ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7062/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7062/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a,

sub nr. 29604/3/2009, reclamantul Prefectul municipiului București a chemat în

judecată pe pârâtul Primarul general al municipiului București, solicitând

anularea Dispozițiilor nr. 10796/2008 și nr. 10797/2008 emise în baza Legii nr.

10/2001, de către pârât.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că moștenitorii

notificatorului nu au făcut, în mod indubitabil, dovada calității de persoane

îndreptățite la restituire pentru construcția situată în sector 1, câtă vreme

imobilul apare în Decretul nr. 92/1950, pe listele imobilelor preluate în

construcție, fapt recunoscut inclusiv prin notificare.

S-a

mai arătat că în cauză calitatea de moștenitor a fost supusă și este supusă

instanțelor într-o serie de litigii, astfel încât ar fi necesar să se aștepte

hotărârile luate în mod definitiv și irevocabil, cu atât mai mult cu cât prin

Decizia nr. 1200/1999 a Curții de Apel București nu s-a recunoscut calitatea de

proprietar a numitei M.L.M., ci a fratelui său, D.C., asupra etajelor 1, 2 și

mansardei.

În

speța dedusă judecății, este necesară reverificarea situației juridice a

imobilului prin solicitarea de relații suplimentare din care să rezulte cu

certitudine dacă s-a luat la stat o construcție cu 2 etaje și mansardă, căreia

i s-au adus doar îmbunătățiri sau a fost vorba de un imobil, etaj 1, 2 și

mansardă, reconstituit din fondurile statului, caz în care nu poate opera

restituirea.

La

dosarul cauzei, au formulat cereri de intervenție în interes propriu numiții

M.N.D., O.M.A., D.S. și D.M., solicitând respingerea acțiunii formulate, ca

neîntemeiată, fără a se oferi o motivare în ceea ce privește fondul cauzei.

Prin

Încheierea din 30 septembrie 2009, Tribunalul București, secția a IX-a, a admis

excepția de necompetență materială funcțională și a înaintat cauza, în vederea

repartizării, la una din secțiile civile ale tribunalului, cu motivarea că

litigiul este de competența unei secții civile, dosarul fiind înregistrat, spre

competentă soluționare, la secția a IV-a civilă, sub nr. 42314/3/2009.

În

cadrul acestui dosar, prin Încheierea din 4 februarie 2010, tribunalul a

încuviințat în principiu cererea de intervenție, însă cu precizarea că cererea

de intervenție are natura juridică a unei cereri de intervenție în interesul

pârâtului, având în vedere că prin cererea de intervenție nu se formulează

nicio pretenție proprie, ci se solicită numai respingerea acțiunii.

Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 257 din 25 februarie

2010, a admis acțiunea și a anulat Dispozițiile nr. 10796 din 13 iunie 2008 și

nr. 10797 din 13 iunie 2008 emise de Primarul general al municipiului

București, în temeiul Legii nr. 10/2001 și a respins, ca neîntemeiată, cererea

de intervenție accesorie în interesul pârâtului formulată de intervenienții

M.N.D., O.M.A., D.S. și D.M., reținând următoarele:

Prin

Dispoziția nr. 10796/2008, s-a dispus restituirea în natură către actualii

intervenienți a etajului 2 din imobilul situat în București, sector 1, astfel

cum încăperile sunt identificate în conținutul dispoziției.

Prin

Dispoziția nr. 10797/2008 emisă de pârât, a fost respinsă notificarea formulată

de D.V., moștenit de intervenienți privind restituirea în natură a spațiilor

vândute în baza Legii nr. 112/1995 și s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre suma încasată și

valoarea de piață pentru încăperile nr. 1 - 8, în suprafață utilă de 81,36 mp

și balcon situate la etajul 2; încăperile 10 - 13, situate la demisol și

pivnița nr. 2, situată la demisol; încăperile nr. 1 și 2, situate la mansardă,

toate aceste încăperi fiind vândute prin contracte de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995, ca și pentru cota indiviză de 23% din

spațiile comune și teren construit în suprafață de 43,24 mp și teren

neconstruit în indiviziune în suprafață de 16 mp.

Imobilele

ce au făcut obiectul celor 2 dispoziții sus-menționate au fost solicitate de

către autorul intervenienților D.V., prin Notificarea nr. 2876/2001 însă aceasta

a fost formulată doar pentru imobilul de la etajul 2 al clădirii și nicidecum

și pentru alte spații.

