ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 696/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 696/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 06 martie 2012 a

Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în

dosarul nr. 18792/63/2011, a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub

control judiciar formulată de inculpatul D.R.S.C., arestat preventiv în

Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că prin cererea formulată la data de 14 februarie 2012 de

către D.A., fiul inculpatului D.R.S.C. si însușită de acesta din urmă, s-a

solicitat admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar a

inculpatului D.R.S.C., motivat de faptul că sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 160

2

C. proc. pen., că la dosarul cauzei nu există

date din care să rezulte că inculpatul ar săvârși alte infracțiuni sau ar încerca

să influențeze martorii, experții sau probele din dosar, dacă ar fi lăsat în

libertate.

S-a mai susținut că dispozițiile art.

5 C. proc. pen. statuează principiul garantării libertății persoanei în tot

cursul procesului penal, menționându-se că inculpatul arestat preventiv poate

cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune,

acest principiu trebuind interpretat și aplicat conform art. 5 paragraf 3 din

CEDO, potrivit căruia orice persoană arestată sau deținută are dreptul de a fi

eliberată în cursul proceduri, punerea în libertate putând fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză, la audiere.

S-a invocat și faptul că prin Decizia

nr. 17/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la

condițiile care trebuie analizate într-o cerere de liberare provizorie sub

control judiciar și pe cauțiune, în sensul că instanța de judecată, în cazul în

care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă,

verifică în ce măsură buna desfășurarea procesului penal este sau nu

împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe

cauțiune a inculpatului.

Curtea de apel, analizând cererea de

liberare provizorie sub control judiciar, a constatat că în cauză sunt

îndeplinite condițiile de admisibilitate în principiu, prevăzute de art. 160

6

alin. (2) C. proc. pen.

În ceea ce privește examinarea pe fond

a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-a reținut că una din

garanțiile privind libertatea persoanei este cea prevăzută în dispozițiile art.

5 alin. (3) C. proc. pen., preluată în dispozițiile art. 160

1

din

același cod, potrivit cărora în tot cursul procesului penal, inculpatul arestat

preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar

sau pe cauțiune, aceste dispoziții ale dreptului național îndeplinind cerințele

art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, însă pe lângă verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de

art. 160

6

C. proc. pen., instanța este datoare să verifice dacă sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv cele prevăzute de art. 160

2

C. proc. pen., precum și dacă cererea este sau nu întemeiată, condiții ce

rezultă din dispozițiile art. 160

8a

alin. (2) și (6) C. proc. pen.

S-a reținut că, deși liberarea

provizorie sub control judiciar reprezintă o posibilitate acordată inculpatului

arestat de a fi judecat în stare de libertate, punerea în libertate a

inculpaților nu intervine în mod automat dacă sunt îndeplinite condițiile

pozitive și negative prevăzute de lege în cadrul art. 160

2

alin. (1)

și (2) C. proc. pen.

În ceea ce privește decizia nr.

17/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și

aplicarea unitară a dispozițiilor art. 160

8a

alin. (2) teza a II-a

și alin. (6) teza a II-a C. proc. pen., s-a reținut că, potrivit acesteia,

instanța verificând într-o primă fază dacă sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu, procedează apoi la verificarea

condițiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia cererii, prin raportare

la dispozițiile art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., privind scopul

măsurilor preventive, ce constă în asigurarea bunei desfășurări a procesului

penal sau împiedicarea inculpatului să se sustragă de la urmărirea penală,

judecată sau executarea pedepsei.

A fost avut în vedere că în absența

unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului

judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare judiciară sub control judiciar,

instanța trebuie să se raporteze la elementele ce privesc faptele pentru care

este cercetat inculpatul, cât și datele ce caracterizează persoana

inculpatului, respectiv datele concrete din dosar ce justifică sau nu privarea

în continuare de libertate, în raport cu probele administrate, gravitatea

faptei, pericolul concret pentru ordinea publică, impactul social al faptei,

limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta,

antecedentele penale.

Procedând la analiza pe fond a cererii

de liberare provizorie sub control judiciar, Curtea de apel a apreciat că

temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă, în

raport cu dispozițiile art. 143 C. pen., raportat la art. 148 lit. f) C. pen.,

în baza cărora s-a dispus în cauză arestarea preventivă a inculpatului.

S-a constatat că probele administrate

în cauză - evaluate și de către instanța de fond în hotărârea pronunțată -

justifică presupunerea că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este judecat.

