ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2701/2011

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 22 iunie 2011 Curtea de Apel

București. secția II penală,

în baza art.

300/2 raportat la art. 160/b alin. (1), (3) C. proc. pen., a constatat

legalitatea și temeinicia luării măsurii arestării preventive a inculpaților S.E.,

N.N., S.M. și C.G.S., măsură pe care a menținut-o, constatând că sunt

îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în

sarcina inculpaților este mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestora în stare de

libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, raportat la

natura și gravitatea infracțiunilor, la modalitatea de comitere a faptelor.

Împotriva încheierii au declarat recurs

inculpații S.M. și C.G.S. și au solicitat admiterea

recursurilor, revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de

libertate.

Analizând recursurile declarate, sub aspectele

invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie,

conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu

art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta

Curte constată că recursurile declarate M. și C.G.S.

sunt nefondate, pentru considerentele se vor arăta în

continuare:

Prin sentința penală

nr. 444/F din 6 mai 2011 Tribunalul București, secția I penală,

a dispus :

In baza art. 2 alin. (1)

si (2) din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplicarea

art. 19 din Legea 682/2002 condamnarea inculpatului S.M. la 11 ani închisoare.

In baza art. 65 C.

pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza

finala si b) C. pen. pe o durata de 7 ani.

In baza art. 67 alin. (1) și (2) C.

pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementara a degradării militare

In baza art. 4 alin. (1)

din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 19 din Legea 682/2002 a condamnat

inculpatul la 7 luni închisoare.

In baza art. 33 lit.

a) si art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului S.M. pedeapsa cea mai

grea de 11 ani închisoare.

A făcut aplicarea

art. 71-64 lit. a) teza finala si b) C. pen.

In baza art. 35 C.

pen. a aplicat inculpatului pe lângă pedeapsa rezultanta pedeapsa interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza finala si b) C. pen. pe o durata de 7 ani si

pedeapsa complementara a degradării militare.

A menținut starea de

arest a inculpatului și a dedus prevenția de la 13 ianuarie 2010 la zi.

In baza art. 2 alin. (1) si (2)

din Legea 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. si art. 37 lit. b) C.

pen. si art. 19 din Legea 682/2002 a condamnat inculpatul C.G.S. la 7 ani

închisoare.

In baza art. 65 C. pen. a

interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza finala si b)

C. pen. pe o durata de 7 ani.

A făcut aplicarea art. 71- 64

lit. a) teza finala si b) C. pen.

A menținut starea de arest a

inculpatului și a dedus prevenția de la 13 ianuarie 2010 la zi.

Procedând la verificarea

legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față de inculpații

S.M. și C.G.S. în conformitate cu dispozițiile legale, instanța – Curtea de Apel

București - în mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în

vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților, nu s-au

modificat, astfel, a dispus menținerea măsurii arestări preventive a acestora.

Înalta Curte, pornind

de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive a inculpaților S.M. și C.G.S. se reține că potrivit art. 148 alin.

(1) lit. f) C. proc. pen., dacă

sunt întrunite

condițiile prevăzute în art. 143

din același cod și dacă inculpații au

săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe

că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,

se poate dispune

măsura arestării preventive.

Astfel,

din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi

penale și în fața instanței de judecată până în prezent, Curtea constată că în

cauză, există,

așadar, motive plauzibile de a bănui că inculpații au săvârșit faptele ce li se

rețin în sarcină.

În

ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării

preventive, care subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă

îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel,

se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de

textul de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru

care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită,

având în vedere că infracțiunile reținute în sarcina inculpaților art. 2 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 43/2000, sunt sancționate cu pedepse ce depășesc

limita arătată.

Analiza

actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe

prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită

cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea

inculpaților în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea

publică.

În conformitate cu

dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are

dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând

dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o

persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această

regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor

prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit.

c) din CEDO.

Potrivit textului

invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării

de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea

dreptului intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și

menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de

procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie

compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului

împotriva arbitrariului.

Înalta Curte constată

că menținerea arestării preventive a inculpaților S.M. și C.G.S. este justificată,

aceștia fiind trimiși în judecată pentru infracțiuni caracterizate de un grad

ridicat de pericol social, care prin natura sa, împrejurările comiterii și,

îndeosebi, urmările produse, impune menținerea detenției provizorii.

Din această

perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că pericolul concret

pentru ordinea publică al faptelor privind traficul de droguri poate fi dedus

atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptei, cât și din circumstanțele

personale ale inculpaților, și din modul în care aceștia au acționat.

În cauza de față,

stabilirea pericolului social al faptei și persoanei asupra căreia s-a conturat

cu suficiență existența unor probe ce justifică bănuiala puternică și legitimă

că inculpații S.M. și C.G.S. au comis infracțiunile reținute, pentru care a

fost deja condamnați chiar nedefinitiv – are în vedere gravitatea faptei,

împrejurările în care au fost comise, importanța valorilor puse în pericol,

rezonanța faptelor și starea de recidivă reținută în sarcina inculpatului C.G.S.,

respectiv dispozițiile art. 37 lit. b) C. pen.

În consecință, Înalta

Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea

măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru

care,

în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge recursurile

declarate de inculpații S.M. și C.G.S., cu obligarea recurenților inculpați la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul

apărătorului desemnat din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de inculpații S.M. și C.G.S. împotriva încheierii din 22 iunie 2006 a Curții de

Apel București, secția II penală, pronunțată în dosarul nr. 15978/3/2010.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de

câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

câte 100 lei, reprezentând onorariul apărătorilor desemnați din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 12 iulie 2011.