ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7538/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 37073/3/2006, reclamanții S.E. și E.D. i-au chemat în judecată pe pârâții SC T. SA și. AVAS, solicitând să se constate că statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în București, str. I. nr. 78, sector 5, iar, în urma comparării titlului de proprietate al reclamanților cu cel deținut de pârâta SC T. SA, să fie obligată aceasta să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul menționat, compus din construcții și teren în suprafață de 1.230 mp. Prin sentința civilă nr. 807 din 04 iunie 2007, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, invocată de pârâta SC T. SA, anulând acțiunea formulată de reclamanții S.E.

și E.D., în considerarea lipsei dovezii calității de reprezentant și a respins excepția de netimbrare a acțiunii, ca nefondată. Prin decizia civilă nr. 651A din 16 octombrie 2007, Curtea de Apel București a admis apelul formulat de apelanții - reclamanți S.E. și E.D., împotriva sentinței civile nr. 807 din 04 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC T. SA și AVAS; a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță și a menținut dispoziția privind respingerea excepției de netimbrare. După desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 3374/3/2008, la data de 26 ianuarie 2008. Prin încheierea de ședință din 16 mai 2008 tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a AVAS pe capătul nr. 1 de cerere.

La data de 29 ianuarie 2010, reclamanții S.E. și E.D., prin mandatar C.L., au formulat, în contradictoriu cu pârâții SC T. SA și AVAS, în baza dispozițiile art. 57 alin. (3) C. proc. civ., cerere de completare a acțiunii, în sensul că solicită instanței să dispună introducerea în cauză, în calitate de pârât a SC I.S. SRL cu sediul în București, str. B.S., nr. 10, sector 3 și pe cale de consecință să se constate faptul că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în București, str. I. nr. 78, sector 5; să se dispună obligarea pârâtelor SC T. SA și SC I.S. SRL să le lase să în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul (teren și construcții) situat în București, str. I., nr. 78, sectorul 5; cu cheltuieli de judecată.

Intre pârâtele SC T. SA și SC I.S. SRL s-a încheiat la data de 26 aprilie 2005 contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, înregistrat având ca obiect imobilul situat în București, str. I. nr. 78, sectorul 5, format din teren în suprafață de 2.386,25 mp cu perimetru de 192,98 mp. și clădirile aferente. Prin sentința comercială nr. 5983 din 03 iulie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială în Dosarul nr. 47170/3/2005, irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2767 din 08 octombrie 2008 s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate aparținând pârâtei reclamante SC I.S. SRL, drept ce poartă asupra construcțiilor aflate pe terenul în suprafață de 2.386,25 mp.

situat în București, str. I. nr. 78, sector 5, având număr cadastral XX, ce a format obiectul contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate din 26 aprilie 2005 încheiat cu SC T. SA. Hotărârea invocată ține loc de act autentic de vânzare cumpărare cu privire la terenul în suprafața de 2.386,25 mp. situat în București, str. I. nr. 78, sectorul 5 și reprezintă titlul invocat de pârâta SC I.S. SRL. Pe cale de consecință, reclamanții au solicitat instanței să procedeze la compararea titlurilor invocate de reclamanți și de pârâte și să constate că atâta vreme cât Statul Roman nu a avut un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, nici SC T. SA și ulterior nici SC I.S. SRL nu pot invoca un drept de proprietate valabil constituit asupra imobilului in litigiu.

La data de 26 februarie 2010, reclamanta S.E. a formulat cerere de introducere în cauză, în calitate de reclamant, a lui J.R.D., în calitate de fiu și unic moștenitor al reclamantei E.D., decedată pe parcursul soluționării litigiului. De asemenea, a solicitat completarea cererii de chemare în judecată a SC I.S. SRL depusă la termenul din 29 ianuarie 2010, pe care o precizează în sensul că este formulată de S.E. și J.R.D. în calitate de reclamanți. Prin sentința civilă nr. 1768 din 24 noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale activă și excepția lipsei calității procesuale pasivă. A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții S.E.

