ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1157/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 04 mai 2009, reclamantul F.N.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.P., obligarea acesteia la comunicarea către reclamant a ordinului cu privire la interdicția de a lua bagaj mai mare de 10 kg cu ocazia transferului de la un penitenciar la altul temporar sau definitiv, anularea respectivului ordin și obligarea pârâtului la plata către reclamant de daune morale în cuantum de 50.000 RON pentru încălcarea dreptului său la informare și a dreptului la corespondență.

Prin sentința civilă nr. 174 din 27 mai 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat, în favoarea Tribunalului Arad, secția contencios administrativ, competența de soluționare a cauzei, apreciind că soluția se impune, în raport de prevederile art. 22 din Legea nr. 544/2001. La rândul său, Tribunalul Arad, secția contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 1179 din 14 iulie 2009, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel Timișoara. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a calificat acțiunea ca fiind de contencios administrativ și având ca obiect anularea unui act emis de o autoritate publică centrală, reținându-se incidența prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care atrag competența de soluționare a Curții de apel. Prin decizia civilă nr. 5541 din 3 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație a stabilit că instanța competentă să judece cauza, în raport cu obiectul acesteia și cu dispozițiile legale incidente este Curtea de Apel Timișoara ca instanță de contencios administrativ. Înalta Curte a reținut că, față de obiectul acțiunii formulate de F.N.I., care se referă în principal la obligația comunicării și la controlul de legalitate al unui act administrativ emis de o autoritate a administrației publice centrale de specialitate, competența de soluționare, în prima instanță a cauzei, revine Curții de apel.

Prin sentința civilă nr. 258 din data de 17 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul F.N.I. în contradictoriu cu pârâta A.N.P., ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin acțiunea introductivă reclamantul a solicitat anularea deciziei directorului general al A.N.P. din 25 aprilie 2007 care reglementează activitatea de transfer între unitățile de penitenciare în ceea ce privește dispoziția potrivit căreia în cazul transferărilor temporare persoanele privative de libertate sunt însoțite de un număr limitat de obiecte și bunuri personale a căror greutate nu depășește 10 kg, reclamantul arătându-se nemulțumit de această dispoziție întrucât în caz de transfer din bagajele sale nu face parte corespondența sau înscrisurile pe care le deține.

Prima instanță a calificat actul administrativ menționat ca act administrativ cu caracter normativ, fiind incidente prevederile art. 1 alin. (1) cu raportare la art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 privind procedura prealabilă administrativă, condiție specială în materie pentru exercitarea dreptului la acțiune în contenciosul administrativ și a constatat că din actele dosarului nu rezultă că reclamantul s-a adresat autorității emitente în procedura prealabilă fazei procesuale contencioase. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs în termenul legal reclamantul F.N.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive: 1) recurentul nu a fost citat concomitent la toate locurile de detenție, fiind astfel încălcat art. 153 alin. (2) C. proc.

civ.; 2) recurentul a efectuat procedura prealabilă, petiția sa fiind trimisă prin scrisoare simplă, în condițiiile în care, potrivit H.G. nr. 1897/2003, trebuie să suporte costurile trimiterii recomandate, iar recurentul nu are resurse financiare; 3) a invocat excepția de nelegalitate a art. 52 alin. (3) din H.G. nr. 1897/2003 care nu permite deținuților fără venituri, cum este recurentul, să expedieze petițiile în alt regim decât cel simplu, condiții în care nu se poate face dovada expedierii și a solicitat sesizarea Curții de Apel Timișoara în vederea soluționării acestei excepții. Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., față de probatoriul administrat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a-l respinge pentru considerentele ce urmează.

Susținerile recurentului privind neregularitatea citării sale și încălcării produse, în consecință, drepturilor sale, sunt nefondate. Înalta Curte constată că la dosarul de fond se află dovezi de îndeplinire a procedurii de citare a recurentului atât la Penitenciarul T. cât și la Spitalul C., ambele domicilii procedurale fiind stabilite conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, ultima din aceste dovezi fiind semnată de însuși recurentul-reclamant. În aceste condiții, Înalta Curte, prin prisma art. 90 alin. (2) C. proc. civ., constată legal îndeplinită procedura de citare a recurentului-reclamant, neputându-se reține existența vreunei vătămări de natură a atrage nulitatea actelor îndeplinite în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”. În speță, recurentul s-a adresat instanței de contencios administrativ cu cererea privind anularea unui act administrativ mai înainte de a sesiza autoritatea emitentă cu solicitarea revocării dispoziției atacate, în conformitate cu obligațiile stabilite în sarcina sa de către dispozițiile sus-menționate, condiții în care concluziile instanței de fond apar ca întemeiate.

Adresa la care face referire recurentul, fără însă a face nici o dovadă cu privire la conținutul sau expedierea sa efectivă, privește solicitarea de comunicare a actului administrativ contestat și nu poate avea semnificația parcurgerii procedurii instituite de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curții de Apel cu soluționarea excepției de nelegalitate a art. 52 alin. (3) din H.G.

nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, text care are în vedere cheltuielile ocazionate cu exercitarea dreptului de petiționare și corespondență, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că între aceste prevederi normative și prezenta cerere de recurs nu există legătură intrinsecă, respectiv ca de actul administrativ care face obiectul excepției să depindă soluționarea cauzei, în speță nefiind dezbătută realitatea efectuării procedurii prealabile, ci sesizarea instanței de contencios administrativ anterior parcurgerii acesteia.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu există motive de reformare a sentinței recurate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) dn C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de către F.N.I. împotriva sentinței civile nr. 258 din data de 17 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2011.