În cauză, inculpatul a fost trimis în

judecată și condamnat de către instanța de fond, pentru săvârșirea infracțiunii

prev. de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr.

78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. S-a reținut că inculpatul, prin

același mod de operare și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în

calitatea sa de director executiv la Agenția de Plăți și Intervenție pentru

Agricultură - Centrul Județean Dolj, a pretins la începutul lunii decembrie

2010 de la reprezentanții SC A.G.N.C. SRL, suma de 25.000 dolari americani,

respectiv 10% din totalul subvențiilor, pentru autorizarea mai rapidă a plății

celei de-a doua tranșe de subvenții pentru suprafețele de teren agricol

cultivate, aferente anului agricol 2010-2011, iar la data de 05 septembrie

2011, a pretins de la denunțătorul G.C.L., suma de 25.000 Euro pentru

autorizarea mai rapidă a plăților pe suprafața cultivată - subvenții aferente

anului 2011 - 2012, precum și pentru a nu sesiza eventuale nereguli care ar fi

avut să conducă la controale nedorite și la întârzierea plăților, iar la data

de 09 septembrie 2011 a primit de la denunțător suma de 10.000 Euro, reprezentând

prima tranșă din suma pretinsă.

S-a reținut, de asemenea, că în cauză

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. pen., întrucât

pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de luare de mită, încadrată în

dispozițiile art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportate la art. 6 din Legea

nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., este închisoarea mai mare

de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret

pentru ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea faptei, precum și

împrejurările în care se presupune că inculpatul a săvârșit infracțiunea.

În privința temeiniciei cererii, s-a

constatat că, deși sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

2

C. pen., o liberare provizorie sub control judiciar nu poate asigura o

realizare efectivă a scopului măsurii preventive, așa cum rezultă din dispozițiile

art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

S-a mai apreciat că până în prezent nu

a fost depășită durata rezonabilă a unei detenții provizorii, având în vedere

circumstanțele concrete ale cauzei, existând indicii precise cu privire la un

interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are

o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de

libertate.

Împotriva încheierii din 06 martie

2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori,

pronunțată în dosarul nr. 18792/63/2011, în termen legal, a declarat recurs

inculpatul D.R.S.C., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii

atacate și admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Concluziile formulate de reprezentantul

Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia

au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai

fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursul

declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate

împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la

judecată ori de la executarea pedepsei.

În alin. (2) al articolului anterior

menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi

realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Deși nu este o măsură preventivă,

liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele

măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul

său.

Din analiza prevederilor art. 136

alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că,

pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi

îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la

faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a

persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a

doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea

căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit

dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani".

Condiția negativă vizează

comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa

în libertate provizorie.

Dispozițiile art. 160

2

C.

proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una

obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda"), inculpatul având

doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată

îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra

oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei

cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu

constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța

nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în

orice situație.

Dimpotrivă, instanței i se cere prin

alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen. să verifice și să examineze

existența datelor din care rezultă necesitatea de a-1 împiedica pe inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În opinia instanței, expresia

„date" conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la

existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații,

împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului,

la modul de operare, la infracțiunea pretins a fi comisă, care să

îndreptățească temerea, să o justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să

fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a

asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri

pe inculpat de la orice altă activitate infracțională.

Legea nu prevede care sunt acele

criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei

cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie

să se raporteze la gravitatea faptei - în speță fiind vorba despre o infracțiune

de corupție, presupus a fi săvârșită în formă continuată - , la circumstanțele

concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele care

caracterizează inculpatul.

Instanța poate refuza liberarea dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului

penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută

atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu

respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității

între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a

Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată

sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul

articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în

cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care

să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției

enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel, s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de

principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5

paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau

aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă

instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care

durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă

judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile

art. 5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus și

instanța de fond - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi

instituit inculpatului D.R.S.C., fiind insuficient pentru realizarea scopului

penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.,

impunându-se menținerea măsurii arestării preventive.

Se reține, de asemenea, că

circumstanțele personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de

către instanța de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente

pentru a justifica punerea în libertate.

Pentru considerentele expuse,

apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul D.R.S.C.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

DISPUNE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul D.R.S.C. împotriva încheierii din 06 martie 2012 a Curții de Apel

Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr.

18792/63/2011.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 12

martie 2012.