și D.E., împotriva pârâtelor SC T. SA, AVAS și SC I.S. SRL, pentru următoarele considerente: 1. În temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. tribunalul a soluționat cu prioritate excepțiile: a) excepția lipsei calității procesuale active: Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, reținând pe baza probelor administrate în cauză că în patrimoniul autorilor reclamantului s-a aflat la un moment dat imobilul în litigiu, fiind îndeplinită condiția aparenței de drept, suficientă pentru a justifica promovarea prezentei acțiuni în revendicare, urmând a răspunde restului argumentelor invocate de pârâți în susținerea excepției, la analiza cauzei pe fond. b) excepția lipsei calității procesuale pasive: Față de faptul că imobilul s-a aflat, pe rând, în patrimoniul SC T. SA, societatea privatizată, iar ulterior în patrimoniul SC I.S.

SRL, astfel cum a rezultat din sentința civilă nr. 5983 din 03 iulie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială în Dosarul nr. 47170/3/2005, irevocabilă prin decizia nr. 2767 din 08 octombrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, tribunalul a respins ca neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, pentru lămurirea acestei chestiuni fiind necesară, mai întâi, analiza laborioasă a situației de fapt și a tuturor actelor de proprietate exhibate de părți, care implică și analiza fondului, dând totodată posibilitatea părților, de a-și valorifica efectiv dreptul de acces la instanță potrivit art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive, în limita în care nu a fost soluționată prin încheierea din 15 mai 2008, în ceea ce privește pârâtul AVAS. 2. Asupra fondului: În continuarea argumentelor, tribunalul a mai reținut că imobilul situat în București, str. I. nr. 78, sector 5, a fost naționalizat în baza Legii nr. 119/1948 de la întreprinderea T., iar în baza prevederilor H.G. nr. 834/1991 SC T. SA a obținut asupra terenului certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 24 martie 1993, reclamanții formulând cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001. A mai reținut tribunalul că SC T. SA a fost privatizat, astfel cum a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 10 august 1994 (Dosarul nr. 37073/3/2006), inclusiv clădirile, evidențiate în același dosar.

În sfârșit, a mai reținut tribunalul că întreg imobilul a fost intabulat având ca proprietar pe SC T. SA prin încheierea nr. 3430 din 08 aprilie 2002 (Dosarul nr. 37073/3/2006). Pe parcursul judecății a decedat reclamanta J.E.D. (născută S.) la data de 19 ianuarie 2008, astfel cum a rezultat din certificatul de moștenitor eliberat de autoritățile franceze, de pe urma acesteia rămânând ca unic moștenitor fiul J.R.D., rezultat din căsătoria cu S.D. Clădirile au fost identificate prin raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții, efectuat de expert T.M., au aceeași suprafață și regim de înălțime, însă recompatimentate recent și recondiționate, având finisaje de calitate superioară și se află în patrimoniul SC T. SA.

Din raportul de expertiză tehnică specialitatea topografie și cadastru efectuat de expert F.F.A. a rezultat că terenul a fost identificat și se află în patrimoniul SC T. SA, însă suprafața de teren în raport de actele de proprietate este de numai 1.243,09 mp. Ulterior, bunul a ieșit din patrimoniul SC T. SA și a intrat în patrimoniul SC I.S. SRL București, astfel cum a rezultat din sentința civilă nr. 5983 din 03 iulie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 47170/3/2005, irevocabilă prin decizia nr. 2767 din 08 octombrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare a fost formulată la data de 27 octombrie 2006, deci după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001 precum și a legii prin care a fost completată, respectiv Legea nr. 247/2005 și că reclamanții au formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001.

De asemenea, a reținut tribunalul că reclamanții nu au formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, că SC T. SA a devenit proprietar asupra imobilului în litigiu prin legile speciale de privatizare, anterior intrării în vigoare a celor două legi speciale, Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001, că anterior privatizării SC T. SA reclamanții nu au formulat acțiune în revendicare și nu au formulat nici acțiune pentru a solicita anularea actelor de privatizare în baza art. 45 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În ceea ce privește nelegalitatea titlului statului, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data înstrăinării imobilului în litigiu în baza Legii nr. 11/1995, titlul statului era valabil numai dacă preluarea bunului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, atât interne - legile organice și dispozițiile constituționale care protejau și garantau dreptul de proprietate, cât și cele internaționale - Declarația Universală a Drepturilor Omului, având în vedere că preluarea bunului s-a făcut în baza Legii nr. 11/1947. În virtutea apanajului dat de art. 6 anterior menționat, instanța procedând la verificare, a constatat că preluarea a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor legale amintite.

