ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1157/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara la data de 04 mai 2009, reclamantul F.N.I. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâta A.N.P., obligarea acesteia la comunicarea către reclamant a ordinului

cu privire la interdicția de a lua bagaj mai mare de 10 kg cu ocazia transferului

de la un penitenciar la altul temporar sau definitiv, anularea respectivului ordin

și obligarea pârâtului la plata către reclamant de daune morale în cuantum de 50.000

RON pentru încălcarea dreptului său la informare și a dreptului la corespondență.

Prin sentința civilă

nr. 174 din 27 mai 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat, în favoarea

Tribunalului Arad, secția contencios administrativ, competența de soluționare a

cauzei, apreciind că soluția se impune, în raport de prevederile art. 22 din Legea

nr. 544/2001.

La rândul său, Tribunalul

Arad, secția contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale,

prin sentința civilă nr. 1179 din 14 iulie 2009, a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Totodată, constatând ivit

conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație

și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a calificat acțiunea ca fiind de contencios administrativ și având ca

obiect anularea unui act emis de o autoritate publică centrală, reținându-se incidența

prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care atrag competența de

soluționare a Curții de apel.

Prin decizia civilă

nr. 5541 din 3 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație a stabilit că instanța competentă

să judece cauza, în raport cu obiectul acesteia și cu dispozițiile legale incidente

este Curtea de Apel Timișoara ca instanță de contencios administrativ.

Înalta Curte a reținut

că, față de obiectul acțiunii formulate de F.N.I., care se referă în principal la

obligația comunicării și la controlul de legalitate al unui act administrativ emis

de o autoritate a administrației publice centrale de specialitate, competența de

soluționare, în prima instanță a cauzei, revine Curții de apel.

Prin

sentința civilă nr. 258

din data de 17 mai 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul F.N.I. în contradictoriu

cu pârâta A.N.P., ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut că prin acțiunea introductivă reclamantul a

solicitat anularea deciziei directorului general al A.N.P. din 25 aprilie 2007 care

reglementează activitatea de transfer între unitățile de penitenciare în ceea ce

privește dispoziția potrivit căreia în cazul transferărilor temporare persoanele

privative de libertate sunt însoțite de un număr limitat de obiecte și bunuri personale

a căror greutate nu depășește 10 kg, reclamantul arătându-se nemulțumit de această

dispoziție întrucât în caz de transfer din bagajele sale nu face parte corespondența

sau înscrisurile pe care le deține.

Prima instanță a calificat

actul administrativ menționat ca act administrativ cu caracter normativ, fiind incidente

prevederile art. 1 alin. (1) cu raportare la art. 7 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 554/2004 privind procedura prealabilă administrativă, condiție specială în materie

pentru exercitarea dreptului la acțiune în contenciosul administrativ și a constatat

că din actele dosarului nu rezultă că reclamantul s-a adresat autorității emitente

în procedura prealabilă fazei procesuale contencioase.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs în termenul legal reclamantul F.N.I., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, pentru următoarele motive:

1) recurentul nu a fost

citat concomitent la toate locurile de detenție, fiind astfel încălcat art. 153

alin. (2) C. proc. civ.;

2) recurentul a efectuat

procedura prealabilă, petiția sa fiind trimisă prin scrisoare simplă, în condițiiile

în care, potrivit H.G. nr. 1897/2003, trebuie să suporte costurile trimiterii recomandate,

iar recurentul nu are resurse financiare;

3) a invocat excepția

de nelegalitate a art. 52 alin. (3) din H.G. nr. 1897/2003 care nu permite deținuților

fără venituri, cum este recurentul, să expedieze petițiile în alt regim decât cel

simplu, condiții în care nu se poate face dovada expedierii și a solicitat sesizarea

Curții de Apel Timișoara în vederea soluționării acestei excepții.

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., față de probatoriul administrat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat

și urmează a-l respinge pentru considerentele ce urmează.

Susținerile recurentului

privind neregularitatea citării sale și încălcării produse, în consecință, drepturilor

sale, sunt nefondate.

Înalta Curte constată

că la dosarul de fond se află dovezi de îndeplinire a procedurii de citare a recurentului

atât la Penitenciarul T. cât și la Spitalul C., ambele domicilii procedurale fiind

stabilite conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, ultima din aceste dovezi

fiind semnată de însuși recurentul-reclamant.

În aceste condiții, Înalta

Curte, prin prisma art. 90 alin. (2) C. proc. civ., constată legal îndeplinită procedura

de citare a recurentului-reclamant, neputându-se reține existența vreunei vătămări

de natură a atrage nulitatea actelor îndeplinite în cauză.

Potrivit dispozițiilor

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ

competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un

interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității

publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen

de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a

acestuia”.

În speță, recurentul s-a

adresat instanței de contencios administrativ cu cererea privind anularea unui act

administrativ mai înainte de a sesiza autoritatea emitentă cu solicitarea revocării

dispoziției atacate, în conformitate cu obligațiile stabilite în sarcina sa de către

dispozițiile sus-menționate, condiții în care concluziile instanței de fond apar

ca întemeiate.

Adresa la care face referire

recurentul, fără însă a face nici o dovadă cu privire la conținutul sau expedierea

sa efectivă, privește solicitarea de comunicare a actului administrativ contestat

și nu poate avea semnificația parcurgerii procedurii instituite de art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte apreciază

că nu se impune sesizarea Curții de Apel cu soluționarea excepției de nelegalitate

a art. 52 alin. (3) din H.G. nr. 1897/2006

pentru aprobarea

Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și

a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,

text

care are în vedere cheltuielile ocazionate cu exercitarea dreptului de petiționare

și corespondență, nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de

art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că între aceste prevederi normative și

prezenta cerere de recurs nu există legătură intrinsecă, respectiv ca de actul administrativ

care face obiectul excepției să depindă soluționarea cauzei, în speță nefiind dezbătută

realitatea efectuării procedurii prealabile, ci sesizarea instanței de contencios

administrativ anterior parcurgerii acesteia.

Pentru aceste considerente,

apreciind că nu există motive de reformare a sentinței recurate, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) dn C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge prezentul recurs

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat

de către F.N.I. împotriva sentinței civile nr. 258 din data de 17 mai 2010 a Curții

de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2011.