Potrivit

Adresei nr. 10541/2005 emisă de SC R.V. SA, imobilul situat în sector 1, a

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 34,

pag. 361, cu mențiunea „imobil în construcție”, proprietar D.D., iar aceeași

situație juridică rezultă din Adresa nr. 3042/1994 emisă de aceeași instituție.

Totodată,

din anexa la Decretul nr. 92/1950 depusă la dosarul cauzei, rezultă că imobilul

din sector 1 a fost naționalizat fiind în construcție.

Mai

mult decât atât, în memoriul depus de către chiar autorul intervenienților s-a

arătat că în anul 1948 s-a început construirea clădirii pe terenul în suprafață

de 276 mp, situată în sector 1, compusă din 6 apartamente, câte 2 pentru

fiecare coproprietar însă, în anul 1950, imobilul încă neterminat a fost trecut

în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Aceeași

situație rezultă și din considerentele Sentinței civile nr. 6154/1996 a Judecătoriei

Sector 1, în care autorul reclamanților a solicitat, în contradictoriu cu

Primăria Sector 1 și SC R.V. SA, să se constate că este proprietarul unui

imobil compus din 6 apartamente, 3 garsoniere, 3 camere de serviciu și o

suprafață de teren de 276 mp.

În

raport de situația de fapt sus-menționată, tribunalul a apreciat că acțiunea

formulată este întemeiată, întrucât din niciun act existent la dosarul cauzei

nu rezultă că autorul intervenienților ar fi fost proprietar asupra etajului 2

al imobilului, asupra etajului 1 sau asupra mansardei.

Art.

24 din Legea nr. 10/2001 prevede necesitatea dovedirii de către reclamant nu

numai a existenței dreptului de proprietate, ci și a întinderii acestuia, ori,

în speța dedusă judecății, din înscrisurile mai sus menționate, rezultă cu

evidență că la data naționalizării imobilul era în construcție, fapt recunoscut

de însăși autorul intervenienților, cu consecința că nu se puteau emite cele 2

dispoziții care să cuprindă măsuri de reparare în natură sau în echivalent a unor

imobile care niciodată nu au fost în proprietatea autorilor intervenienților.

Această

situație rezultă cu evidență și din Adresa nr. 6/1/179/2006 emisă de CFR SA din

care rezultă că imobilul în cauză a fost repartizat de către Sfatul Popular

București, în anul 1950, Departamentului CFR cu scopul de a fi reparat și

amenajat pe cheltuială proprie în vederea închirierii pentru salariați,

clădirea fiind reabilitată cu fonduri aparținând CFR. Din autorizația de

reparații radicale și transformări din 14 iulie 1950, rezultă că s-au autorizat

reparații radicale și transformări la etajele 1, 2 și mansardă.

De

menționat că H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001, dă posibilitatea probării dreptului de proprietate asupra imobilului,

nu numai prin titlul original, dar și prin alte înscrisuri care atestă direct

sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea autorului intervenienților,

însă aceste înscrisuri trebuie să cuprindă cu necesitate elemente din care să

rezulte întinderea dreptului de proprietate, în caz contrar instanța fiind în

imposibilitatea de a aprecia cu privire la acest aspect.

Ori,

din toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei menționate anterior, inclusiv

la anexa la Decretul nr. 92/1950, rezultă cu evidență că etajul 2 nu a fost

construit de autorul intervenienților la data naționalizării imobilului.

În

al doilea rând, tribunalul a reținut că anterior apariției Legii nr. 10/2001,

autorii intervenienților C.D., M.M. și D.C. au solicitat, în contradictoriu cu Primăria

Sector 1 și SC R.V. SA, să se constate că sunt proprietarii unui imobil compus

din 6 apartamente, 3 garsoniere, 3 camere de serviciu și o suprafață de teren

de 276 mp, situat în București, sector 1 și să se dispună restituirea în natură

a imobilului, întrucât nu există titlu de preluare de către stat.

Prin

Sentința civilă nr. 9446/1996 a fost respinsă acțiunea, hotărârea rămânând

irevocabilă prin Decizia civilă 1200/1999.

O

acțiune similară a fost respinsă și prin Sentința civilă nr. 6154/1996 a Judecătoriei

Sector 1, în care s-a menționat în mod expres că se solicită inclusiv

revendicarea etajului 2, a 2 pivnițe, a 2 garsoniere la demisol, o cameră și

bucătărie în podul imobilului.