Concluzia este imperativă și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 247/2005, care vin și lămuresc în sensul că toate bunurile preluate în perioada martie 1945 decembrie 1989 sunt prezumate ca fiind preluate de stat abuziv. Însă verificarea titlului statului nu constituie un obiectiv în sine, astfel cum a fost definit de către reclamanți, ci el urmează a fi avut în vedere și analizat în cadrul acțiunii în revendicare, care, ca procedeu juridic constă în analizarea și compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți. Pe de altă parte, constatarea preluării abuzive a imobilului nu rezultă a se fi făcut din patrimoniul autorilor reclamantului, ci din patrimoniul unei societăți comerciale, respectiv de la întreprinderea T. Chiar și în ipoteza susținută de reclamant, aprecierea reclamantului că dreptul de proprietate există și solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al pârâților nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual.

Noțiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune ca reclamantul să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Tribunalul a apreciat că prevederile art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de fața pentru a determina temeinicia acțiunii in revendicare, întrucât reclamanții nu au justificat existența unui bun actual (cu referire la cele două apartamente) în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din Convenție menționat.

Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1952, data la care Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Or, în cauza de fața, reclamantul nu are nici măcar o asemenea speranță.

De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Poenaru c. României cererea nr. 51864/99 decizia Curții de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001). Dimpotrivă, în cauza de față se poate aprecia că la acest moment este justificată speranța legitimă a terților - cumpărători de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desființate, ci din contră s-au consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invocă nulitatea - art. 45 din Legea nr. 10/2001 (situație asemănătoare cu cea în care acțiunea în anulare a fost promovată cu respectarea termenului legal, dar a fost respinsă - în acest sens Cauza Raicu c. României în care Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, urmare a admiterii acțiunii în revendicare ulterior respingerii acțiunii în anulare a titlului chiriașilor - cumpărători, cu consecința condamnării Statului Român).

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor, fizice sau juridice, care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrara spiritului practicii Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehia). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Astfel, în hotărârea Raicu c. României – 19 octombrie 2006, s-a arătat ca persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

De asemenea, instanța a reținut că în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în favoarea foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al Convenției Europeană a Drepturilor Omului, în situații diferite de cea a reclamanților din prezenta cauză, și anume în condițiile în care petenții au justificat existența unui bun în sensul Convenției, și anume o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care în sarcina Statului Român s-a născut obligația respectării Convenției Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere cele reținute, tribunalul a apreciat că rațiunile privind ocrotirea siguranței circuitului civil, al bunei-credințe își găsește aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului de la nulitatea absolută, dar și de ia caducitate, ca efect al comparării acestuia cu actul exhibat de către reclamanți, ca proprietari inițiali. În sfârșit, tribunalul a reținut pe acest aspect și orientarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în Cauza Raicu împotriva României, reține: „Totuși, Curtea reamintește faptul că a statuat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri (a se vedea Pincova și Pine, citată mai sus, § 58)". De asemenea, tribunalul a mai reținut și decizia de îndrumare nr. XXXIII (33) din 2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Buna-credință reglementată de dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (și recunoscută în practica judiciară anterioară), ca situație care salvează de Ia nulitate contractul de vânzare-cumpărare, încheiat de către un vânzător neproprietar, semnifica eroarea scuzabilă, invincibilă și neamputabilă, a cumpărătorului care a crezut întemeiat, fără să poată pune la îndoială în mod normal, că vânzătorul este proprietarul imobilului. Buna-credință trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă proprie a părții sau chiar de orice îndoială și, este exclusă acolo unde ignoranța părții s-a datorat propriei neglijențe sau imprudențe. Ceea ce interesează, este dacă părțile au fost în eroare scuzabilă și invincibilă, cu privire la dreptul de proprietate al vânzătorului asupra imobilului.

