ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 696/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 06 martie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 18792/63/2011, a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.R.S.C., arestat preventiv în Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că prin cererea formulată la data de 14 februarie 2012 de către D.A., fiul inculpatului D.R.S.C. si însușită de acesta din urmă, s-a solicitat admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului D.R.S.C., motivat de faptul că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160 2 C. proc.

pen., că la dosarul cauzei nu există date din care să rezulte că inculpatul ar săvârși alte infracțiuni sau ar încerca să influențeze martorii, experții sau probele din dosar, dacă ar fi lăsat în libertate. S-a mai susținut că dispozițiile art. 5 C. proc. pen. statuează principiul garantării libertății persoanei în tot cursul procesului penal, menționându-se că inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, acest principiu trebuind interpretat și aplicat conform art. 5 paragraf 3 din CEDO, potrivit căruia orice persoană arestată sau deținută are dreptul de a fi eliberată în cursul proceduri, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză, la audiere.

S-a invocat și faptul că prin Decizia nr. 17/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la condițiile care trebuie analizate într-o cerere de liberare provizorie sub control judiciar și pe cauțiune, în sensul că instanța de judecată, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfășurarea procesului penal este sau nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a inculpatului. Curtea de apel, analizând cererea de liberare provizorie sub control judiciar, a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în principiu, prevăzute de art. 160 6 alin. (2) C. proc.

pen. În ceea ce privește examinarea pe fond a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, s-a reținut că una din garanțiile privind libertatea persoanei este cea prevăzută în dispozițiile art. 5 alin. (3) C. proc. pen., preluată în dispozițiile art. 160 1 din același cod, potrivit cărora în tot cursul procesului penal, inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, aceste dispoziții ale dreptului național îndeplinind cerințele art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, însă pe lângă verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 160 6 C. proc. pen., instanța este datoare să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv cele prevăzute de art. 160 2 C. proc.

pen., precum și dacă cererea este sau nu întemeiată, condiții ce rezultă din dispozițiile art. 160 8a alin. (2) și (6) C. proc. pen. S-a reținut că, deși liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o posibilitate acordată inculpatului arestat de a fi judecat în stare de libertate, punerea în libertate a inculpaților nu intervine în mod automat dacă sunt îndeplinite condițiile pozitive și negative prevăzute de lege în cadrul art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen. În ceea ce privește decizia nr. 17/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 160 8a alin. (2) teza a II-a și alin. (6) teza a II-a C. proc.

pen., s-a reținut că, potrivit acesteia, instanța verificând într-o primă fază dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu, procedează apoi la verificarea condițiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia cererii, prin raportare la dispozițiile art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen., privind scopul măsurilor preventive, ce constă în asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau împiedicarea inculpatului să se sustragă de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei.

A fost avut în vedere că în absența unor criterii legale care ar trebui să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare judiciară sub control judiciar, instanța trebuie să se raporteze la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat inculpatul, cât și datele ce caracterizează persoana inculpatului, respectiv datele concrete din dosar ce justifică sau nu privarea în continuare de libertate, în raport cu probele administrate, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică, impactul social al faptei, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedentele penale.

Procedând la analiza pe fond a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Curtea de apel a apreciat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă, în raport cu dispozițiile art. 143 C. pen., raportat la art. 148 lit. f) C. pen., în baza cărora s-a dispus în cauză arestarea preventivă a inculpatului. S-a constatat că probele administrate în cauză - evaluate și de către instanța de fond în hotărârea pronunțată - justifică presupunerea că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este judecat. În cauză, inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de către instanța de fond, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. S-a reținut că inculpatul, prin același mod de operare și în baza aceleiași rezoluții infracționale, în calitatea sa de director executiv la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Dolj, a pretins la începutul lunii decembrie 2010 de la reprezentanții SC A.G.N.C.

SRL, suma de 25.000 dolari americani, respectiv 10% din totalul subvențiilor, pentru autorizarea mai rapidă a plății celei de-a doua tranșe de subvenții pentru suprafețele de teren agricol cultivate, aferente anului agricol 2010-2011, iar la data de 05 septembrie 2011, a pretins de la denunțătorul G.C.L., suma de 25.000 Euro pentru autorizarea mai rapidă a plăților pe suprafața cultivată - subvenții aferente anului 2011 - 2012, precum și pentru a nu sesiza eventuale nereguli care ar fi avut să conducă la controale nedorite și la întârzierea plăților, iar la data de 09 septembrie 2011 a primit de la denunțător suma de 10.000 Euro, reprezentând prima tranșă din suma pretinsă. S-a reținut, de asemenea, că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. pen., întrucât pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de luare de mită, încadrată în dispozițiile art. 254 alin. (1) și (2) C. pen.

raportate la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea faptei, precum și împrejurările în care se presupune că inculpatul a săvârșit infracțiunea. În privința temeiniciei cererii, s-a constatat că, deși sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160 2 C. pen., o liberare provizorie sub control judiciar nu poate asigura o realizare efectivă a scopului măsurii preventive, așa cum rezultă din dispozițiile art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

S-a mai apreciat că până în prezent nu a fost depășită durata rezonabilă a unei detenții provizorii, având în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, existând indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate. Împotriva încheierii din 06 martie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 18792/63/2011, în termen legal, a declarat recurs inculpatul D.R.S.C., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar. Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează. Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. În alin. (2) al articolului anterior menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind același, și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său. Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160 2 C. proc. pen. rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiții pozitive și una negativă. Prima condiție pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani". Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie. Dispozițiile art. 160 2 C. proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda"), inculpatul având doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situație. Dimpotrivă, instanței i se cere prin alin. (2) al art. 160 2 C. proc. pen. să verifice și să examineze existența datelor din care rezultă necesitatea de a-1 împiedica pe inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. În opinia instanței, expresia „date" conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracțională. Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie să se raporteze la gravitatea faptei - în speță fiind vorba despre o infracțiune de corupție, presupus a fi săvârșită în formă continuată - , la circumstanțele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele care caracterizează inculpatul. Instanța poate refuza liberarea dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului. Din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație.

Astfel, s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată. Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din CEDO, Înalta Curte apreciază - astfel cum a dispus și instanța de fond - că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului D.R.S.C., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării preventive. Se reține, de asemenea, că circumstanțele personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de către instanța de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate. Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.R.S.C. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGI

DISPUNE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.R.S.C. împotriva încheierii din 06 martie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 18792/63/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 martie 2012.