ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 59/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 751 din 18 mai 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția prematurității, a admis excepția inadmisibilității și, pe cale de consecință a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei G.M.I. având ca obiect constatarea preluării abuzive, fără titlu, a imobilului situat în București, sector 1 și obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, în contradictoriu cu V.F. și V.M. precum și cererea conexă formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul H.A. Excepția prematurității a fost respinsă întrucât motivele invocate de pârâți, respectiv lipsa calității procesuale active a reclamantei și neindicarea corectă a imobilului revendicat, vizează fondul cauzei și nu conduc la reprimarea acțiunii.

Excepția inadmisibilității cererii a fost admisă cu motivarea că cererea de revendicare a fost formulată după intrarea în vigoare a legii 10/2001. In considerentele sentinței s-a mai reținut că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât a operat sancțiunea decăderii care a condus la stingerea dreptului de proprietate din patrimoniul reclamantei. Imobilul în litigiu face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, fiind preluat abuziv de stat, chiar dacă acesta a fost vândut anterior intrării în vigoare a legii speciale, motiv pentru care susținerea reclamantei că Legea nr. 10/2001 nu îi este aplicabilă nu este întemeiată. Cu privire la incidența în speță a cauzei Flaimbat contra României s-a reținut că dreptul de acces la un tribunal este un drept procedural care nu trebuie confundat cu dreptul material la acțiune.

De asemenea, în speța amintită instanța europeană a avut în vedere că trecuseră mai mult de 7 ai de la inițierea procedurii administrative, situație în care, prin respingerea acțiunii în revendicare s-a produs o ingerință care nu a fost proporțională cu scopul urmărit. In ceea ce privește încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenția CEDO s-a reținut că acest text nu garantează dreptul de a dobândi un bun și că privarea de un drept este un act instantaneu. S-a mai reținut că pierderea dreptului de proprietate, fără nici o compensație, prin prisma neobservării termenului de decădere sau prescripție prevăzute de legea specială, constituie o ingerință legitimă în dreptul persoanelor îndreptățite și, prin urmare, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, în ipoteza în care reclamanta nu a formulat notificare, nu reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanță.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta G.(B.)M.I. Printr-un prin motiv s-a susținut că s-au încălcat principiile contradictorialității și al rolului activ al instanței consacrate de art. 129 C. proc. civ. In dezvoltarea acestui motiv s-a susținut că părțile au pus concluzii doar pe considerentele teoretice referitoare la aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 și la admisibilitatea acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, fără nici o trimitere la existența sau inexistența vreunei notificări, iar considerentele instanței s-au bazat, în principal, pe faptul că nu s-a formulat notificare, încălcându-se principiul contradictorialității deoarece nu s-a pus în discuție faptul că s-a depus sau nu notificare, deși notificarea a fost formulată în termenul legal.

Rolul activ al instanței s-a încălcat în sensul că nu s-a stăruit a se afla dacă există notificare. Printr-un al doilea motiv s-a arătat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 paragraful 1 și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO. Astfel, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă s-a limitat accesul liber la justiție. Printr-un al treilea motiv s-a susținut că sentința cuprinde argumente contradictorii, în sensul că pe de o parte se reține păstrarea calității de proprietar avută la data preluării, iar pe de altă parte, că această calitate nu poate fi exercitată decât după primirea dispoziției de restituire. Apelanta a mai susținut că s-au încălcat dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituție întrucât instanța trebuia să înlăture dispozițiile Legii nr. 10/2001 și să aplice Convenția Europeană care are prioritate.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 39A din 20 ianuarie 2010 a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond. In considerentele deciziei s-a reținut că părțile au pus concluzii doar pe excepțiile prematurității și inadmisibilității acțiunii în revendicare, iar instanța a examinat și alte aspecte, respectiv inexistența notificării, decăderea din dreptul de a mai formula notificare și stingerea dreptului de proprietate, care nu au constituit obiect de dezbateri, încălcându-se astfel principiile contradictorialității și rolului activ al instanței. Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel instanța a reținut că reclamantei i s-a încălcat dreptul de acces la instanță prevăzut de art. 6 paragraful 1 și art. 1 din Primul Protocol la CEDO și a dispus ca în rejudecare să se reanalizeze incidența art. 1 din Primul Protocol în raport de noua situație rezultată, anume existența notificării.