Este de bună-credință acela care, prin raportare la o atitudine normală diligentă, nu a avut elementele pe baza cărora să poată pune la îndoială legalitatea convenției și dreptul vânzătorului asupra lucrului vândut. Este dimpotrivă, de rea credință, cel care, cu depunerea unor diligente normale și accesibile lui, ar fi putut cunoaște existența unor cauze de nelegalitate a convenției și ar fi cunoscut că dreptul de proprietate al vânzătorului era îndoielnic.

Cum la data încheierii procesului de privatizare în ceea ce privește pârâtul SC T. SA (1993) imobilul se afla în proprietatea statului, iar titlul acestuia nu era contestat în instanță, intrarea imobilului în patrimoniul pârâtului SC T. SA fiind anterioară chiar și intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, tribunalul a apreciat că prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată și operează în favoarea acestuia, iar în ceea ce privește și a contractului de vânzare-cumpărare confirmat în instanță, încheiat între pârâții SC T. SA și SC I.S. SRL, chiar dacă dreptul de proprietate este dobândit ulterior formulării prezentei cereri, nu se poate reține reaua-credință, atâta timp cât dreptul de proprietate al vânzătorului era suspus publicității, iar litigiul nu era consemnat la cartea funciară, astfel că tribunalul a reținut buna -credință și în favoarea acestui pârât, actual proprietar.

Pentru aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea în revendicare, acordând câștig titlului de proprietate exhibat de către pârâți. Tribunalul a mai reținut că reclamantul nu a solicitat în subsidiar eventual despăgubiri, astfel că potrivit principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil, reclamantul urmează a finaliza procedura administrativă și a primi despăgubiri în baza art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, despăgubirile acordate la valoarea de circulație a imobilului, calculată potrivit standardelor internaționale, constituind o reparație echitabilă pentru reclamant. Împotriva acestei sentințe, la data de 19 ianuarie 2011, a formulat apel - reclamanți S.E.

și J.R.D., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 06 mai 2011. Prin cererea de aderare formulată de SC T. SA la cererea de apel formulată de reclamanți, se critică soluția instanței de fond pe aspectul excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepție invocată de către SC T. SA prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei. Prin decizia civilă nr. 65A din 16 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în majoritate: a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelanții - reclamanți S.E. și J.R.D., împotriva sentinței civile nr. 1768 din data de 29 noiembrie 2010, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC I.S.

SRL și AVAS; a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de intimata-pârâtă SC T. SA; a obligat apelanții reclamanți Ia plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC T. SA. În ceea ce privește apelul formulat de reclamanți, Curtea a reținut următoarele: 1. Cu privire la prima critică referitoare la calitatea autorilor reclamanților de proprietari ai imobilului revendicat, Curtea a constatat că, potrivit certificatelor de calitate de moștenitor din anul 2001 și anul 2002, reclamanții sunt succesorii în drepturi ai fostelor proprietare a imobilului.

2. În ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea statului, Curtea a reținut că aceasta s-a realizat în baza Legii nr. 119/1948, o dată-cu naționalizarea întreprinderii T., că reclamanții au făcut dovada calități de proprietar a autorilor lor asupra imobilului, precum și faptul că nu rezultă din probele administrate faptul că societatea în nume colectiv ar fi avut vreun drept real asupra acestuia. Pe cale de consecință, trecerea imobilului în deținerea statului în această manieră constituie o modalitate de preluare abuzivă, care atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dovadă fiind faptul că reclamanții au formulat notificări în temeiul acestui act normativ.

3. În ceea ce privește cnticile reclamanților referitoare la greșita apreciere a primei instanțe în sensul că reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun potrivit Primului Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la modalitatea eronată de analizare a acțiunii introductive prin raportare la prevederile, Legii nr. 10/2001, în condițiile în care obiectul dosarului este reprezentat de o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 C. civ.), la nefuncționalitatea sistemului reparator instituit de legea specială, precum și la valoarea pe care legiuitorul o conferă bunei-credința subdobânditorului, Curtea a avut în vedere următoarele aspecte: Pentru a răspunde acestor critici, Curtea a pornit de la faptul că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, astfel că examinarea acțiunii în revendicare s-a făcut cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, Curtea a reținut că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Legii nr. 119/1948, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Pentru a răspunde chestiunilor invocate de către reclamanții apelanți, Curtea a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă aceasta deține sau nu un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează apelanții.

