ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7538/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7538/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub

nr. 37073/3/2006, reclamanții S.E. și E.D.

i-au chemat în judecată pe pârâții SC T. SA și. AVAS, solicitând

să se constate că statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat

în București, str. I. nr. 78, sector 5, iar, în urma comparării titlului de proprietate

al reclamanților cu cel deținut de pârâta SC T. SA, să fie obligată aceasta să lase

reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul menționat,

compus din construcții și teren în suprafață de 1.230 mp.

Prin sentința civilă nr. 807 din 04

iunie 2007, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă,

a admis excepția lipsei dovezii calității

de reprezentant, invocată de pârâta SC T. SA, anulând acțiunea formulată de reclamanții

S.E. și E.D., în considerarea lipsei dovezii calității de reprezentant și a respins

excepția de netimbrare a acțiunii, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 651A din 16

octombrie 2007, Curtea de Apel București

a

admis apelul formulat de apelanții - reclamanți S.E. și E.D., împotriva sentinței

civile nr. 807 din 04 iunie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți SC

T.

SA și AVAS; a desființat în parte sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași instanță și a menținut dispoziția privind respingerea excepției de netimbrare.

După desființare, cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 3374/3/2008, la data

de 26 ianuarie 2008.

Prin încheierea de ședință din 16 mai 2008

tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a AVAS pe capătul

nr. 1 de cerere.

La data de 29 ianuarie 2010, reclamanții

S.E. și E.D., prin mandatar C.L., au formulat, în contradictoriu cu pârâții SC T.

SA și AVAS, în baza dispozițiile art. 57 alin. (3) C. proc. civ., cerere de completare

a acțiunii, în sensul că solicită instanței să dispună introducerea în cauză, în

calitate de pârât a SC I.S. SRL cu sediul în București, str. B.S., nr. 10, sector

3 și pe cale de consecință să se constate faptul că statul nu a avut niciodată un

titlu valabil asupra imobilului situat în București, str. I. nr. 78, sector 5; să

se dispună obligarea pârâtelor SC T. SA și SC I.S. SRL să le lase să în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul (teren și construcții) situat în București,

str. I., nr. 78, sectorul 5; cu cheltuieli de judecată.

Intre pârâtele SC T. SA și SC I.S. SRL

s-a încheiat la data de 26 aprilie 2005 contractul de vânzare-cumpărare cu plata

în rate, înregistrat având ca obiect imobilul situat în București, str. I. nr. 78,

sectorul 5, format din teren în suprafață de 2.386,25 mp cu perimetru de 192,98

mp. și clădirile aferente.

Prin sentința comercială nr. 5983 din 03

iulie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială în Dosarul

nr. 47170/3/2005, irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr. 2767 din 08 octombrie 2008 s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului

de proprietate aparținând pârâtei reclamante SC I.S. SRL, drept ce poartă asupra

construcțiilor aflate pe terenul în suprafață de 2.386,25 mp. situat în București,

str. I. nr. 78, sector 5, având număr cadastral XX, ce a format obiectul contractului

de vânzare cumpărare cu plata în rate din 26 aprilie 2005 încheiat cu SC T. SA.

Hotărârea invocată ține loc de act autentic

de vânzare cumpărare cu privire la terenul în suprafața de 2.386,25 mp. situat în

București, str. I. nr. 78, sectorul 5 și reprezintă titlul invocat de pârâta SC

I.S. SRL. Pe cale de consecință, reclamanții au solicitat instanței să procedeze

la compararea titlurilor invocate de reclamanți și de pârâte și să constate că atâta

vreme cât Statul Roman nu a avut un titlu valabil asupra imobilului în litigiu,

nici SC T. SA și ulterior nici SC I.S. SRL nu pot invoca un drept de proprietate

valabil constituit asupra imobilului in litigiu.

La data de 26 februarie 2010, reclamanta

S.E. a formulat cerere de introducere în cauză,

în calitate de reclamant, a lui J.R.D., în calitate de fiu

și unic moștenitor al reclamantei E.D., decedată pe parcursul soluționării litigiului.

De asemenea, a solicitat completarea cererii de chemare în judecată a SC I.S. SRL

depusă la termenul din 29 ianuarie 2010, pe care o precizează în sensul că

este

formulată de S.E. și J.R.D. în calitate de reclamanți.

