ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7068/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7068/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 335 din 23 februarie 2010, Tribunalul Mureș a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a A.V.A.S. București, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului SC T.L. SA, excepția lipsei de interes

a reclamanților și excepția tardivității, a respins acțiunea civilă formulată

de reclamanții B.S., J.E.E., J.N.L., J.C.I., V.I., V.V.E., decedată în cursul

procesului, și continuată de moștenitoarea S.K. și J.I.A., decedat și

continuată de moștenitori J.T. și J.B.L., în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S.,

ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și

a respins acțiunea civilă formulată de reclamanți împotriva pârâților Orașul

Sovata, prin Primăria orașului Sovata, SC B. SA și SC T.L. SA.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că pârâtul A.V.A.S. a fost chemat în

judecată doar cu privire la petitul de anulare a contractului de privatizare,

petit care a fost disjuns și care a format obiectul dosarului nr. 372/2005 al

Tribunalului Comercial Mureș și a apreciat că acest pârât este lipsit de

calitate procesuală pasivă.

Prima instanță a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC T.L. SA, având

în vedere că acest pârât a primit notificarea reclamanților cu privire la

imobilul în cauză și avea obligația, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, să o soluționeze.

S-a respins și

excepția lipsei de interes a reclamanților, deoarece aceștia justifică interes

în promovarea acțiunii, având în vedere faptul că au calitate de moștenitori ai

lui G.M., cel de la care a fost preluat imobilul, în temeiul Decretului nr.

92/1950.

Excepția tardivității

formulării acțiunii a fost respinsă, având în vedere faptul că reclamanții au

formulat contestația, ca urmare a refuzului de soluționare a cererii de

restituire, reținându-se prevederile art. 25 alin. (1), art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că imobilul a fost naționalizat de la antecesorul

reclamanților, în baza Decretului nr. 92/1950, în acest sens fiind și considerentele

sentinței civile nr. 794/1998, pronunțată în dosarul nr. 67/1998 al

Judecătoriei Sighișoara, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 285/2000 a

Tribunalului și irevocabilă prin decizia nr. 986/R/2000 a Curții de Apel Tg.

Mureș, imobilul intrând sub incidența art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

10/2001.

Prima instanță a

apreciat că, la momentul formulării acțiunii, unitate deținătoare a imobilului

în cauză, în înțelesul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, era Primăria

orașului Sovata, față de concluziile raportului de expertiză întocmit de expert

R.I. și ținând seama de sentința civilă nr. 802 din 12 iunie 2009, pronunțată

de Judecătoria Sighișoara, în dosar nr. 1390/308/2008.

În baza

certificatului din 18 august 2009, eliberat de B.N.P. M.M., s-a dispus

intabularea dreptului de proprietate, în favoarea moștenitorilor-reclamanți,

prin încheierea din 8 septembrie 2009 a O.C.P.I. Mureș.

Prima instanță a

apreciat că acțiunea reclamanților a rămas fără obiect, având în vedere faptul

că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost intabulat în favoarea

reclamanților în baza certificatului de moștenitor amintit.

S-a apreciat că

cererea reclamanților, formulată oral în fața instanței, de către

reprezentantul acestora, la termenul de judecată din data de 12 ianuarie 2010,

și reiterată cu ocazia dezbaterii asupra fondului, în sensul că solicită

predarea imobilului în posesie, nu respectă rigorile art. 112 C. proc. civ.,

motiv pentru care a apreciat că nu a învestit instanța.

În ceea ce privește

cererea reclamanților de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de

judecată, prima instanță a reținut că intabularea dreptului de proprietate

asupra imobilului nu a fost consecința nici unui demers efectuat în cursul

procesului, că aceasta s-a făcut în baza certificatului de moștenitor, motiv

pentru care a apreciat că nu se poate reține culpa procesuală a pârâților, în

înțelesul art. 274 C. proc. civ. și a respins cererea reclamanților de obligare

a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei

hotărâri, au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului,

desființarea sentinței atacate și menținerea cauzei spre rejudecare, cu

admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată, respectiv obligarea

pârâtei să se supună dispoziției primăriei de a le preda imobilul, întocmirea

unui proces - verbal de predare - primire privind starea în care se găsește

imobilul în prezent și obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă

nr. 126/ A din 24 septembrie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă,

de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis apelul declarat

de reclamanții B.S., J.E.E., J.C.I., V.I., S.K., J.T. și J.B.L., împotriva

sentinței civile nr. 335 din 23 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Mureș;

a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta SC T.L. SA

să plătească reclamanților suma de 42.432 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată, constând în onorarii expertize, onorarii avocațiale, conform și notelor

depuse de reclamanți la dosar apel, (mai puțin suma de 1.500 lei, reprezentând

onorariu avocațial, în dosarul având ca obiect rectificare C.F., și care nu

face obiectul prezentei cauze, din totalul sumei de 43.932 lei indicate de

reclamanți în aceste note); a menținut restul dispozițiilor și a obligat pârâta

SC T.L. SA să plătească reclamanților suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a constatat următoarele:

În mod temeinic și

legal, a reținut prima instanță că acțiunea reclamanților a rămas fără obiect,

câtă vreme și-au intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Obiectul cererii de

chemare în judecată l-a constituit restituirea în natură a imobilului în

litigiu, având în vedere faptul că notificarea formulată în anul 2001, în

temeiul Legii nr. 10/2001, nu a fost soluționată de către unitatea deținătoare.

