ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4883/2009

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

data de 7 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, a fost

sesizată Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal în vederea soluționării excepției de nelegalitate a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1682 din

14 noiembrie 1996, emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației (în prezent

Ministerul Agriculturii, Pădurilor, și Dezvoltării Rurale) în favoarea

pârâtei SC

A. Cluj SA, cu privire la suprafața de 43.732 mp, cu nr. topo 1886/1//1/2,

înscrisă în C.F. nr. 3343 Dej și suprafața de 2.664 mp, cu nr. topo 1886/1/6,

înscrisă în C.F. nr. 17.336, excepție invocată de R.V. jr.

În

motivarea

excepției de nelegalitate, R.V. jr. a pretins, în esență, că certificatul de

atestare a dreptului de proprietate sus menționat, este nelegal deoarece la

data emiterii lui erau în vigoare dispozițiile art. 17 alin. (2) din

Decretul-Lege nr. 115/1938, potrivit cărora drepturile reale se pot stinge

numai dacă radierea lor s-a înscris în cartea funciară cu consimțământul

titularului, la aceea dată fiind înscris în C.F. ca proprietar R.V. senior,

decedat în anul 1952, dată la care la rândul său, a dobândit dreptul de

proprietate chiar fără înscriere în C.F., conform art. 26 din același act

normativ.

Prin

întâmpinările formulate, Ministerul Agriculturii și Alimentației în prezent

(Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale) a invocat excepția

inadmisibilității excepției de nelegalitate în lipsa plângerii prealabile, iar SC

B.P. SRL a invocat de asemenea excepția inadmisibilității excepției de

nelegalitate și excepția lipsei de interes în formularea acesteia.

Prin

sentința nr. 149 din 6 aprilie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de Ministerul

Agriculturii și Alimentației în prezent (Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale) și de SC B.P. SRL, precum și excepția de nelegalitate a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria

M 07 nr. 1682 din 14 noiembrie 1996, emis de Ministerul Agriculturii și

Alimentației (în prezent Ministerul Agriculturii, Pădurilor, și Dezvoltării

Rurale) în favoarea pârâtei SC A. Cluj SA, invocată de R.V. jr.

Sentința

menționată a fost atacată cu recurs, în termenul legal, de către

recurentul-reclamant.

În

recursul

său, reclamantul R.V. a invocat prevederile art. 304 pct. 9 și 304

1

C.

proc. civ.

Reținând,

în esență, că instanța de fond a soluționat excepția de nelegalitate a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07, nr. 1682 din

14 noiembrie 1996, emis de fostul Minister al Agriculturii și Alimentației,

fără să cerceteze fondul pricinii, fără să examineze argumentele și probele

prezentate de acesta.

S-a mai

reținut că instanța de fond a respins excepția de nelegalitate pe baza unor

considerente și aprecieri referitoare la norma legală care are prioritate, fără

ca în prealabil aceste probleme să fie puse în discuția părților.

Prin

sentința pronunțată, instanța de fond a lipsit de efecte dispozițiile art. 4

alin. (1) din Legea nr. 554/2004; instanța de fond a interpretat în mod greșit

dispozițiile legale, deoarece Certificatul de Atestare a dreptului de

proprietate seria M07, nr. 1682 din 14 noiembrie 1996 a fost emis de Ministerul

Agriculturii și Alimentației în perioada în care erau în vigoare prevederile

dispozițiilor Decretului - Lege nr. 115/1938.

Examinând

cauza prin prisma motivelor invocate de recurent, a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ. și a motivului de ordine publică pus în discuția părților în

temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., așa cum rezultă din practicaua

prezentei decizii, ținând seama și de apărările cuprinse în întâmpinare, Înalta

Curte constată recursul nefondat, în limitele și pentru motivele ce vor fi

expuse în continuare.

Referitor

la primul motiv de recurs, necercetarea fondului pricinii, Înalta Curte

constată că cele două condiții la care se referă dispozițiile art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, au fost analizate de către instanța de drept comun. Referitor

la cel de-al doilea motiv de recurs care vizează nepunerea în discuția părților

a normei legale care are prioritate,Înalta Curte apreciază că aceste critici nu

pot fi reținute, recurentul fiind prezent la termenul de judecată din data de

23.03.2009, termen la care a avut posibilitatea să facă apărări referitoare la

norma menționată.

În ceea ce

privește aplicarea în timp a art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu privire la un

act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 554/2004, Înalta Curte reține următoarele.

Potrivit

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificat prin Legea

nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual,

indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui

proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

Excepția

de nelegalitate este reglementată așadar, ca un mijloc procesual de apărare ce

poate fi invocat în cadrul unui proces deja început, indiferent de obiectul

acestuia, fiind o formă de control judecătoresc al legalității actului

administrativ diferită de acțiunea directă în contencios administrativ, prin

care se tinde la anularea actului emis de o autoritate publică.