Prin sentința civilă nr. 1768 din 24

noiembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate,

excepția lipsei calității procesuale activă și excepția lipsei calității procesuale

pasivă.

A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea

formulată de reclamanții S.E. și D.E., împotriva pârâtelor SC T. SA, AVAS și SC

I.S. SRL, pentru următoarele considerente:

civ. tribunalul a soluționat cu prioritate excepțiile:

a) excepția lipsei calității procesuale

active:

Tribunalul a respins excepția lipsei calității

procesuale active ca neîntemeiată, reținând pe baza probelor administrate în cauză

că în patrimoniul autorilor reclamantului s-a aflat la un moment dat imobilul în

litigiu, fiind îndeplinită condiția aparenței de drept, suficientă pentru a justifica

promovarea prezentei acțiuni în revendicare, urmând a răspunde restului argumentelor

invocate de pârâți în susținerea excepției, la analiza cauzei pe fond.

b) excepția lipsei calității procesuale

pasive:

Față de faptul că imobilul s-a aflat, pe

rând, în patrimoniul SC T. SA, societatea privatizată, iar ulterior în patrimoniul

SC I.S. SRL, astfel cum a rezultat din sentința civilă nr. 5983 din 03 iulie 2006

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială în Dosarul nr. 47170/3/2005,

irevocabilă prin decizia nr. 2767 din 08 octombrie 2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, tribunalul a respins ca neîntemeiată și excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților, pentru lămurirea acestei chestiuni fiind

necesară, mai întâi, analiza laborioasă a situației de fapt și a tuturor actelor

de proprietate exhibate de părți, care implică și analiza fondului, dând totodată

posibilitatea părților, de a-și valorifica efectiv dreptul de acces la instanță

potrivit art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru aceste motive, tribunalul a respins

ca neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive, în limita în care

nu a fost soluționată prin încheierea din 15 mai 2008, în ceea ce privește pârâtul

AVAS.

În

continuarea argumentelor, tribunalul a mai reținut că imobilul

situat în București, str. I. nr. 78, sector 5, a fost naționalizat în baza Legii

nr. 119/1948 de la întreprinderea T., iar în baza prevederilor H.G. nr. 834/1991

SC T. SA a obținut asupra terenului certificatul de atestare a dreptului de proprietate

din 24 martie 1993, reclamanții formulând cerere de restituire în baza Legii

nr. 10/2001.

A mai reținut tribunalul că SC T. SA a

fost privatizat, astfel cum a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

din 10 august 1994 (Dosarul nr. 37073/3/2006), inclusiv clădirile, evidențiate

în același dosar.

În sfârșit, a mai reținut tribunalul că

întreg imobilul a fost intabulat având ca proprietar pe SC T. SA prin încheierea

nr. 3430 din 08 aprilie 2002 (Dosarul nr. 37073/3/2006).

Pe parcursul judecății a decedat reclamanta

J.E.D. (născută S.) la data de 19 ianuarie 2008, astfel cum a rezultat din certificatul

de moștenitor eliberat de autoritățile franceze, de pe urma acesteia rămânând ca

unic moștenitor fiul J.R.D., rezultat din căsătoria cu S.D.

Clădirile au fost identificate prin raportul

de expertiză tehnică specialitatea construcții, efectuat de expert T.M., au aceeași

suprafață și regim de înălțime, însă recompatimentate recent și recondiționate,

având finisaje de calitate superioară și se află în patrimoniul SC T. SA.

Din raportul de expertiză tehnică specialitatea

topografie și cadastru efectuat de expert F.F.A. a rezultat că terenul a fost identificat

și se află în patrimoniul SC T. SA, însă suprafața de teren în raport de actele

de proprietate este de numai 1.243,09 mp.

Ulterior, bunul a ieșit din patrimoniul

SC T. SA și a intrat în patrimoniul SC I.S. SRL București, astfel cum a rezultat

din sentința civilă nr. 5983 din 03 iulie 2006 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 47170/3/2005, irevocabilă prin decizia

nr. 2767 din 08 octombrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare

a fost formulată la data de 27 octombrie 2006, deci după intrarea în vigoare a Legii

speciale nr. 10/2001 precum și a legii prin care a fost completată, respectiv Legea

nr. 247/2005 și că reclamanții au formulat cerere de restituire în baza Legii

nr. 10/2001.