S-a

conchis că, atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a

respins cererea formulată de autorul intervenienților, această hotărâre se

bucură de autoritate de lucru judecat în raport de intervenienți, care nu pot

ignora efectele sale privite ca realitate juridică, iar intervenienților le

incumbă obligația generală a oricărui subiect de drept de a respecta

raporturile juridice pe care aceasta le consacră, și că sentința civilă

sus-menționată este opozabilă intervenienților, atât în sensul restrâns,

autorul intervenienților fiind parte în respectivul dosar, dar este opozabilă

și în sensul general al noțiunii de opozabilitate, care presupune respectarea

situației juridice consacrate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prin

Decizia civilă nr. 565/A din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelurile

formulate de apelanții-intervenienți M.N.D., O.M.A., D.S., D.M., și de către

apelantul-pârât Primarul general al municipiului București; a schimbat în tot

sentința apelată; a respins, ca nefondată, acțiunea și a admis cererea de

intervenție în interesul pârâtei, reținând, în esență, că reclamantul-intimat

Prefectul municipiului București a solicitat anularea Dispozițiilor nr.

10796/2008 și nr. 10797/2008 emise de Primarul general al municipiului

București, motivat de faptul că moștenitorii notificatorului, ulterior decedat,

nu fac în mod indubitabil dovada calității de persoane îndreptățite de a

solicita beneficiul Legii nr. 10/2001 pentru construcția situată în sector 1,

împreună cu anexele și terenul aferent, câtă vreme imobilul apare în Decretul

nr. 92/1950 pe listele privind imobilele preluate „în construcții”.

Instanța

de fond a respins acțiunea reținând că autorul intervenienților a formulat

anterior notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001 o acțiune în revendicare

pe dreptul comun prin care a solicitat restituirea în natură a aceluiași

imobil, acțiune ce a fost respinsă irevocabil, astfel încât nu se mai puteau

emite dispozițiile ce formează obiectul cauzei, iar intervenienții nu mai

puteau solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent a aceluiași

imobil și în temeiul Legii nr. 10/2001, mai ales că dispozițiile art. 47 din

Legea nr. 10/2001 au fost declarate neconstituționale de Curtea

Constituțională.

Curtea

a constatat că aceste considerente sunt străine de natura pricinii întrucât,

prin Sentința civilă nr. 944/1996, Judecătoria Sectorului 1 București a respins

acțiunea formulată de reclamanții C.D., M.M. și D.C. împotriva SC R.V. SA și

Primăria municipiului București, prin care solicitau să se constate că au

calitatea de succesori legali ai autorului lor D.G., care a dobândit dreptul de

proprietate asupra celor două apartamente situate la nivelul etajului 1 al

imobilului și că nu există niciun titlu de preluare de către stat a

apartamentelor care au fost omise de la naționalizare și să se dispună

restituirea în natură a imobilului.

A

reținut instanța că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu,

conform Decretului nr. 92/1950, fiind nominalizat la pct. 7, poziția 34, pe

numele D.G.

Apelul

formulat de reclamanți a fost respins de către Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 2940 A din 29 octombrie 1998, pronunțată

în Dosarul nr. 1708/1998. De asemenea, recursul a fost respins, ca nefondat,

prin Decizia civilă nr. 1200 din 8 iunie 1999, cu motivarea că imobilul în

litigiu a fost naționalizat în întregime pe numele D. (D.) C., poz. 34, Decret

nr. 92/1950, astfel cum rezultă din adresele depuse la dosar privind situația

juridică a acestuia și că imobilul a trecut cu titlul în proprietatea statului.

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 1055/2008, a declarat neconstituționalitatea

prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, dar numai cu referire la formularea

unei noi acțiuni în revendicare prin care se tinde să se încalce drepturile

dobândite de chiriașii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995.

În

situația dedusă judecății este vorba de soluționarea unei notificări formulate

în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată, act

normativ care prevede în mod expres că preluarea imobilelor în baza Decretului

nr. 92/1950 este o preluare abuzivă.

Pe

acest aspect s-a conchis că, în mod greșit, instanța de fond a interpretat

dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 și ale Deciziei nr. 1055/2008 a

Curții Constituționale.

