ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3500/2011

Asupra recursului penal de față, în

baza actelor și lucrărilor dosarului retine următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de

26 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală,

în dosarul nr. 22526/3/2011, în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen. s-a constatat legalitatea și temeinicia arestării preventive

a inculpaților F.G.

și T.G.

și s-a menținut starea de arest preventiv a

acestora.

Pentru a

pronunța această încheiere, Curtea a reținut, în esență, că măsura

arestării preventive a inculpaților a

fost dispusă cu respectarea dispozițiilor

legale

în materie, iar temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri subzistă

și

impun în continuare privarea de libertate a inculpaților. S-a arătat că, din

materialul probator administrat în cauză în cursul urmăririi penale și al

judecății in fața primei instanțe, rezultă în continuare presupunerea

rezonabilă că

inculpații au săvârșit

faptele de care au fost acuzați, pedeapsa prevăzută de lege

este

închisoarea mai mare de 4 ani, iar natura și gravitatea faptelor, modalitatea

concretă în care se retine că au fost comise, circumstanțele reale existente în

cauză constituie împrejurări din care rezultă că inculpații prezintă în

continuare un pericol concret pentru ordinea publică ceea ce impune menținerea

măsurii arestării preventive dispuse față de inculpați.

Totodată, instanța a avut în vedere și

aspectele de ordin personal ale inculpaților, reținând că ambii sunt cunoscuți

cu antecedente penale, chiar dacă pentru alt gen de infracțiuni, fapt ce relevă

perseverența lor infracțională, dar și împrejurarea că aceștia nu au înțeles că

trebuie să respecte legea penală și nici consecințele nerespectării ordinii

sociale.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs, în termen legal, inculpatul T.G., criticând-o pe motive de

netemeinicie, sub aspectul greșitei mențineri de către instanța de fond a

măsurii arestării preventive.

Cu ocazia dezbaterilor în recurs,

inculpatul a arătat că nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive, în sensul că lăsarea sa în libertate nu ar

prezenta un pericol concret pentru ordinea publică și nu ar influența buna

desfășurare în continuare a procesului penal, raportat la faptul că a avut o

contribuție minimă la comiterea faptelor, a recunoscut faptele reținute în

actul de sesizarea la instanței și are copil minor în întreținere.

Înalta Curte, verificând cauza atât

sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., sub

toate

aspectele de fapt și de drept, apreciază recursul declarat de inculpat ca fiind

nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

Din actele dosarului, se reține că

inculpatul a fost arestat și trimis în judecată prin rechizitoriul emis în

dosarul nr. 5258/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial București, pentru săvârșirea

infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 143/2000 și introducerea de droguri de mare risc pe

teritoriul României, prev. de art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 și

a fost condamnat prin sentința penală nr. 391 din 04 mai 2011 a Tribunalului

București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr.

22526/3/2011, pentru comiterea infracțiunilor

prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.

143/2000 cu aplic. art.

320

1

alin. (7) C. proc. pen. și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 143/2000 cu aplic. art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., la

pedeapsa rezultantă de

10 ani închisoare și

5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen.

Analizând temeiurile care au stat la

baza luării măsurii arestării preventive, Înalta Curte constată, contrar

susținerilor recurentului inculpat, că acestea se mențin și impun, în

continuare, privarea sa de libertate, așa cum în mod întemeiat a apreciat și

instanța de apel.

În acest sens, materialul probator

administrat în cauză justifică și în prezent presupunerea rezonabilă că

inculpatul T.G. a comis faptele penale pentru a fost cercetat și condamnat în

primă instanță, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 148 alin. (1)

raportat la art. 143 și art. 68

1

C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte constată că

subzistă și cerințele prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., acesta fiind

cercetat pentru mai multe infracțiuni pentru care legea prevede pedepse mai

mari de 4 ani închisoare, existând probe certe că lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la

natura infracțiunilor, modalitatea de săvârșire, consecințele ce se pot produce

prin comercializare substanțelor stupefiante, faptul că inculpatul urmărea prin

comercializarea și introducerea de droguri de mare risc pe teritoriul țării

obținerea unor venituri materiale în timp scurt și în mod ilicit.

Prin urmare, natura și gravitatea

faptelor reținute în sarcina inculpatului (trafic de droguri de mare risc și

introducerea de droguri de mare risc pe teritoriul României), modalitatea de

comitere a faptelor (împreună cu alte persoane), cantitatea și natura drogului

traficat (500, 82 grame heroină în amestec cu cafeina și paracetamol), starea

de nesiguranță creată în rândul populației și consecințele asupra stării de

sănătate a populației, datele care circumstanțiază persoana inculpatului (nu

este la prima abatere de la legea penală însă pentru faptele comise a

intervenit reabilitarea judecătorească, are o ocupație - taximetrist)

demonstrează pericolul concret pentru ordinea publică prevăzut de art. 148 lit.

f) teza finală C. proc. pen., avut în vedere la luarea măsurii preventive,

pericol care subzistă și în prezent și impune

menținerea

în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Circumstanțele personale favorabile

invocate în apărare de inculpat (contribuția acestuia la comiterea faptelor,

atitudinea adoptată în cursul

procesului

până la acest moment procesual, situația familială și faptul că are un copil

minor în întreținere) nu pot conduce prin ele însele la aprecierea că lăsarea

acestuia în libertate nu ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică ci

sunt

apreciate de judecător în contextul temeiurilor avute în vedere la

luarea măsurii

arestării preventive față de

inculpat, acestea constituind totodată criterii de care instanța de fond a

ținut seama la aplicarea pedepsei în primă instanță, respectiv,

aplicarea

dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen.

Totodată,

menținerea măsurii arestării preventive se impune și în vederea

asigurării bunei desfășurări a

procesului penal, scop prev. de art. 136 C. proc. pen., în vederea justei

soluționări a cauzei și lămuririi acesteia sub toate aspectele, în vederea

aflării adevărului.

Așa fiind,

instanța de recurs apreciază că, la acest moment procesual, se

impune menținerea stării de arest a

inculpatului, luarea unei măsuri alternative, mai puțin restrictivă, fiind

insuficientă în cauză și având ca efect deturnarea de la scopul instituit în alin.

(1) al art. 136 C. proc. pen.

Într-adevăr pericolul pentru ordinea

publică se diminuează pe măsura

trecerii

timpului, însă raportându-se la timpul scurt scurs de la momentul luării

măsurii arestării preventive (17 martie 2011), Înalta Curte, constată că acesta

nu este totuși de natură a atenua, în mod semnificativ, impactul negativ pe

care l-ar

avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de

libertate în condițiile în care, deși prezumția de nevinovăție, de care se

bucură acesta conform art. 5 C. proc. pen. nu a fost definitiv răsturnată,

inculpatul a suferit

deja o condamnare în

fond, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.

Ca urmare,

Curtea, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

va respinge ca nefondat recursul

formulat de inculpat, soluție în raport de care, în temeiul art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

P

ENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul T.G. împotriva încheierii de ședință din 29 septembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul

nr. 22526/3/2011 (1947/2011).

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică azi 07 octombrie 2011.