De asemenea, a reținut tribunalul că reclamanții

nu au formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995, că SC T. SA a devenit

proprietar asupra imobilului în litigiu prin legile speciale de privatizare, anterior

intrării în vigoare a celor două legi speciale, Legea nr. 112/1995 și Legea nr.

10/2001, că anterior privatizării SC T. SA reclamanții nu au formulat acțiune în

revendicare și nu au formulat nici acțiune pentru a solicita anularea actelor de

privatizare în baza art. 45 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În ceea ce privește nelegalitatea titlului

statului, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în vigoare

la data înstrăinării imobilului în litigiu în baza Legii nr. 11/1995, titlul statului

era valabil numai dacă preluarea bunului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

legale în vigoare la data preluării, atât interne - legile organice și dispozițiile

constituționale care protejau și garantau dreptul de proprietate, cât și cele internaționale

- Declarația Universală a Drepturilor Omului, având în vedere că preluarea bunului

s-a făcut în baza Legii nr. 11/1947.

În virtutea apanajului dat de art. 6 anterior

menționat, instanța procedând la verificare, a constatat că preluarea a fost făcută

cu încălcarea dispozițiilor legale amintite.

Concluzia este imperativă și din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 247/2005, care vin și lămuresc în sensul că toate bunurile

preluate în perioada martie 1945 decembrie 1989 sunt prezumate ca fiind preluate

de stat abuziv.

Însă verificarea titlului statului nu constituie

un obiectiv în sine, astfel cum a fost definit de către reclamanți, ci el urmează

a fi avut în vedere și analizat în cadrul acțiunii în revendicare, care, ca procedeu

juridic constă în analizarea și compararea titlurilor de proprietate exhibate de

părți.

Pe de altă parte, constatarea preluării

abuzive a imobilului nu rezultă a se fi făcut din patrimoniul autorilor reclamantului,

ci din patrimoniul unei societăți comerciale, respectiv de la întreprinderea T.

Chiar și în ipoteza susținută de reclamant,

aprecierea reclamantului că dreptul de proprietate există și solicitarea ca titlul

său să fie comparat cu cel al pârâților nu sunt suficiente pentru a reține existența

unui bun actual.

Noțiunea autonomă de bun care circumscrie

domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului presupune ca reclamantul să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire

la valoarea patrimonială respectivă.

Tribunalul a apreciat că prevederile

art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de fața pentru

a determina temeinicia acțiunii in revendicare, întrucât reclamanții nu au justificat

existența unui bun actual (cu referire la cele două apartamente) în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a se ridica

problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din Convenție

menționat.

Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor

Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate.

Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1952, data

la care Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția

nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Or, în cauza de fața, reclamantul nu are

nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva

României, în situații similare Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat

că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual

și nici o speranță legitimă (Cauza Poenaru c. României cererea nr. 51864/99 decizia

Curții de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001).

Dimpotrivă, în cauza de față se poate aprecia

că la acest moment este justificată speranța legitimă a terților - cumpărători de

a se bucura de acest bun în condițiile în care titlurile lor de proprietate nu au

fost desființate, ci din contră s-au consolidat prin împlinirea termenului legal

în care se putea invocă nulitatea - art. 45 din Legea nr. 10/2001 (situație asemănătoare

cu cea în care acțiunea în anulare a fost promovată cu respectarea termenului legal,

dar a fost respinsă - în acest sens Cauza Raicu c. României în care Curtea a constatat

încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, urmare a admiterii

acțiunii

în revendicare ulterior respingerii acțiunii în anulare a titlului chiriașilor -

cumpărători, cu consecința condamnării Statului Român).

Instituirea unor termene pentru apărarea

dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor,

fizice sau juridice, care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele

regimuri comuniste nu este contrara spiritului practicii Curții Europene a Drepturilor

Omului (Cauza Pincova și Pine contra Republicii Cehia).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.

Astfel, în hotărârea Raicu c. României – 19 octombrie 2006, s-a arătat ca persoanele

care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația

de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste

bunuri.

De asemenea, instanța a reținut că în jurisprudența

sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în favoarea foștilor proprietari

încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al

Convenției Europeană a Drepturilor Omului, în situații diferite de cea a reclamanților

din prezenta cauză, și anume în condițiile în care petenții au justificat existența

unui bun în sensul Convenției, și anume o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat,

urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior

momentului din care în sarcina Statului Român s-a născut obligația respectării Convenției

Europeană a Drepturilor Omului.