Devenind proprietari tabulari, este evident că obiectul cererii nu mai

subzistă, soluția primei instanțe în această privință fiind lipsită de orice

critici.

De asemenea, este

legală și temeinică și aprecierea instanței că precizarea orală a cererii de

chemare în judecată, privind predarea imobilului în posesie, nu a respectat

termenul imperativ prevăzut de art. 112 C. proc. civ. și instanța nu se poate

considera învestită cu o astfel de cerere.

Curtea a apreciat că

este nelegală soluția de respingere a petitului privind obligarea pârâtei SC

T.L. SA la plata cheltuielilor de judecată, deoarece acestei părți i s-a

comunicat notificarea reclamanților încă din anul 2005 și, în atare situație,

avea obligația, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să o

soluționeze în termen de 60 de zile de la primirea acesteia. Dacă pârâta ar fi

respectat prevederile legii speciale și ar fi emis dispoziția sau decizia de

soluționare a notificării, părțile ar fi fost scutite de un proces care a mai

durat încă 5 ani și care a presupus cheltuieli legate de plata expertizelor

efectuate și a onorariilor avocațiale.

Culpa procesuală a

pârâtei nu poate fi apreciată limitativ, doar prin simpla soluție a respingerii

acțiunii, ca rămasă fără obiect. Mai mult, trebuie amintit că reclamanții și-au

intabulat dreptul de proprietate, nu ca urmare a demersurilor întreprinse de

pârâtă în respectarea dispozițiilor legale și restituirea în natură a

imobilului în litigiu, ci ca urmare a certificatului de moștenitor menționat. A

ajunge la altă concluzie înseamnă a încălca, în această privință, dreptul

reclamanților la un proces echitabil, drept conferit de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanții, pe lângă

faptul angrenării într-un proces extrem de lung, care durează din anul 2002,

care a declanșat și alte litigii între părți, care au efectuat cheltuieli considerabile

cu acest litigiu, se văd puși în situația de a nu putea recupera aceste

cheltuieli, ocazionate tocmai din culpa și pasivitatea pârâtei SC T.L. SA.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC T.L. SA, solicitând admiterea

recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii

cererii apelanților de plată a cheltuielilor de judecată și obligarea la plata

cheltuielilor de judecată în recurs.

În dezvoltarea

criticilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta-pârâtă a arătat următoarele:

Dispoziția instanței

de apel de obligare a recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată

ocazionate de judecarea acestui proces, începând din anul 2002, este complet

greșită, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Astfel, cererea de

chemare în judecată a reclamanților a fost formulată împotriva SC B. SA și A.V.A.S.

București, introducerea în cauză a recurentei realizându-se doar în data de 6

iunie 2006. Sub acest aspect, recurenta a apreciat că cheltuielile cu

expertiza, în cuantum de 690.000 lei și 5 lei, nu sunt datorate.

Raportul de expertiză

topografică a adus clarificări în cauză, atestând faptul că ambele părți au

indicat în concret ce revendică, respectiv, faptul că sunt intabulate asupra

aceleași construcții. De asemenea, a rezultat că antecesorul reclamanților este

înscris în C.F., că imobilul nu a fost naționalizat și că, pe acesta, este

edificată vila, în timp ce intabularea recurentei este greșită, pentru că, deși

aceasta este intabulată în C.F. Sovata și a evidențiat un imobil în această

carte funciară, în realitate, ceea ce i s-a atribuit acesteia, prin actele de

proprietate, și ceea ce rezultă din schițele care au stat la baza documentației

cadastrale, este același imobil, respectiv vila, cu terenul aferent acesteia.

Având în vedere

aceste concluzii, recurenta a formulat, pe cale separată, cerere de rectificare

a înscrierii de carte funciară, cerere ce a format obiectul dosarului nr.

1390/308/2008, aflat pe rolul Judecătoriei Sighișoara, prezenta cauză fiind

suspendată până la finalizarea judecății în acel dosar.

Recurenta a menționat

că, din nota de calcul a cheltuielilor de judecată, rezultă că reclamanta a

solicitat și suma de 1000 lei, reprezentând onorariu din dosarul având ca

obiect rectificarea înscrierii de carte funciară, deși nici această sumă nu

putea fi inclusă în cheltuielile de judecată.

Acțiunea în

rectificare a fost respinsă, prin sentința civilă nr. 802 din 12 iunie 2009.

