ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 59/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 751

din 18 mai 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca

neîntemeiată excepția prematurității, a admis excepția inadmisibilității și, pe

cale de consecință a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei G.M.I. având

ca obiect constatarea preluării abuzive, fără titlu, a imobilului situat în

București, sector 1 și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul, în contradictoriu cu V.F. și V.M. precum și cererea conexă

formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul H.A.

Excepția prematurității

a fost respinsă întrucât motivele invocate de pârâți, respectiv lipsa calității

procesuale active a reclamantei și neindicarea corectă a imobilului revendicat,

vizează fondul cauzei și nu conduc la reprimarea acțiunii.

Excepția

inadmisibilității cererii a fost admisă cu motivarea că cererea de revendicare

a fost formulată după intrarea în vigoare a legii 10/2001.

In considerentele

sentinței s-a mai reținut că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii

nr. 10/2001, astfel încât a operat sancțiunea decăderii care a condus la

stingerea dreptului de proprietate din patrimoniul reclamantei.

Imobilul în litigiu face

obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv de stat,

chiar dacă acesta a fost vândut anterior intrării în vigoare a legii speciale,

motiv pentru care susținerea reclamantei că Legea nr. 10/2001 nu îi este

aplicabilă nu este întemeiată.

Cu privire la incidența

în speță a cauzei Flaimbat contra României s-a reținut că dreptul de acces la

un tribunal este un drept procedural care nu trebuie confundat cu dreptul

material la acțiune. De asemenea, în speța amintită instanța europeană a avut

în vedere că trecuseră mai mult de 7 ai de la inițierea procedurii

administrative, situație în care, prin respingerea acțiunii în revendicare s-a

produs o ingerință care nu a fost proporțională cu scopul urmărit.

In ceea ce privește

încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenția CEDO s-a reținut că acest text nu garantează dreptul de a dobândi un bun și că

privarea de un drept este un act instantaneu.

S-a mai reținut că

pierderea dreptului de proprietate, fără nici o compensație, prin prisma

neobservării termenului de decădere sau prescripție prevăzute de legea

specială, constituie o ingerință legitimă în dreptul persoanelor îndreptățite

și, prin urmare, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, în

ipoteza în care reclamanta nu a formulat notificare, nu reprezintă o încălcare

a dreptului de acces la o instanță.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta G.(B.)M.I.

Printr-un prin motiv s-a

susținut că s-au încălcat principiile contradictorialității și al rolului activ

al instanței consacrate de art. 129 C. proc. civ.

In dezvoltarea acestui

motiv s-a susținut că părțile au pus concluzii doar pe considerentele teoretice

referitoare la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 și la admisibilitatea acțiunii

în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, fără nici o trimitere

la existența sau inexistența vreunei notificări, iar considerentele instanței

s-au bazat, în principal, pe faptul că nu s-a formulat notificare,

încălcându-se principiul contradictorialității deoarece nu s-a pus în discuție

faptul că s-a depus sau nu notificare, deși notificarea a fost formulată în

termenul legal. Rolul activ al instanței s-a încălcat în sensul că nu s-a

stăruit a se afla dacă există notificare.

Printr-un al doilea

motiv s-a arătat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 paragraful 1 și a

art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO. Astfel, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă s-a limitat accesul liber la

justiție.

Printr-un al treilea

motiv s-a susținut că sentința cuprinde argumente contradictorii, în sensul că

pe de o parte se reține păstrarea calității de proprietar avută la data

preluării, iar pe de altă parte, că această calitate nu poate fi exercitată

decât după primirea dispoziției de restituire.

Apelanta a mai susținut

că s-au încălcat dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituție

întrucât instanța trebuia să înlăture dispozițiile Legii nr. 10/2001 și să

aplice Convenția Europeană care are prioritate.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 39A din 20 ianuarie 2010 a

admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la

instanța de fond.

In considerentele

deciziei s-a reținut că părțile au pus concluzii doar pe excepțiile

prematurității și inadmisibilității acțiunii în revendicare, iar instanța a

examinat și alte aspecte, respectiv inexistența notificării, decăderea din

dreptul de a mai formula notificare și stingerea dreptului de proprietate, care

nu au constituit obiect de dezbateri, încălcându-se astfel principiile

contradictorialității și rolului activ al instanței.