Având în vedere cele reținute, tribunalul

a apreciat că rațiunile privind ocrotirea siguranței circuitului civil, al bunei-credințe

își găsește aplicarea nu numai sub aspectul salvării efectelor juridice ale actului

de la nulitatea absolută, dar și de ia caducitate, ca efect al comparării acestuia

cu actul exhibat de către reclamanți, ca proprietari inițiali.

În sfârșit, tribunalul a reținut pe acest

aspect și orientarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în

Cauza Raicu împotriva României, reține: „Totuși, Curtea reamintește faptul că a

statuat că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele

speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile de

bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului

care confiscase odinioară aceste bunuri (a se vedea Pincova și Pine, citată mai

sus, § 58)".

De asemenea, tribunalul a mai reținut și

decizia de îndrumare nr. XXXIII (33) din 2008, pronunțată în recurs în interesul

legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe

potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Buna-credință reglementată de dispozițiile

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (și recunoscută în practica judiciară anterioară),

ca situație care salvează de Ia nulitate contractul de vânzare-cumpărare, încheiat

de către un vânzător neproprietar, semnifica eroarea scuzabilă, invincibilă și neamputabilă,

a cumpărătorului care a crezut întemeiat, fără să poată pune la

îndoială

în mod normal, că vânzătorul este proprietarul imobilului. Buna-credință trebuie

să fie perfectă, lipsită de orice culpă proprie a părții sau chiar de orice îndoială

și, este exclusă acolo unde ignoranța părții s-a datorat propriei neglijențe sau

imprudențe.

Ceea ce interesează, este dacă părțile

au fost în eroare scuzabilă și invincibilă, cu privire la dreptul de proprietate

al vânzătorului asupra imobilului.

Este de bună-credință acela care, prin

raportare la o atitudine normală diligentă, nu a avut elementele pe baza cărora

să poată pune la îndoială legalitatea convenției și dreptul vânzătorului asupra

lucrului vândut. Este dimpotrivă, de rea credință, cel care, cu depunerea unor diligente

normale și accesibile lui, ar fi putut cunoaște existența unor cauze de nelegalitate

a convenției și ar fi cunoscut că dreptul de proprietate al vânzătorului era îndoielnic.

Cum la data încheierii procesului de privatizare

în ceea ce privește pârâtul SC T. SA (1993) imobilul se afla în proprietatea statului,

iar titlul acestuia nu era contestat în instanță, intrarea imobilului în patrimoniul

pârâtului SC T. SA fiind anterioară chiar și intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995,

tribunalul a apreciat că prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată și operează

în favoarea acestuia, iar în ceea ce privește și a contractului de vânzare-cumpărare

confirmat în instanță, încheiat între pârâții SC T. SA și SC I.S. SRL, chiar dacă

dreptul de proprietate este dobândit ulterior formulării prezentei cereri, nu se

poate reține reaua-credință, atâta timp cât dreptul de proprietate al vânzătorului

era suspus publicității, iar litigiul nu era consemnat la cartea funciară, astfel

că tribunalul a reținut buna -credință și în favoarea acestui pârât, actual proprietar.

Pentru aceste motive, tribunalul a respins

ca neîntemeiată acțiunea în revendicare, acordând câștig titlului de proprietate

exhibat de către pârâți.

Tribunalul a mai reținut că reclamantul

nu a solicitat în subsidiar eventual despăgubiri, astfel că potrivit principiului

disponibilității părților care guvernează procesul civil, reclamantul urmează a

finaliza procedura administrativă și a primi despăgubiri în baza art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001, despăgubirile acordate la valoarea de circulație a imobilului,

calculată potrivit standardelor internaționale, constituind o reparație echitabilă

pentru reclamant.

Împotriva acestei sentințe, la data de

19 ianuarie 2011, a formulat apel - reclamanți S.E. și J.R.D., care a fost înregistrat

pe rolul Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, la data de 06 mai 2011.