Înainte de închiderea dezbaterilor, s-au depus la dosar chitanța de plată a

onorariului avocațial din 20 august 2008, pentru suma de 20.000 lei, scrisă cu

pastă de pix neagră și albastră, ceea ce creează dubii serioase în privința

corectitudinii mențiunilor sale, fiind vorba și despre o chitanță datată

anterior pronunțării sentinței civile nr. 802 din 12 iunie 2009 a Judecătoriei

Sighișoara, moment până la care situația litigioasă era neclară, și chitanța

din 17 iulie 2009, tot pentru suma de 20.000 lei, însă în copie xerox, astfel

încât nici această sumă nu poate fi luată în calcul, chiar dacă s-ar aprecia ca

fiind datorată.

S-a susținut că

argumentația instanței de fond este pertinentă, apreciindu-se că intabularea

dreptului de proprietate asupra imobilului nu a fost consecința niciunui demers

efectuat în cursul procesului de către pârâții din prezenta cauză, că

intabularea s-a făcut în baza certificatului de moștenitor, motiv pentru care

nu s-a putut reține culpa procesuală a pârâților, în înțelesul prevederilor

art. 274 C. proc. civ.

Așadar, motivația

instanței de apel este complet greșită, pentru că antecesorul reclamanților a

fost intabulat tot timpul în C.F. Sovata, intabularea reclamanților, în baza

certificatului de moștenitor, nefiind consecința nici unui demers al

recurentei, efectuat în cursul derulării procesului.

În același sens,

recurenta nu avea cum să emită dispoziția sau decizia de soluționare a

notificării, întrucât imobilul asupra căruia avea intabulat dreptul de

proprietate este cel înscris în C.F. Sovata.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Singurul motiv de

recurs invocat, privind greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., instanța îl apreciază ca nefondat, din perspectiva rațiunii care a

stat la baza declanșării procedurii judiciare si a obligațiilor legale pe care

recurenta pârâtă SC T.L. SA nu le-a îndeplinit.

În acest context,

trebuie reamintit că obiectul cererii de chemare în judecată, înregistrată pe

rolul Tribunalului Mureș, la data de 8 august 2002, l-a constituit restituirea

în natură a imobilului situat în Sovata Băi, având în vedere faptul că

notificarea formulată în anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, nu a fost

soluționată de către unitatea deținătoare.

În cauză, s-a reținut

că recurentei pârâte SC T.L. SA i-a fost transmisă notificarea reclamanților si

întreg dosarul administrativ la data de 26 august 2005 si aceasta avea

obligația, în virtutea art. 25 al Legii nr. 10/2001, republicată, să

soluționeze notificarea, în termen de 60 de zile de la înregistrare sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din acest act

normativ, prin emiterea unei dispoziții sau decizii motivate.

Cum recurenta pârâtă

nu si-a îndeplinit obligația legală imperativă de a soluționa notificarea cu

care fusese învestită si a contribuit, implicit, la derularea în continuare a

procedurilor judiciare, ce au presupus efectuarea cheltuielilor legate de plata

expertizelor judiciare administrate și a onorariilor avocațiale, în mod legal,

instanța de apel a apreciat că aceasta este în culpă procesuală si se impune

obligarea sa la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.

În acest sens,

împrejurarea că reclamanții si-au realizat pretențiile privind dreptul de

proprietate asupra imobilului solicitat, într-o procedură judiciară

suplimentară, nu o exonerează pe recurentă de obligația de plată a

cheltuielilor de judecată determinate de prezentul litigiu, neexistând nici un

temei legal care să justifice menținerea acestor cheltuieli în sarcina

reclamanților intimați.

În consecință, nu

poate fi explicat, din perspectiva vreunui text legal, raționamentul instanței

de fond, care, deși a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei SC T.L. SA, reținând că această pârâtă a primit notificarea

reclamanților cu privire la imobilul în cauză și avea obligația, potrivit art.

25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să o soluționeze si că intabularea

dreptului de proprietate asupra imobilului nu a fost consecința nici unui

demers efectuat de pârâții din prezenta cauză, a apreciat că nu se impune

obligarea pârâtei menționate la plata cheltuielilor de judecată si, în mod

legal, instanța de apel a impus această obligație.

În ceea ce privește

modul în care au fost dovedite sau s-a realizat calculul cuantumului acestor

cheltuieli, instanța de recurs apreciază că acestea sunt aspecte de fapt sau de

probațiune, ce nu pot fi valorificate prin intermediul recursului, în actuala

reglementare, această cale de atac putând fi exercitată exclusiv pentru motive

de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, cum sunt cele invocate în cauză.

În același sens,

împrejurarea că recurenta pârâtă nu a contestat, în fata primei instanțe sau a

instanței de apel, prin mijloace procedurale specifice, chitanțele depuse în

fotocopie sau scrise cu diverse instrumente nu reprezintă un caz care să atragă

modificarea deciziei recurate, în virtutea dispozițiilor care reglementează

calea de atac a recursului.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC T.L. SA împotriva deciziei nr. 126/

A din 24 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC T.L. SA împotriva deciziei nr. 126/ A

din 24 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 octombrie 2011.