ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 15.07.2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3550/2010

HOTĂRÂRE
15.07.2010
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3550/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

excepției de nelegalitate și procedura derulată în fața primei instanțe.

Prin încheierea din data de 16

februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a fost învestită, în primă instanță, Curtea

de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate, parțială, a

Ordinului nr. 154/1991 al Ministerului Comerțului și Transporturilor, invocată

de reclamanta U.N.C.M. în contradictoriu cu pârâtele SC T.M.N. SA și SC P. SRL.

În motivarea excepției de

nelegalitate, reclamanta a arătat că Ministerul Comerțului și Transporturilor,

prin Ordinul nr. 154/1991, a trecut în proprietatea SC E. SA (în prezent SC T.M.N.

SA), mai multe imobile printre care și Hotelul P., precum și anexele, deși

acesta era proprietatea U.C.E.C.O.M. În legătură cu acest imobil, reclamanta a

formulat notificare către SC E. SA în baza Legii nr. 10/2001 solicitând

restituirea acestuia în natură.

Pârâta SC T.M.N. SA, prin

întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea excepției de nelegalitate ca

lipsită de interes.

Curtea de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 5/ com. din 5 noiembrie 2009, a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate invocată.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Ordinul nr. 154/1991 atacat în

cauză, este un act administrativ cu caracter individual emis în regim de putere

publica, în baza și în executarea Legii nr. 15/1990 privind organizarea

unităților de stat ca regii autonome și societăți comerciale.

Așadar, conform art. 20 alin. (2) din

legea menționată, bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt

proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.

SC E. SA, antecesoarea SC T.M.N. SA,

a fost înființată în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 1041/1990, iar prin

dispozițiile Ordinului nr. 154/1991, a fost consfințit dreptul de proprietate

al societății asupra imobilelor prevăzute în lista anexă, atestându-se totodată

că acestea sunt cuprinse în valoarea capitalului social al societății.

Instanța a apreciat, totodată că

dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 devin excesive în situația

în care permit impunerea unei cenzuri fără limitare în timp a actelor

administrative emise de autoritățile publice raportat la data intrării în

vigoare a legii amintite, situație în care dispoziția în discuție contravine

unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare

asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

Sub aspectul posibilității de

cenzurare a legalității unui act juridic, C.E.D.O. a reținut că posibilitatea

de a anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă

o încălcare a principiului securității juridice.

Astfel, instanța de fond a apreciat

că acest principiu poate fi aplicat și în situația actului administrativ ce nu

mai poate fi revocat de către autoritatea emitentă, definitivat prin

neutilizarea mijloacelor de atac prevăzute de legislația anterioară intrării în

vigoare a Legii nr. 554/2004.

Totodată, a mai reținut că în

același sens se pronunță și Curtea de Justiție de la Luxemburg.

declarat în cauză.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs U.N.C.M. București,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Recursul a

fost inițial înregistrat pe rolul secției comerciale a Înaltei Curți de Casație

și Justiție și, ulterior, în raport de obiectul cauzei, prin încheierea de

ședință din 20 mai 2010 s-a dispus scoaterea pricinii de pe rol și înaintarea

spre competentă soluționare secției de contencios administrativ și fiscal din

cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin motivele

de recurs dezvoltate, recurenta reclamantă a susținut, în esență, următoarele

critici față de sentința primei instanțe:

- în mod nelegal

s-a reținut inadmisibilitatea invocării excepției de nelegalitate, în

condițiile în care legiuitorul român, prin modificarea art. 4 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 554/2004 a urmărit tocmai rezolvarea situației actelor

administrative emise anterior apariției Legii nr. 554/2004, a căror legalitate

nu mai putea fi cercetată de instanțe;

- și Curtea

Constituțională a reținut constituționalitatea prevederilor art. 4 din Legea nr.

554/2004, situație în raport de care invocarea prevederilor art. 20 alin. (2)

și din C.E.D.O. nu poate fi primită, mai cu seamă că prin soluția adoptată se

încalcă tocmai dreptul la un proces echitabil dar și principiul securității

juridice;

- instanța

trebuie să aibă în vedere că reclamanta nu a fost parte și nu avea cum să formuleze

o acțiune în anulare împotriva actului în discuție, în termenul prevăzut de art.

