 din 10 noiembrie 2010,

Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis

cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă

de Oficiul de Plăți și Contracte Phare, formulată de reclamantul Consiliul

Local Brăila în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice -

Oficiul de Plăți și Contracte Phare, a dispus suspendarea executării Deciziei

nr. 99/2010 emisă de autoritatea publică pârâtă, până la soluționarea Dosarului

de fond nr. 1274/44/2010 înregistrat la Curtea de Apel Galați, secția

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a constatat că, prin Decizia nr. 99 din 23

septembrie 2010 emisă de pârâtă, a fost respinsă contestația formulată de

reclamant și a fost menținut Procesul-verbal de constatare din 3 august 2010,

în vederea recuperării sumei de 318.034,73 euro.

De asemenea,

judecătorul cauzei a reținut că, pe rolul Curții de Apel Galați, s-a

înregistrat Dosarul de fond nr. 1274/44/2010 privind soluționarea contestației

împotriva Deciziei nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă de pârâtă.

Pe de altă parte,

instanța a menționat că, în speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv executarea silită a reclamantei

pentru suma de 318.034,73 euro ar afecta grav desfășurarea normală a

activității acesteia, precum și îndeplinirea obligațiilor contractuale curente

sau a proiectelor sociale aflate în derulare, cât timp nu s-a cenzurat de către

magistrat în mod definitiv și irevocabil legalitatea actului administrativ

atacat.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești s-a promovat recurs, în termen legal, de către pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contracte Phare, prin care

a solicitat modificarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii ca

neîntemeiată.

În dezvoltarea căii

extraordinare de atac, recurenta a indicat următoarele critici de nelegalitate:

1) Hotărârea

instanței nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii – caz de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ.

În opinia primei

instanțe, argumentele reținute în considerentele hotărârii recurate nu pot fi

apreciate drept o motivare a sentinței, în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ.

Cu alte cuvinte

simpla preluare de către judecător a motivelor arătate de către reclamant în

cuprinsul acțiunii nu poate fi considerată o motivare a hotărârii.

În concepția

recurentei, motivarea sumară dată hotărârii de admitere a cererii de suspendare

reprezintă o adevărată soluționare a fondului cauzei prin raportare doar la

considerentele acesteia.

2) Hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii - caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Sub acest aspect,

recurenta a invocat incidența art. 148 alin. (2) din Constituția României, a

art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, precum și a art.

45 din Legea nr. 500/2002.

Mai exact, recurenta

afirmă că, atâta timp cât Comisia Europeană este instituția care acordă

fondurile nerambursabile, tot această instituție este singura în măsură să

stabilească condițiile de acordare și de utilizare ale acestora, respectiv

singura în măsură să aprecieze dacă aceste condiții au fost respectate, cu

toate consecințele ce decurg din acest lucru.

În opinia recurentei,

susținerile reclamantei din motivarea acțiunii (referitoare la interpretarea

noțiunilor de nelegalitate – neeligibilitate, regăsite în legislația

comunitară, cea națională și, pe cale de consecință, în actul de control) sunt

chestiuni care privesc fondul cauzei și pe care instanța de fond nu trebuia să

le analizeze și să și le însușească, nefiind învestită cu o cerere de anulare a

actului administrativ - actul de control.

În legătură cu

condiția cazului bine justificat, recurenta consideră că aceasta nu este

îndeplinită.

Mai mult, recurenta

afirmă că motivarea cererii de suspendare privește cu preponderență aspecte de

fond, asupra cărora prima instanță nu s-ar putea pronunța, întrucât această

atitudine procesuală a judecătorului ar echivala cu prejudecarea fondului.

Pe de altă parte,

simplele afirmații ale reclamantei privind iminența producerii unui prejudiciu,

fără a fi probate, în sensul art. 1169 C. civ., nu puteau fi reținute ca

argument pentru admiterea cererii de suspendare.

Prin întâmpinare,

intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul de

judecată din 1 aprilie 2011, instanța de control judiciar a apreciat că

excepția tardivității recursului este neîntemeiată, avându-se în vedere

prevederile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 și actele existente la

dosar.

Analizând sentința

atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și

art. 312 alin. (5) C. proc. civ., dar și al art. 21 și art. 28 al Legii

contenciosului administrativ, că se impune admiterea recursului.

În alți termeni,

instanța de control judiciar constată, în primul rând, că, în speța de față,

devine incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea

judecătorească nu a fost motivată, în sensul impus de art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ.

În cauza dedusă

judecății, Înalta Curte reamintește faptul că prima instanță a fost învestită

cu soluționarea unei cereri de suspendare a unui act administrativ.

Mai exact trebuie

remarcat faptul că, prin cererea introductivă, Consiliul Local Brăila a

solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă

de Oficiul de Plăți și Contracte Phare.

Temeiul juridic al

acțiunii invocat de reclamant a fost reprezentat de art. 14 și art. 15 din

Legea nr. 554/2004.

Însă, în finalul

cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat suspendarea executării

Deciziei nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă de Oficiul de Plăți și Contracte

Phare, precum și a procesului-verbal de constatare încheiat de pârâtă la data

de 3 august 2010 și înregistrat la Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de

Plăți și Contracte Phare și, respectiv, la data de 9 august 2010 la

registratura sa, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanței învestite

cu soluționarea fondului cauzei.

În altă ordine de

idei, prima instanță a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 99/2010 emisă

de pârâtă, până la soluționarea Dosarului de fond nr. 1274/44/2010 înregistrat

la Curtea de Apel Galați, în temeiul art. 14 din Legea contenciosului

administrativ.

Cu alte cuvinte

magistratul s-a pronunțat pe un alt temei juridic și pe o acțiune informă sub

aspectul obiectului.

O primă observație

care se impune a fi făcută este aceea că judecătorul trebuie să pună în

discuția părților pretențiile reclamantului, în condițiile în care, așa cum am

precizat anterior, acțiunea era ambiguă din punctul de vedere al obiectului.

Această atitudine

procesuală a magistratului era impusă de principiul rolului activ al instanței

specific procesului civil, impus de art. 129 C. proc. civ.

În alt registru de

idei, clarificarea pretențiilor concrete ale celui care a promovat cererea de

suspendare era necesară, întrucât art. 129 alin. (4) C. proc. civ. arată că, în

toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății.

Așadar, din cele

expuse mai sus, rezultă că este incident și motivul de casare prevăzut de art.

304 pct. 5 C. proc. civ. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

În acest context,

este de remarcat că art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun

în materia nulităților actelor de procedură. De aceea, se poate susține că

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate

neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor

menționate la pct. 1 – 4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a

căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Revenind la incidența

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cauză, trebuie să fie realizate o serie de

considerații de ordin doctrinar.

Potrivit art. 261

alin. (1) pct. 5, C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația

judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru

ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, de ce a

aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o

obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Motivarea se face în

concret, simpla afirmație că un fapt rezultă din probele dosarului, fără să se

arate în ce constau alte probe, constituind, în realitate, o nemotivare.

Or, în speța de față,

prima instanță nu a soluționat pe fond cererea de suspendare, întrucât nu a

făcut nicio referire în considerentele sentinței la condiția cazului bine

justificat impusă pentru temeinicia unei cereri de suspendare de art. 14 și

art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Așadar, Înalta Curte

apreciază că prima instanță nu a cercetat fondul cauzei, prin motivarea

superficială pe care a realizat-o în sentința contestată în prezenta cale

extraordinară de atac.

Pe de altă parte,

instanța de control judiciar constată că cerința existenței pagubei iminente

prevăzută de legiuitor a fost reținută de Curtea de Apel, avându-se în vedere

doar susținerile reclamantului din acțiune, fără a se individualiza probatoriul

care a condus la o asemenea concluzie.

În plus, se cere a

arăta faptul că o cerere de suspendare a unui act administrativ poate fi admisă

dacă sunt întrunite cele două condiții prevăzute de art. 14 și art. 15 din

Legea nr. 554/2004: cazul bine justificat și iminența unei pagube.

În raport de cele

precizate mai sus, este evident faptul că motivarea sentinței recurate nu

îndeplinește cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte,

insuficienta motivare a sentinței contestate echivalează cu necercetarea

fondului cauzei, ceea ce atrage, în temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc.

civ., casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

În aceeași ordine de

idei, mai trebuie semnalat faptul că procesul-verbal de control amintit de

reclamant a fost depus pentru prima dată în recurs, ceea ce demonstrează încă o

dată că prima instanță nu a putut cerceta temeinicia cererii de suspendare,

datorită lipsei acestui act administrativ contestat de la dosarul cauzei.

Potrivit art. 315

alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În speța de față,

instanța de trimitere trebuie să stabilească în mod precis cadrul procesual

prin indicarea obiectului acțiunii de către reclamant (datorită ambiguității

pretențiilor sale concrete), în baza rolului activ al judecătorului, trebuie să

se pronunțe asupra cererii de suspendare atât sub aspectul inadmisibilității

sale (ca urmare a inexistenței unei cauțiuni impusă de art. 215 alin. (2) C.

proc. fisc. – motiv invocat la ultimul termen de judecată a recursului), dar și

al temeiniciei sale (prin analizarea corespunzătoare a celor două condiții

prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004).

De asemenea, instanța

de trimitere va avea în vedere faptul că Decizia nr. 99/2010 emisă de

autoritatea publică recurentă a respins contestația administrativă depusă

împotriva Procesului-verbal de control din 3 august 2010, ca nefondată.

În alți termeni, în

eventualitatea în care intimatul-reclamant își menține obiectul cererii (în

sensul că solicită suspendarea Deciziei nr. 99/2010), se va avea în vedere

faptul că acest act administrativ nu este executoriu din oficiu, datorită

conținutului său dispozitiv.

Pe cale de

consecință, nu poate opera suspendarea executării unui asemenea act.

Pe de altă parte,

instanța de trimitere trebuie să suplimenteze probatoriul privind stadiul

Dosarului de fond nr. 1274/44/2010, în care se pune problema anulării

procesului-verbal de control și a deciziei de respingere a contestației

administrative.

În raport de cele

expuse anterior, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și

va trimite cauze spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contracte Phare

împotriva Sentinței nr. 242 din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Galați,

secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 1 aprilie 2011.