Prin cererea de aderare formulată de SC

T. SA la cererea de apel formulată de reclamanți, se critică soluția instanței de

fond pe aspectul excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepție

invocată de către SC T. SA prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 65A din 16

februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie, în majoritate:

a

respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelanții - reclamanți S.E. și

J.R.D., împotriva sentinței civile nr. 1768 din data de 29 noiembrie 2010, pronunțate

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți

SC I.S. SRL și AVAS; a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de intimata-pârâtă

SC T. SA; a obligat apelanții reclamanți Ia plata sumei de 1000 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC T. SA.

În ceea ce privește apelul formulat de

reclamanți, Curtea a reținut următoarele:

la calitatea autorilor reclamanților de proprietari ai imobilului revendicat, Curtea

a constatat că, potrivit certificatelor de calitate de moștenitor din anul 2001

și anul 2002, reclamanții sunt succesorii în drepturi ai fostelor proprietare a

imobilului.

a imobilului în proprietatea statului, Curtea a reținut că aceasta s-a realizat

în baza Legii nr. 119/1948, o dată-cu naționalizarea întreprinderii T., că reclamanții

au făcut dovada calități de proprietar a autorilor lor asupra imobilului, precum

și faptul că nu rezultă din probele administrate faptul că societatea în nume colectiv

ar fi avut vreun drept real asupra acestuia.

Pe cale de consecință, trecerea imobilului

în deținerea statului în această manieră constituie o modalitate de preluare abuzivă,

care atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dovadă fiind faptul că reclamanții

au formulat notificări în temeiul acestui act normativ.

referitoare la greșita apreciere a primei instanțe în sensul că reclamanții nu se

pot prevala de existența unui bun potrivit Primului Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, la modalitatea eronată de analizare a acțiunii introductive

prin raportare la prevederile, Legii nr. 10/2001, în condițiile în care obiectul

dosarului este reprezentat de o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun (art. 480 C. civ.), la nefuncționalitatea sistemului reparator instituit

de legea specială, precum și la valoarea pe care legiuitorul o conferă bunei-credința

subdobânditorului, Curtea a avut în vedere următoarele aspecte:

Pentru a răspunde acestor critici, Curtea

a pornit de la faptul că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către

stat în perioada regimului comunist, astfel că examinarea acțiunii în revendicare

s-a făcut cu luarea în considerare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și prin raportare

la criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată

în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect,

și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, instanța este obligată

să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite

de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii,

care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului

de existența unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, sub forma

dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit

celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la

restituire în natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, Curtea a

reținut că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Legii nr. 119/1948, așa cum este

cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii

în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere

administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște

în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile

legale în vigoare și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pentru a răspunde chestiunilor invocate

de către reclamanții apelanți, Curtea a apreciat necesar să examineze, potrivit

criteriilor anterior menționate, dacă aceasta deține sau nu un bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului și care este conținutul valorii patrimoniale de care

se prevalează apelanții.

Pornind de la cele statuate de instanța

supremă prin decizia anterior menționată, Curtea a apreciat că, într-o ordine pe

care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilității

acțiunii în revendicare față de Legea nr. 10/2001, după care instanța de control

judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuție de către reclamanți și care

privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare

strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008.

Curtea a apreciat că se impune a se lămuri

această problemă și din perspectiva celorlalte critici formulate de recurenți, referitoare

la stabilirea preferabilității titlurilor prezentate de părți prin raportare la

dispozițiile Legii nr. 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor

și regulilor juridice conform cărora se analizează acțiunea în revendicare, având

ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist. Curtea a considerat

că o astfel de analiză se impune și din perspectiva faptului că apelanții au invocat,

în susținerea căii de atac promovate, dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Pentru a clarifica chestiunea admisibilității

acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de Legea nr. 10/2001, Curtea

a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi special, de

reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate

abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ prevederile legii

anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de

drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire

la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și

recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de

drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială,

cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea

procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

De asemenea, este adevărat că Legea nr.

10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și subdobânditorii imobilelor

în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în urma procesului de privatizare, decât sub aspectul

constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, care reprezintă

titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În primul alineat al acestui articol, legiuitorul a dat expresie principiului legalității,

prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor

legale, prin cel de-al doilea alineat, a statuat asupra nulității absolute a contractelor

de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului

fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul

a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire

la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale

imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alineatul final al acestui articol,

legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității

absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune (indiferent

de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări

în vigoare a Legii nr. 10/200, prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002

prin intermediul a două ordonanțe de urgență.

Problema raportului dintre legea specială

de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității

cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare

în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin

decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008.

Coroborând prevederile legii speciale cu

cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează

măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate tară titlu valabil, astfel

că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile

aflate în aceasta situație.

Sintetizând, Curtea a reținut că

Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune

pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv

preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea în revendicare

este de plano exclusă ca inadmisibilă față de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând

aplicarea regulii generale de drept, în sensul ca specialul deroga de la general,

instanța suprema a stabilit ca in concursul dintre Legea nr. 10/2001 și acțiune

în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea

specială de reparație.

În același timp, instanța suprema a arătat

că, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită

deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate

constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție

legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea

de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza

în care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun în sensul Convenției,

o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate precum și a unei

încălcări a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

consacră dreptul la un proces echitabil și care are drept componentă de bază accesul

concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea

pe fond a pretenției reclamantului.

Înalta Curtea a explicat în decizia civilă

nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în

revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul

fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul

unui drept de restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauza Măria Athanasiu.

Pe cale de consecință, având în vedere

că reclamanții au făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de

care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legea specială de reparație,

Curtea a reținut că aceștia justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre

în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanța de apel a considerat

că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul

proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul acestui interes patrimonial,

Curtea a avut în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată

în interesul legii anterior menționată.

Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele

pe care instanța, învestită cu o acțiune în revendicare trebuie să le analizeze

în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun în sensul

Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii

nr. 16/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic

civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane,

de asemenea, protejat de lege.

Dintre aceste aspecte pe care instanța

supremă le-a impus spre analiza în vederea soluționării unei acțiuni în revendicare

care privește un imobil preluat abuziv, prima cerința referitoare la existența unui

bun în patrimoniul reclamantului este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă

utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni, anterior

enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune

în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de

acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.

Această concepție promovată de instanța

supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i

se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea

de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor

deficiențe de ordin legislativ și instituțional care au fost identificate în sistemul

reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și, pe baza cărora a fost considerat ineficient

sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până

la momentul efectiv al plății, așa cum a reținut instanța de

contencios

european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz

și Faimblat împotriva României.

Din această perspectivă trebuie avute în

vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curți Europene, și anume listarea

la bursă a Fondului Proprietatea cât și integrarea acestuia într-un program de răscumpărare

a acțiunilor, urmând ca instanța să le dea relevanța cuvenită în actualul context

legislativ.

În ceea ce privește chestiunea existenței

unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, în patrimoniul reclamanților,

Curtea a avut în vedere aspecte care se degajă din jurisprudenta Curții Europene

a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului constituie un concept autonom, care poate rezulta

din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a

admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind

obligată la restituirea imobilului (cauza Brumărescu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim

și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului

nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care

poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul

considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă.

Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de recunoaștere

este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al

dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității

absolute a actelor subsecvente de înstrăinare cu privire la imobil.

Pornind de la cele reținute de instanța

de contencios european în cauza Păduraru, Curtea a constatat că se poate reține

existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție

a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii

caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se

prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul

abrogării lor prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială, care

atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, se poate identifica și în situația în care fostul

proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de

reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989,

prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii. Și pentru această ipoteză,

trebuie avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care

au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziții legale

au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest

lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea

drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul

de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin.

(2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității

aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist,

rațiunea acestui principiu subzistând în continuare. Problema care se pune este

de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva Curții Europene

a Drepturilor Omului, aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în

care consacrarea sa legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire

de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului

proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază

de o bază legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică

judiciară constantă pe acest aspect.

Dând curs acestor linii directoare care

se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în

care fostul proprietar nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație,

neformulând notificări în baza Legii nr. 112/1995 și sau a Legii nr. 10/2001 și

nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 sau în procesul de privatizare (respectiv neobținând

câștig de cauză într-un astfel de demers judiciar) precum nici în temeiul dreptului

comun, nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării

sau a constatări nevalabilitădi titlului statului, Curtea a reținut că se poate

recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice

în speța de față și având în vedere că reclamanții au urmat procedura legilor speciale

de reparație care s-a edictat după căderea regimului comunist, formulând notificare

în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, notificare nesoluționată până la acest moment

și având în vedere că acțiunea în revendicare a fost formulată în anul 2006, anterior

modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care a abrogat prevederile

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea a reținut că reclamanții se pot prevala

de un interes patrimonial (în ceea ce privește imobilul revendicat în cauză), care

intră în noțiunea de bun, consacrată de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a stabili în concret conținutul

juridic a valorii patrimoniale de care se prevalează reclamanta, Curtea a avut în

vedere pe de o parte faptul că acțiunea în revendicare dedusă judecații în prezenta

cauză trebuie analizată și prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, acest

lucru rezultând din concepția instanței supreme exprimată prin decizia pronunțată

în interesul legii, în sensul că acțiunea în revendicare are rolul unui remediu

procesual față de dificultățile de funcționare a sistemului reparatoriu al Legii

nr. 10/2001, iar pe de altă parte trebuie luat în considerare și faptul că intimata

pârâtă SC I.S. SRL este titularul actual al dreptului de proprietate asupra imobilului

în litigiu, dovedit prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 26

aprilie 2005 (prin care s-a dobândit proprietatea construcțiilor) cât și prin sentința

civilă nr. 5983/2006 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă

nr. 2767/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (prin care s-a admis acțiunea

având ca obiect perfectarea contractului de vânzare cumpărare intervenit între pârâtele

SC T. SA și SC I.S. SRL, cu privire la terenul aferent imobilului).

Așa cum rezultă din materialul probator,

intimata pârâtă SC I.S. SRL, actualul proprietar posesor al imobilului este succesoarea

în drepturi a SC T. SA, căreia i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra

imobilului în cauză prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate

în anul 1993, ulterior, în anul 1994 fiind privatizată integral.

Anterior promovării prezentei acțiuni în

revendicare, reclamanții au solicitat pe cale judiciară constatarea nulității absolute

a contractului de privatizare a SC T. SA, care se referă la imobilul în litigiu,

precum și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acțiunea fiind

în mod irevocabil respinsă ca prescrisă (pentru nerespectarea termenului special

de prescripție stabilit de dispozițiile art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001)

prin sentința civilă nr. 238/2004 a Tribunalului București, rămasă definitivă și

irevocabilă prin decizia civilă nr. 1739/2004 a Curții de Apel București și decizia

civilă nr. 4080/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe cale de consecință, intimata pârâtă

SC I.S. SRL se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, fiind reprezentat

de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Raportându-se la prevederile Legii nr.

10/2001, Curtea a reținut că dispozițiile art. 21 din acest act normativ nu sunt

incidente în cauză, în condițiile în care SC T. SA a fost privatizată integral anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că devin aplicabile prevederile

art. 29 din legea specială.

Interpretând aceste norme legale prin prisma

celor statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr. 830/2008, care face distincție,

sub aspectul măsurilor reparatorii între imobilele preluate cu titlu valabil și

cele preluate fără titlu valabil (consacrând reglementarea anterioară modificărilor

aduse prin Legea nr. 247/2005), Curtea a constatat că imobilul a fost preluat fără

titlu valabil (etatizarea imobilului fiind contrară prevederilor art. 8, 10 și 11

din Constituția în vigoare la acel moment, precum și dispozițiile art. 481 C. civ.

și având în vedere și faptul că imobilul fost trecut în proprietatea statului pe

numele întreprinderii T. deși era proprietatea autorilor reclamanților), astfel

că s-ar fi impus soluția restituirii în natură a acestuia, în măsura în care imobilul

s-ar mai fi aflat în deținerea societății comerciale privatizate.

Având în vedere că imobilul a fost înstrăinat

către intimata pârâtă SC I.S. SRL, care este un subdobânditor cu titlu particular

și oneros, de bună-credință, Curtea a considerat că restituirea în natură, dedusă

din interpretarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin raportare la

cele stabilite de instanța de contencios constituțional în decizia nr. 830/2008,

nu poate opera față de subdobânditorul cu titlu oneros, astfel că reclamanților

nu li se poate recunoaște decât dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând

în despăgubiri, ceea ce înseamnă că apelanții sunt titularii unei creanțe condiționale,

care nu le conferă dreptul la restituirea în natură a imobilului, potrivit celor

stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Măria Athanasiu

contra României.

De asemenea pentru a stabili natura și

conținutul juridic al interesului patrimonial de care se prevalează reclamanții,

Curtea a avut în vedere și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

în cauza pilot menționată, care are avantajul să expliciteze cu claritate faptul

că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilității titlului statului

constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere la un drept la despăgubiri,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurilor administrative și a îndeplinirii condițiilor

legale pentru obținerea acestora.

Curtea Europeană statuează fără dubiu că

hotărârile judecătorești prin care se constată ilegalitatea naționalizării nu constituie

titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reținând în esență că interesul

patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanță condițională, așa

cum s-a arătat în cele ce preced.

Este adevărat că în speța dedusă judecății

în prezentul dosar, reclamanții nu sunt în posesia unei hotărâri judecătorești prin

care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea a

apreciat că cele stabilite de instanța de contencios european în această cauză au

relevanță în sensul că se poate reține în favoarea fostului proprietar existența

unui bun în sensul Convenției (sub forma dreptului de proprietate) și care să confere

drept la restituire în natură doar în situația în care fostul proprietar are o hotărâre

judecătorească de admitere a acțiunii revendicare, prin care instanța să fi dispus

retrocedarea imobilului.

Pe cale de consecință, în speța de față,

reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluționată,

așa cum rezultă din relațiile furnizate de Primăriei Municipiului București.

Dând eficiență tuturor principiilor care

se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia restituirii

proprietăților preluate abuziv, parte din ele regăsindu-se în aspectele teoretice

deja relevate anterior, Curtea a constatat că reclamanții au un interes patrimonial

care intră în sfera de protecție a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reprezentat de un drept de creanță,

constând în despăgubiri la valoarea imobilului revendicat, acesta fiind nivelul

actual Ia care legea specială înțelege să acorde o reparație echitabilă.

Faptul că notificarea reclamanților nu

a fost soluționată până la acest moment de către unitatea deținătoare nu mai constituie

în prezent un motiv dirimant pentru persoanele îndreptățite să obțină măsurile reparatorii

care li se cuvin, având în vedere că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a

fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunțate în interesul legii de către

instanța supremă.

Este vorba de decizia civilă nr. 20/2007,

prin care s-a statuat ca instanța de judecată este competentă să soluționeze pe

fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere

a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, care va obține

astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii

speciale, precum și de decizia civilă nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit

că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că

măsurile reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către

unitatea deținătoare și nu se stabilesc de către Comisia Centrală.

Având în vedere că specific mecanismului

de soluționare a acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate

prezentate de părți, în cazul în care acțiunea în revendicare are ca obiect un imobil

preluat de către stat în perioada regimului comunist, criteriile pe baza cărora

se stabilește preferabilitatea titlului unei părți sunt stabilite de instanța supremă

în decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii.

Instanța de apel a analizat și cerința

potrivit căreia securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se

aducă atingere unei alt drept de proprietate ce aparține altei persoane, de asemenea,

protejat de lege, precum și necesitatea protejării bunei credinței a dobânditorului

cu titlu oneros.

Primele două cerințe referitoare la caracterul

convențional al legii 10/2001, precum și existența unui bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului a fost deja examinată în privința ambelor părți, Curtea

reținând că ambele părți se pot prevala de un bun în sensul Convenției și constatând

totodată că se află în situația de a stabili preferabilitatea unuia dintre ele,

cu luarea în considerare și a celorlalte criterii.

De asemenea, instanța supremă în decizia

anterior menționată, a arătat că în situația în care imobilul a fost înstrăinat

iar instanța de judecată a confirmat validitatea contractului, astfel că atât reclamantul

cât și pârâtul se pot prevala de un bun în sensul Convenției, obiectul revendicării

se convertește într-o pretenție de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii

bunului în patrimoniul revendicantului.

Concepția instanței supreme, exprimată

în decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată, este în deplină concordanță

cu sistemul de acordare a unei reparații reglementat de Legea nr. 10/2001, a cărui

eficientizare s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau printr-un

alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de

18 luni stabilită de Curtea Europeană, în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată

în cauza Athanasiu contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate

legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă, care

să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii

cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

De remarcat este faptul că instanța de

contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță,

având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționahtatea Fondului Proprietatea,

care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului

la restituire.

Stabilirea obligației statului de a crea

un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual

și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă în același timp

o validare a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu

acordarea de despăgubiri în cazul înstrăină