11 din Legea nr. 554/2004.

instanței de control judiciar.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte, examinând sentința

atacată în raport de criticile formulate, față de prevederile legale incidente,

dar și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

apreciază că nu subzistă motive de nelegalitate care să atragă în cauză, fie

casarea, fie modificarea hotărârii primei instanțe, în sensul și pentru cele în

continuare arătate.

Analizând considerentele cuprinse în

hotărârea primei instanțe, în motivarea soluției de respingere, ca inadmisibilă,

a excepției de nelegalitate a Ordinului nr. 154/1991, emis de Ministerul

Comerțului și Turismului, invocată de reclamanta recurentă, Înalta Curte reține

cu prioritate, că, în realitate, prima instanță, a avut în vedere și a examinat

excepția de nelegalitate cu care a fost investită, și prin prisma temeiniciei

acesteia, nu numai din perspectiva admisibilității sale.

În acest sens sunt de menționat

argumentele înfățișate, chiar dacă într-o manieră concisă, cu privire la

modalitatea de emitere a Ordinului nr. 154/1991, ca act administrativ

individual, în baza și în executarea Legii nr. 15/1990, privind organizarea

unităților de stat ca regii autonome și societăți comerciale, ca și cele

referitoare la bunurile existente în patrimoniul societății beneficiare a

ordinului, raportat la prevederile art. 20 alin. (2) din același act normativ.

Nu sunt întemeiate criticile

recurentei - reclamante față de soluția primei instanțe, principial corectă,

întrucât aceasta este în acord cu jurisprudența deja constantă a Înaltei Curți

în această materie.

Hotărârea primei instanțe de a

înlătura aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată,

este legală și temeinică și conformă principiului comunitar al securității

raporturilor juridice dar și prevederilor art. 148 alin. (2) din Constituție.

Așa fiind, inadmisibilitatea

excepției, exprimată mai degrabă prin netemeinicia acesteia, vizând actele

administrative individuale, cum este și cazul ordinului în discuție, se

justifică, raportat nu numai la momentul intrării în vigoare a Legii

contenciosului administrativ, dar în mod real, și la necesitatea respectării

principiului stabilității raporturilor juridice și a securității juridice.

Și din această perspectivă,

referirile primei instanțe la jurisprudența C.E.D.O. ca și la practica

instanței comunitare sunt pe deplin relevante, astfel că nu se impune reluarea

lor.

Față de toate cele învederate și

apreciind că argumentele înfățișate demonstrează că recurentei - reclamante nu

îi este încălcat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția

Europeană în condițiile în care Înalta Curte a statuat deja, în mod unitar că nu

se poate repune în discuție, fără limita de timp, legalitatea unui act

administrativ individual, nici chiar pe calea excepției de nelegalitate, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 55472004, se va respinge ca nefondat recursul de față.

Respinge recursul declarat de U.N.C.M.

București împotriva sentinței civile nr. 5/ com din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 iulie 2010.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2010-10-29
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4650/2010
arătat că prin H.G. nr. 416/1997 imobilul în litigiu a fost transmis din proprietatea publică a statului în administrarea Consiliului Județean Constanța, pentru amenajarea Centrului Militar Județean Constanța, ulterior, prin H.G. nr. 904/20
ÎCCJ 2011-05-12
0,93
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1845/2011
de proprietate asupra construcției, către societatea reclamantă, conform contractului de leasing, aspectele legate de către utilizarea terenului, eventualele servituți sau o eventuală transmitere a dreptului de proprietate și asupra terenul
ÎCCJ 2011-09-30
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4500/2011
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 9 decembrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 5365/327/2008, Judecătoria Tulcea a sesizat Curtea de Apel Constanța, s
ÎCCJ 2011-03-28
0,93
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2810/2011
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1000 din 8 octombrie 2009 Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantei SC C.L.C.L. SRL și a obligat pârâții SC M. SA, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul L
ÎCCJ 2010-03-09
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1313/2010
ului de atestare a dreptului de proprietate seria M.08 nr. 0311/1995 emis de Ministerul Turismului. În motivarea căii de atac, recurenta a arătat că terenul care face obiectul actului administrativ a cărui nelegalitate o invocă a fost dețin
Sursă