Pornind de la cele statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată, Curtea a apreciat că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare față de Legea nr. 10/2001, după care instanța de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuție de către reclamanți și care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008. Curtea a apreciat că se impune a se lămuri această problemă și din perspectiva celorlalte critici formulate de recurenți, referitoare la stabilirea preferabilității titlurilor prezentate de părți prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor și regulilor juridice conform cărora se analizează acțiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist.

Curtea a considerat că o astfel de analiză se impune și din perspectiva faptului că apelanții au invocat, în susținerea căii de atac promovate, dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de Legea nr. 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi special, de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

De asemenea, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și subdobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în urma procesului de privatizare, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alineatul final al acestui articol, legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a Legii nr. 10/200, prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență. Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008.

Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate tară titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în aceasta situație. Sintetizând, Curtea a reținut că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul ca specialul deroga de la general, instanța suprema a stabilit ca in concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparație. În același timp, instanța suprema a arătat că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de bază accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept de restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Măria Athanasiu.

Pe cale de consecință, având în vedere că reclamanții au făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legea specială de reparație, Curtea a reținut că aceștia justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanța de apel a considerat că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul acestui interes patrimonial, Curtea a avut în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată.

Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, învestită cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 16/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege. Dintre aceste aspecte pe care instanța supremă le-a impus spre analiza în vederea soluționării unei acțiuni în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerința referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni, anterior enumerate.

Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției. Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care au fost identificate în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și, pe baza cărora a fost considerat ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a reținut instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României.

Din această perspectivă trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curți Europene, și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea cât și integrarea acestuia într-un program de răscumpărare a acțiunilor, urmând ca instanța să le dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ. În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, în patrimoniul reclamanților, Curtea a avut în vedere aspecte care se degajă din jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului (cauza Brumărescu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a actelor subsecvente de înstrăinare cu privire la imobil.

Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării lor prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.

Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva Curții Europene a Drepturilor Omului, aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o bază legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 sau în procesul de privatizare (respectiv neobținând câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării sau a constatări nevalabilitădi titlului statului, Curtea a reținut că se poate recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice în speța de față și având în vedere că reclamanții au urmat procedura legilor speciale de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, notificare nesoluționată până la acest moment și având în vedere că acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 2006, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că reclamanții se pot prevala de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză), care intră în noțiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a stabili în concret conținutul juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanta, Curtea a avut în vedere pe de o parte faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta cauză trebuie analizată și prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, acest lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin decizia pronunțată în interesul legii, în sensul că acțiunea în revendicare are rolul unui remediu procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare și faptul că intimata pârâtă SC I.S.

SRL este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dovedit prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 26 aprilie 2005 (prin care s-a dobândit proprietatea construcțiilor) cât și prin sentința civilă nr. 5983/2006 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2767/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (prin care s-a admis acțiunea având ca obiect perfectarea contractului de vânzare cumpărare intervenit între pârâtele SC T. SA și SC I.S. SRL, cu privire la terenul aferent imobilului). Așa cum rezultă din materialul probator, intimata pârâtă SC I.S. SRL, actualul proprietar posesor al imobilului este succesoarea în drepturi a SC T. SA, căreia i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în anul 1993, ulterior, în anul 1994 fiind privatizată integral.

Anterior promovării prezentei acțiuni în revendicare, reclamanții au solicitat pe cale judiciară constatarea nulității absolute a contractului de privatizare a SC T. SA, care se referă la imobilul în litigiu, precum și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acțiunea fiind în mod irevocabil respinsă ca prescrisă (pentru nerespectarea termenului special de prescripție stabilit de dispozițiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001) prin sentința civilă nr. 238/2004 a Tribunalului București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1739/2004 a Curții de Apel București și decizia civilă nr. 4080/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe cale de consecință, intimata pârâtă SC I.S.