S-a mai reținut ca fondat și ultimul motiv de apel în sensul că atunci când se găsesc în concurs legea specială și Convenția Europeană se aplică Convenția Europeană potrivit celor statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâții V.F., V.M. și H.A., în temeiul art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. susținând că decizia cuprinde motive contradictorii față de probele administrate în apel, că prin necercetarea fondului s-a interpretat greșit actul dedus judecății schimbându-i vădit înțelesul și că, în mod greșit s-a apreciat că reclamantei i s-a încălcat dreptul de acces la justiție. Recursul nu este fondat.

Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei hotărâri judecătorești. Situațiile în care se poate ajunge la o nemotivare a hotărârii sunt diferite respectiv, existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este nefondată, contrarietatea dintre dispozitiv și considerente cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii, nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia, ori prezentarea în exclusivitate a unor motive străine de natura pricinii. In speță nu se regăsește nici una dintre aceste situații.

Decizia atacată este motivată sub toate aspectele prin faptul că a răspuns tuturor criticilor formulate de reclamantă și a justificat amplu argumentele pentru care a reținut unele critici, iar pe altele le-a înlăturat, stabilind corect situația de fapt și aplicarea legii. Ca atare, critica privind neinterpretarea probelor administrate în apel nu poate face obiectul controlului judiciar potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aceasta putând fi încadrată, eventual, în dispozițiile pct. 10 al aceluiași articol, care în prezent este abrogat. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs este de precizat că instanța de apel nu putea intra în cercetarea fondului atât timp cât prima instanță nu a procedat la cercetarea acestuia, respingând acțiunea ca inadmisibilă.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., aplicate corect în speță, instanța de apel va desființa hotărârea instanței de fond atunci când în mod greșit prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului. In consecință, instanța de apel nu putea schimba înțelesul sau natura actului juridic dedus judecății neintrând în cercetarea fondului, întrucât textul de lege menționat o obliga să desființeze sentința și să trimită cauza spre rejudecare. De altfel, pentru a se efectua un control riguros de legalitate este necesar a se preciza și în ce anume constă interpretarea greșită a actului sau denaturarea înțelesului acestuia. Insă, recurenții nu au făcut nici o precizare în acest sens, limitându-se doar la simpla menționare a pct. 8 al art. 304. Nu poate fi primită nici ultima critică inserată în motivarea recursului.

In considerentele deciziei atacate s-a reținut că, deși reclamanta se prevalează în această acțiune de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la CEDO prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare și trimiterea ei la o procedură care nu este sigur că îi va oferi posibilitatea de a-și vedea bunul recuperat, i s-a încălcat dreptul de acces la justiție. Acest argument al instanței este în deplină concordanță cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Accesul la justiție este consacrat prin art. 21 din Constituția României, care prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Dreptul de acces la justiție este atât de evident încât nici nu a fost consacrat expres de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder contra Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea fiind pusă în situația de a trebui să răspundă la întrebarea dacă art. 6 paragr. 1 din Convenție doar garantează dreptul la un proces echitabil sau recunoaște și dreptul oricărei persoane de a avea acces la o instanță judecătorească (cauza Golder contra Regatului Unit). Curtea, a arătat că toate garanțiile procedurale enunțate de art. 6 paragr.

1 din Convenție, respectiv echitatea, publicitatea și celeritatea procedurii, nu ar avea nici un sens în lipsa dreptului de acces la un tribunal dar a subliniat și că acest drept nu este absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiție, implică, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări sau condiționări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului (cauza Lungoci împotriva României). Față de considerentele expuse, Curtea urmează a respinge recursul declarat în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții V.F., V.M. și H.A. împotriva deciziei nr. 39 A din 20 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2011.