Cu privire la cel de-al

doilea motiv de apel instanța a reținut că reclamantei i s-a încălcat dreptul

de acces la instanță prevăzut de art. 6 paragraful 1 și art. 1 din Primul

Protocol la CEDO și a dispus ca în rejudecare să se reanalizeze incidența art. 1

din Primul Protocol în raport de noua situație rezultată, anume existența

notificării.

S-a mai reținut ca

fondat și ultimul motiv de apel în sensul că atunci când se găsesc în concurs

legea specială și Convenția Europeană se aplică Convenția Europeană potrivit

celor statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs pârâții V.F., V.M. și H.A., în temeiul

art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. susținând că decizia cuprinde motive

contradictorii față de probele administrate în apel, că prin necercetarea

fondului s-a interpretat greșit actul dedus judecății schimbându-i vădit

înțelesul și că, în mod greșit s-a apreciat că reclamantei i s-a încălcat

dreptul de acces la justiție.

Recursul nu

este fondat.

Motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei hotărâri

judecătorești.

Situațiile în care se

poate ajunge la o nemotivare a hotărârii sunt diferite respectiv, existența

unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele

rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este

nefondată, contrarietatea dintre dispozitiv și considerente cum este cazul

admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției

de respingere a cererii, nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea

insuficientă a acesteia, ori prezentarea în exclusivitate a unor motive străine

de natura pricinii.

In speță nu se regăsește

nici una dintre aceste situații. Decizia atacată este motivată sub toate

aspectele prin faptul că a răspuns tuturor criticilor formulate de reclamantă

și a justificat amplu argumentele pentru care a reținut unele critici, iar pe

altele le-a înlăturat, stabilind corect situația de fapt și aplicarea legii.

Ca atare, critica

privind neinterpretarea probelor administrate în apel nu poate face obiectul

controlului judiciar potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aceasta putând fi

încadrată, eventual, în dispozițiile pct. 10 al aceluiași articol, care în

prezent este abrogat.

Referitor la cel de-al

doilea motiv de recurs este de precizat că instanța de apel nu putea intra în

cercetarea fondului atât timp cât prima instanță nu a procedat la cercetarea

acestuia, respingând acțiunea ca inadmisibilă.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., aplicate corect în speță,

instanța de apel va desființa hotărârea instanței de fond atunci când în mod

greșit prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului.

In consecință, instanța

de apel nu putea schimba înțelesul sau natura actului juridic dedus judecății

neintrând în cercetarea fondului, întrucât textul de lege menționat o obliga să

desființeze sentința și să trimită cauza spre rejudecare.

De altfel, pentru a se

efectua un control riguros de legalitate este necesar a se preciza și în ce

anume constă interpretarea greșită a actului sau denaturarea înțelesului

acestuia. Insă, recurenții nu au făcut nici o precizare în acest sens,

limitându-se doar la simpla menționare a pct. 8 al art. 304.

Nu poate fi primită nici

ultima critică inserată în motivarea recursului.

In considerentele

deciziei atacate s-a reținut că, deși reclamanta se prevalează în această

acțiune de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la CEDO prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare și trimiterea ei la o

procedură care nu este sigur că îi va oferi posibilitatea de a-și vedea bunul

recuperat, i s-a încălcat dreptul de acces la justiție. Acest argument al

instanței este în deplină concordanță cu decizia în interesul legii nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție care nu exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la

justiție.

Accesul la justiție este

consacrat prin art. 21 din Constituția României, care prevede că orice persoană

se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a

intereselor sale legitime.

Dreptul de acces la

justiție este atât de evident încât nici nu a fost consacrat expres de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cauza

Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii,

Curtea fiind pusă în situația de a trebui să răspundă la întrebarea dacă art. 6

paragr. 1 din Convenție doar garantează dreptul la un proces echitabil sau

recunoaște și dreptul oricărei persoane de a avea acces la o instanță

judecătorească (cauza Golder contra Regatului Unit). Curtea, a arătat că toate

garanțiile procedurale enunțate de art. 6 paragr. 1 din Convenție, respectiv

echitatea, publicitatea și celeritatea procedurii, nu ar avea nici un sens în

lipsa dreptului de acces la un tribunal dar a subliniat și că acest drept nu

este absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara

limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.

Potrivit jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție, implică,

prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus

unor limitări sau condiționări, atât timp cât nu este atinsă substanța

dreptului (cauza Lungoci împotriva României).

Față de

considerentele expuse, Curtea urmează a respinge recursul declarat în cauză, în

conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâții V.F., V.M. și H.A. împotriva deciziei nr. 39 A din 20 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie

2011.