SRL se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Raportându-se la prevederile Legii nr. 10/2001, Curtea a reținut că dispozițiile art. 21 din acest act normativ nu sunt incidente în cauză, în condițiile în care SC T. SA a fost privatizată integral anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că devin aplicabile prevederile art. 29 din legea specială.

Interpretând aceste norme legale prin prisma celor statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 830/2008, care face distincție, sub aspectul măsurilor reparatorii între imobilele preluate cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil (consacrând reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005), Curtea a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil (etatizarea imobilului fiind contrară prevederilor art. 8, 10 și 11 din Constituția în vigoare la acel moment, precum și dispozițiile art. 481 C. civ. și având în vedere și faptul că imobilul fost trecut în proprietatea statului pe numele întreprinderii T. deși era proprietatea autorilor reclamanților), astfel că s-ar fi impus soluția restituirii în natură a acestuia, în măsura în care imobilul s-ar mai fi aflat în deținerea societății comerciale privatizate.

Având în vedere că imobilul a fost înstrăinat către intimata pârâtă SC I.S. SRL, care este un subdobânditor cu titlu particular și oneros, de bună-credință, Curtea a considerat că restituirea în natură, dedusă din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la cele stabilite de instanța de contencios constituțional în decizia nr. 830/2008, nu poate opera față de subdobânditorul cu titlu oneros, astfel că reclamanților nu li se poate recunoaște decât dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri, ceea ce înseamnă că apelanții sunt titularii unei creanțe condiționale, care nu le conferă dreptul la restituirea în natură a imobilului, potrivit celor stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Măria Athanasiu contra României.

De asemenea pentru a stabili natura și conținutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamanții, Curtea a avut în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot menționată, care are avantajul să expliciteze cu claritate faptul că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea acestora. Curtea Europeană statuează fără dubiu că hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională, așa cum s-a arătat în cele ce preced.

Este adevărat că în speța dedusă judecății în prezentul dosar, reclamanții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea a apreciat că cele stabilite de instanța de contencios european în această cauză au relevanță în sensul că se poate reține în favoarea fostului proprietar existența unui bun în sensul Convenției (sub forma dreptului de proprietate) și care să confere drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi dispus retrocedarea imobilului. Pe cale de consecință, în speța de față, reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluționată, așa cum rezultă din relațiile furnizate de Primăriei Municipiului București.

Dând eficiență tuturor principiilor care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii proprietăților preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice deja relevate anterior, Curtea a constatat că reclamanții au un interes patrimonial care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reprezentat de un drept de creanță, constând în despăgubiri la valoarea imobilului revendicat, acesta fiind nivelul actual Ia care legea specială înțelege să acorde o reparație echitabilă.

Faptul că notificarea reclamanților nu a fost soluționată până la acest moment de către unitatea deținătoare nu mai constituie în prezent un motiv dirimant pentru persoanele îndreptățite să obțină măsurile reparatorii care li se cuvin, având în vedere că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către instanța supremă.

Este vorba de decizia civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat ca instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care va obține astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum și de decizia civilă nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia Centrală.

Având în vedere că specific mecanismului de soluționare a acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, în cazul în care acțiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, criteriile pe baza cărora se stabilește preferabilitatea titlului unei părți sunt stabilite de instanța supremă în decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii. Instanța de apel a analizat și cerința potrivit căreia securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege, precum și necesitatea protejării bunei credinței a dobânditorului cu titlu oneros.

Primele două cerințe referitoare la caracterul convențional al legii 10/2001, precum și existența unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului a fost deja examinată în privința ambelor părți, Curtea reținând că ambele părți se pot prevala de un bun în sensul Convenției și constatând totodată că se află în situația de a stabili preferabilitatea unuia dintre ele, cu luarea în considerare și a celorlalte criterii. De asemenea, instanța supremă în decizia anterior menționată, a arătat că în situația în care imobilul a fost înstrăinat iar instanța de judecată a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul cât și pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenției, obiectul revendicării se convertește într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.

Concepția instanței supreme, exprimată în decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată, este în deplină concordanță cu sistemul de acordare a unei reparații reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană, în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Athanasiu contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

De remarcat este faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționahtatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire. Stabilirea obligației statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăină