ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1962/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 242 din 10 noiembrie 2010, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă de Oficiul de Plăți și Contracte Phare, formulată de reclamantul Consiliul Local Brăila în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contracte Phare, a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 99/2010 emisă de autoritatea publică pârâtă, până la soluționarea Dosarului de fond nr. 1274/44/2010 înregistrat la Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a constatat că, prin Decizia nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă de pârâtă, a fost respinsă contestația formulată de reclamant și a fost menținut Procesul-verbal de constatare din 3 august 2010, în vederea recuperării sumei de 318.034,73 euro. De asemenea, judecătorul cauzei a reținut că, pe rolul Curții de Apel Galați, s-a înregistrat Dosarul de fond nr. 1274/44/2010 privind soluționarea contestației împotriva Deciziei nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă de pârâtă.

Pe de altă parte, instanța a menționat că, în speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv executarea silită a reclamantei pentru suma de 318.034,73 euro ar afecta grav desfășurarea normală a activității acesteia, precum și îndeplinirea obligațiilor contractuale curente sau a proiectelor sociale aflate în derulare, cât timp nu s-a cenzurat de către magistrat în mod definitiv și irevocabil legalitatea actului administrativ atacat. Împotriva acestei hotărâri judecătorești s-a promovat recurs, în termen legal, de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contracte Phare, prin care a solicitat modificarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea căii extraordinare de atac, recurenta a indicat următoarele critici de nelegalitate: 1) Hotărârea instanței nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii – caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În opinia primei instanțe, argumentele reținute în considerentele hotărârii recurate nu pot fi apreciate drept o motivare a sentinței, în sensul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cu alte cuvinte simpla preluare de către judecător a motivelor arătate de către reclamant în cuprinsul acțiunii nu poate fi considerată o motivare a hotărârii. În concepția recurentei, motivarea sumară dată hotărârii de admitere a cererii de suspendare reprezintă o adevărată soluționare a fondului cauzei prin raportare doar la considerentele acesteia.

2) Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta a invocat incidența art. 148 alin. (2) din Constituția României, a art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, precum și a art. 45 din Legea nr. 500/2002. Mai exact, recurenta afirmă că, atâta timp cât Comisia Europeană este instituția care acordă fondurile nerambursabile, tot această instituție este singura în măsură să stabilească condițiile de acordare și de utilizare ale acestora, respectiv singura în măsură să aprecieze dacă aceste condiții au fost respectate, cu toate consecințele ce decurg din acest lucru.

În opinia recurentei, susținerile reclamantei din motivarea acțiunii (referitoare la interpretarea noțiunilor de nelegalitate – neeligibilitate, regăsite în legislația comunitară, cea națională și, pe cale de consecință, în actul de control) sunt chestiuni care privesc fondul cauzei și pe care instanța de fond nu trebuia să le analizeze și să și le însușească, nefiind învestită cu o cerere de anulare a actului administrativ - actul de control. În legătură cu condiția cazului bine justificat, recurenta consideră că aceasta nu este îndeplinită. Mai mult, recurenta afirmă că motivarea cererii de suspendare privește cu preponderență aspecte de fond, asupra cărora prima instanță nu s-ar putea pronunța, întrucât această atitudine procesuală a judecătorului ar echivala cu prejudecarea fondului.

Pe de altă parte, simplele afirmații ale reclamantei privind iminența producerii unui prejudiciu, fără a fi probate, în sensul art. 1169 C. civ., nu puteau fi reținute ca argument pentru admiterea cererii de suspendare. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La termenul de judecată din 1 aprilie 2011, instanța de control judiciar a apreciat că excepția tardivității recursului este neîntemeiată, avându-se în vedere prevederile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 și actele existente la dosar. Analizând sentința atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., dar și al art. 21 și art. 28 al Legii contenciosului administrativ, că se impune admiterea recursului. În alți termeni, instanța de control judiciar constată, în primul rând, că, în speța de față, devine incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea judecătorească nu a fost motivată, în sensul impus de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte reamintește faptul că prima instanță a fost învestită cu soluționarea unei cereri de suspendare a unui act administrativ. Mai exact trebuie remarcat faptul că, prin cererea introductivă, Consiliul Local Brăila a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă de Oficiul de Plăți și Contracte Phare.

