ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2701/2011

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 22 iunie 2011 Curtea de Apel București. secția II penală, în baza art. 300/2 raportat la art. 160/b alin. (1), (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea și temeinicia luării măsurii arestării preventive a inculpaților S.E., N.N., S.M. și C.G.S., măsură pe care a menținut-o, constatând că sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestora în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la natura și gravitatea infracțiunilor, la modalitatea de comitere a faptelor.

Împotriva încheierii au declarat recurs inculpații S.M. și C.G.S. și au solicitat admiterea recursurilor, revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate. Analizând recursurile declarate, sub aspectele invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 alin. (3) și art. 385 14 din același cod, Înalta Curte constată că recursurile declarate M. și C.G.S. sunt nefondate, pentru considerentele se vor arăta în continuare: Prin sentința penală nr. 444/F din 6 mai 2011 Tribunalul București, secția I penală, a dispus : In baza art. 2 alin. (1) si (2) din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

cu aplicarea art. 19 din Legea 682/2002 condamnarea inculpatului S.M. la 11 ani închisoare. In baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza finala si b) C. pen. pe o durata de 7 ani. In baza art. 67 alin. (1) și (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementara a degradării militare In baza art. 4 alin. (1) din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 19 din Legea 682/2002 a condamnat inculpatul la 7 luni închisoare. In baza art. 33 lit. a) si art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului S.M. pedeapsa cea mai grea de 11 ani închisoare. A făcut aplicarea art. 71-64 lit. a) teza finala si b) C. pen. In baza art. 35 C. pen. a aplicat inculpatului pe lângă pedeapsa rezultanta pedeapsa interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza finala si b) C. pen.

pe o durata de 7 ani si pedeapsa complementara a degradării militare. A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus prevenția de la 13 ianuarie 2010 la zi. In baza art. 2 alin. (1) si (2) din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. si art. 37 lit. b) C. pen. si art. 19 din Legea 682/2002 a condamnat inculpatul C.G.S. la 7 ani închisoare. In baza art. 65 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza finala si b) C. pen. pe o durata de 7 ani. A făcut aplicarea art. 71- 64 lit. a) teza finala si b) C. pen. A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus prevenția de la 13 ianuarie 2010 la zi. Procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față de inculpații S.M.

și C.G.S. în conformitate cu dispozițiile legale, instanța – Curtea de Apel București - în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților, nu s-au modificat, astfel, a dispus menținerea măsurii arestări preventive a acestora. Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților S.M. și C.G.S. se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpații au săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.

Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și în fața instanței de judecată până în prezent, Curtea constată că în cauză, există, așadar, motive plauzibile de a bănui că inculpații au săvârșit faptele ce li se rețin în sarcină. În ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunile reținute în sarcina inculpaților art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 43/2000, sunt sancționate cu pedepse ce depășesc limita arătată.

Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpaților în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. În conformitate cu dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar.

De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO. Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului. Înalta Curte constată că menținerea arestării preventive a inculpaților S.M. și C.G.S. este justificată, aceștia fiind trimiși în judecată pentru infracțiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, care prin natura sa, împrejurările comiterii și, îndeosebi, urmările produse, impune menținerea detenției provizorii.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind traficul de droguri poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptei, cât și din circumstanțele personale ale inculpaților, și din modul în care aceștia au acționat. În cauza de față, stabilirea pericolului social al faptei și persoanei asupra căreia s-a conturat cu suficiență existența unor probe ce justifică bănuiala puternică și legitimă că inculpații S.M. și C.G.S. au comis infracțiunile reținute, pentru care a fost deja condamnați chiar nedefinitiv – are în vedere gravitatea faptei, împrejurările în care au fost comise, importanța valorilor puse în pericol, rezonanța faptelor și starea de recidivă reținută în sarcina inculpatului C.G.S., respectiv dispozițiile art. 37 lit. b) C. pen.

În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursurile declarate de inculpații S.M. și C.G.S., cu obligarea recurenților inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul apărătorului desemnat din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații S.M. și C.G.S. împotriva încheierii din 22 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția II penală, pronunțată în dosarul nr. 15978/3/2010. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorilor desemnați din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 12 iulie 2011.