În

ceea ce privește calitatea de persoane îndreptățite a intervenienților-apelanți

la restituirea imobilului, curtea a reținut că, din înscrisurile aflate la

dosar, rezultă în mod cert că imobilul proprietatea lui D.D., era compus la

data naționalizării din parter, etaj 1, 2, dar și mansardă, și că acesta nu era

finisat, ușile nu erau montate, etc., dar acest aspect nu conduce la concluzia

că la data naționalizării imobilul avea numai parter.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Prefectul

municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat următoarele:

Prefectul

municipiului București, în motivarea acțiunii, a arătat faptul că moștenitorii

notificatorului nu fac în mod indubitabil dovada calității de persoane

îndreptățite la restituire pentru construcția situată în București, sector 1,

atâta vreme cât imobilul apare în Decretul nr. 92/1950 pe listele imobilelor

preluate în construcție, fapt recunoscut și prin Notificarea nr. 2876/2001,

depusă în baza Legii nr. 10/2001.

Instanța

de fond, analizând actele și materialul probator existent la dosarul cauzei, a

reținut corect faptul că imobilele ce au făcut obiectul celor două dispoziții

atacate au fost solicitate de autorul intervenienților prin Notificarea nr.

2876/2001 formulată doar pentru etajul 2 al imobilului, nu și pentru alte

spații.

Potrivit

art. 24 din Legea nr. 10/2001, modificată, în absența unor probe contrare,

existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea

recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Astfel,

articolul de lege mai sus menționat prevede necesitatea dovedirii nu numai a

dreptului de proprietate, ci și a întinderii acestuia, însă, în speța de față,

din înscrisurile ce au fost depuse la dosar, a rezultat că imobilul era în

construcție la data naționalizării, fapt ce a fost recunoscut de chiar autorul

beneficiarilor.

Sub

un alt aspect, s-a arătat că, anterior apariției Legii nr. 10/2001, autorii

intervenienților au solicitat în contradictoriu cu Primăria Sector 1 și SC R.V.

SA să se constate că sunt proprietarii unui imobil compus din 6 apartamente, 3

garsoniere, 3 camere de serviciu și o suprafață de teren de 276 mp, situat în

București, sector 1 și să se dispună restituirea în natură a imobilului, întrucât

nu există titlu de preluare de către stat. Prin Sentința civilă nr. 9446/1996,

acțiunea acestora a fost respinsă, hotărârea rămânând irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 1200/1999, bucurându-se astfel de autoritatea de lucru judecat în

raport de intervenienți.

În

ședința publică din 29 septembrie 2011, instanța, din oficiu, a invocat

excepția de ordine publică constând în necompetența materială a secției civile

a Tribunalului București de a soluționa cauza în primă instanță.

Instanța,

examinând cu prioritate excepția de ordine publică invocată din oficiu,

constată următoarele :

Controlul

de legalitate efectuat de prefect asupra fazei administrative a desfășurării

procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, este obligatoriu, în

condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare, respectiv asupra dispozițiilor emise de Primarul

general al municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001, nr. 10796/2008

și nr. 10797/2008, prin care s-a dispus restituirea în natură a etajului 2 al

imobilului în litigiu și acordarea de măsuri reparatorii pentru încăperile

vândute în baza Legii nr. 112/1995, ca și pentru mai multe suprafețe de teren,

așa cum rezultă din conținutul acestora.

Având

în vedere că acțiunea introductivă a fost formulată de un terț și nu de

beneficiarul dispoziției, se constată că, în speță, devin aplicabile

dispozițiile speciale care reglementează controlul de legalitate al

prefectului, în temeiul principiului constituțional instituit prin art. 123

alin. (5) din Constituție.

Prin

urmare, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (1) lit. e) din Legea nr.

340/2004, republicată, și dispozițiile art. 5 din Titlul II al O.U.G nr.

184/2002, aprobate și modificate prin Legea nr. 48/2004, controlul de

legalitate al prefectului se efectuează în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 544/2004, act normativ invocat prin acțiune, urmând ca

această instanță să analizeze condițiile de exercițiu ale acțiunii în nulitate,

pentru a putea aprecia asupra admisibilității ori inadmisibilității demersului

judiciar.

Pentru

aceste considerente și, reținând ca întemeiat motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Curtea va admite recursul și, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va casa atât hotărârea

instanței de fond, cât și cea a instanței de apel, și va trimite cauza spre

competentă soluționare secției de contencios administrativ și fiscal a

aceluiași tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamantul Prefectul municipiului București împotriva

Deciziei nr. 565 A din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează

decizia, precum și Sentința nr. 257 din 25 februarie 2010 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, și trimite cauza spre competentă soluționare

secției de contencios administrativ și fiscal a aceluiași tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2011.

Procesat

de GGC - AZ