De aceea,

invocarea excepției de nelegalitate nu este supusă procedurii prealabile

administrative reglementate de art. 7 din Legea nr. 554/2004, care de altfel în

alin. (5) teza finală prevede expres că în cazul prevăzut de art. 4 nu este

obligatorie plângerea prealabilă.

În

egală

măsură excepția de nelegalitate nu este supusă termenelor prevăzute de art. 11

din Legea nr. 554/2004, care prevede clar, în alin. (1), că se aplică numai

cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a

unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea

pagubei cauzate.

Este

adevărat că prin mai multe Decizii, dintre care amintim Deciziile nr. 404, 425

și 426/2008, Curtea Constituțională a respins excepțiile de

neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocate după

modificările aduse prin Legea nr. 262/2007, considerând că textul de lege

criticat este în acord cu principiul stabilității raporturilor juridice care,

deși nu este consacrat expres în Constituția României, se deduce din

prevederile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală și din preambulul

Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, cu principiul neretroactivității legii, cu prevederile art. 16

alin. (1) și (2) din Constituție, care consacră egalitatea cetățenilor în fața

legii și a autorităților publice și cu dispozițiile art. 126 alin. (6), care

garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului

administrativ.

Fără a ignora

sau nega consistența argumentelor reținute în contenciosul constituțional,

Înalta Curte nu poate omite însă împrejurarea că judecătorul național este

chemat în mod direct și nemijlocit să facă efective drepturile și libertățile

consacrate de Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților

fundamentale, așa cum au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, aceasta constituind o garanție a aplicării blocului de

convenționalitate în dreptul intern, atât în privința calității legii

naționale, cât și în interpretarea și aplicarea acesteia.

Cu privire

la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 alin. (2)

din Constituția României instituie, pentru situația în care există un conflict

între legile naționale și normele cuprinse în pactele și tratatele

internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu

prioritate a tratatelor internaționale, regulă de la care se poate deroga numai

în cazul existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern.

Din

această perspectivă, Înalta Curte constată că interpretarea exclusiv literală a

art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că procedura excepției de nelegalitate

pe care o reglementează ar fi aplicabilă și actelor administrative individuale

anterioare intrării în vigoare a acesteia, ar contraveni principiului

securității raporturilor juridice, element fundamental al preeminenței

dreptului, enunțată în preambulul Convenției ca o componentă a patrimoniului

comun al statelor părți și în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un

proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești (cauza Brumarescu c.

României, hotărârea din 30 septembrie 1999, publicată în M. Of. al României,

Partea I, nr. 414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto

Holding c.

Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002,cauza Prodan

României, hotărâre din 11 decembrie 2008, www.echr.coe.int).

Deși se

referă la repunerea în discuție, fără limită în timp, a unei hotărâri

judecătorești irevocabile, argumentele Curții de la Strasbourg pot fi reținute

și în cazul actului administrativ unilateral individual intrat în circuitul

civil, care nu a fost atacat în termenele și condițiile prevăzute de lege,

actul administrativ unilateral fiind emis în realizarea puterii publice,

trăsătură ce îi conferă caracter obligatoriu și executoriu din oficiu.

Este

adevărat că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea

actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost

invocată excepția, dar beneficiarul actului administrativ constitutiv sau

constatator de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței,

văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului afirmat.

De aceea,

Înalta Curte constată că prin consecințele juridice pe care le produce

admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a

fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără

limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale

emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act

normativ intră în coliziune cu principiul securității raporturilor juridice,

componentă a preeminentei dreptului, situație ce impune aplicarea cu prioritate

a art. 6 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, interpretat în lumina preambulului Convenției.

În

speță,

actul administrativ vizat de excepția de nelegalitate este certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1682 din

14 noiembrie 1996 emis în favoarea SC A. SA Cluj Napoca în aplicarea art. 20

alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Acest

certificat este un act administrativ unilateral individual prin care se atestă

dobândirea unui drept de proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990, emis

anterior

intrării

în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât, potrivit considerentelor expuse

mai sus, nu poate fi supus controlului de legalitate pe calea procesuală

reglementată, în premieră, de art. 4 din acest act normativ. Anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a actului

administrativ nu a fost reglementată prin lege, iar doctrina și jurisprudenta

au acceptat-o în mod tradițional numai cu privire la actul

administrativ-normativ, ca pe un mijloc procesual de apărare ce putea fi

invocat în orice litigiu și era soluționat de către instanța competentă să

judece cauza respectivă.

În

raport cu

toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de R.V. împotriva sentinței nr. 149 din 6 aprilie 2009 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2009.