Temeiul juridic al acțiunii invocat de reclamant a fost reprezentat de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004. Însă, în finalul cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 99 din 23 septembrie 2010 emisă de Oficiul de Plăți și Contracte Phare, precum și a procesului-verbal de constatare încheiat de pârâtă la data de 3 august 2010 și înregistrat la Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contracte Phare și, respectiv, la data de 9 august 2010 la registratura sa, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanței învestite cu soluționarea fondului cauzei. În altă ordine de idei, prima instanță a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 99/2010 emisă de pârâtă, până la soluționarea Dosarului de fond nr. 1274/44/2010 înregistrat la Curtea de Apel Galați, în temeiul art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Cu alte cuvinte magistratul s-a pronunțat pe un alt temei juridic și pe o acțiune informă sub aspectul obiectului. O primă observație care se impune a fi făcută este aceea că judecătorul trebuie să pună în discuția părților pretențiile reclamantului, în condițiile în care, așa cum am precizat anterior, acțiunea era ambiguă din punctul de vedere al obiectului. Această atitudine procesuală a magistratului era impusă de principiul rolului activ al instanței specific procesului civil, impus de art. 129 C. proc. civ. În alt registru de idei, clarificarea pretențiilor concrete ale celui care a promovat cererea de suspendare era necesară, întrucât art. 129 alin. (4) C. proc. civ. arată că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.

Așadar, din cele expuse mai sus, rezultă că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În acest context, este de remarcat că art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităților actelor de procedură. De aceea, se poate susține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1 – 4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Revenind la incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în cauză, trebuie să fie realizate o serie de considerații de ordin doctrinar. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5, C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii. Motivarea se face în concret, simpla afirmație că un fapt rezultă din probele dosarului, fără să se arate în ce constau alte probe, constituind, în realitate, o nemotivare.

Or, în speța de față, prima instanță nu a soluționat pe fond cererea de suspendare, întrucât nu a făcut nicio referire în considerentele sentinței la condiția cazului bine justificat impusă pentru temeinicia unei cereri de suspendare de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004. Așadar, Înalta Curte apreciază că prima instanță nu a cercetat fondul cauzei, prin motivarea superficială pe care a realizat-o în sentința contestată în prezenta cale extraordinară de atac. Pe de altă parte, instanța de control judiciar constată că cerința existenței pagubei iminente prevăzută de legiuitor a fost reținută de Curtea de Apel, avându-se în vedere doar susținerile reclamantului din acțiune, fără a se individualiza probatoriul care a condus la o asemenea concluzie.

În plus, se cere a arăta faptul că o cerere de suspendare a unui act administrativ poate fi admisă dacă sunt întrunite cele două condiții prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004: cazul bine justificat și iminența unei pagube. În raport de cele precizate mai sus, este evident faptul că motivarea sentinței recurate nu îndeplinește cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Cu alte cuvinte, insuficienta motivare a sentinței contestate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce atrage, în temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În aceeași ordine de idei, mai trebuie semnalat faptul că procesul-verbal de control amintit de reclamant a fost depus pentru prima dată în recurs, ceea ce demonstrează încă o dată că prima instanță nu a putut cerceta temeinicia cererii de suspendare, datorită lipsei acestui act administrativ contestat de la dosarul cauzei.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. În speța de față, instanța de trimitere trebuie să stabilească în mod precis cadrul procesual prin indicarea obiectului acțiunii de către reclamant (datorită ambiguității pretențiilor sale concrete), în baza rolului activ al judecătorului, trebuie să se pronunțe asupra cererii de suspendare atât sub aspectul inadmisibilității sale (ca urmare a inexistenței unei cauțiuni impusă de art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. – motiv invocat la ultimul termen de judecată a recursului), dar și al temeiniciei sale (prin analizarea corespunzătoare a celor două condiții prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004).

De asemenea, instanța de trimitere va avea în vedere faptul că Decizia nr. 99/2010 emisă de autoritatea publică recurentă a respins contestația administrativă depusă împotriva Procesului-verbal de control din 3 august 2010, ca nefondată. În alți termeni, în eventualitatea în care intimatul-reclamant își menține obiectul cererii (în sensul că solicită suspendarea Deciziei nr. 99/2010), se va avea în vedere faptul că acest act administrativ nu este executoriu din oficiu, datorită conținutului său dispozitiv. Pe cale de consecință, nu poate opera suspendarea executării unui asemenea act. Pe de altă parte, instanța de trimitere trebuie să suplimenteze probatoriul privind stadiul Dosarului de fond nr. 1274/44/2010, în care se pune problema anulării procesului-verbal de control și a deciziei de respingere a contestației administrative.

În raport de cele expuse anterior, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauze spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice - Oficiul de Plăți și Contracte Phare împotriva Sentinței nr. 242 din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2011.