ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2700/2011

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 2 iulie 2011 Curtea de Apel

București, secția II penală, a constatat legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive a inculpaților C.V. și D.A.M.M. și în baza art. 160/b

raportat la art. 300/2 C. proc. pen. și art. 5 paragraf 1 lit. a) CEDO a

menținut starea de arest a inculpaților C.V. și D.A.M.M., constatând că sunt

incidente dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este

mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestora în stare de libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică ce rezultă din natura și gravitatea faptei

presupus comise de urmarea produsă.

Împotriva încheierii au declarat recurs inculpații C.V.

și D.A.M.M. și au solicitat revocarea măsurii arestării preventive

arătând ca nu mai subzista temeiurile avute in vedere

la luarea măsurii arestării preventive, nu prezintă un pericol concret.

Totodată, au mai solicitat să se constate că măsura arestării preventive a

încetat de drept datorită calculării termenului greșit.

Analizând recursurile declarate, sub aspectele

invocate precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie,

conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinat cu

art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

din același cod, Înalta

Curte constată că recursurile declarate de inculpații C.V. și D.A.M.M. sunt

nefondate, pentru considerentele se vor arăta în continuare:

Prin sentința penală nr. 445 din 6 mai 2011 Tribunalul

București, secția I penală, a dispus :

În temeiul art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind

prevenirea și combaterea criminalității organizate, condamnarea inculpatului C.V.

la pedeapsa de 14 (paisprezece) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

de inițiere, constituire și sprijinire a unui grup infracțional organizat.

În temeiul art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului

și consumului ilicit de droguri, a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de

14 (paisprezece) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la

trafic ilicit de droguri de mare risc.

În temeiul art. 25 C. pen. raportat la art. 20 C. pen.

comb. cu art. 13 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, rap. la art. 3 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 143/2000, a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 10

(zece) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la tentativă

la trafic ilicit internațional de droguri de mare risc.

A făcut aplic. art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pedeapsă accesorie, pe durata executării

pedepsei principale.

A făcut aplic. art. 65 și art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pedeapsă complementară, pe o durată de 5

ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și

art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând

ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 14 (paisprezece) ani închisoare,

la care a adăugat un spor de 4 (patru) ani, în final 18 (optsprezece) ani

închisoare și 7 ani interzicerea unor drepturi.

În temeiul art. 350 C. proc. pen., a menținut starea

de arest preventiv a inculpatului aflat sub puterea M.A.P. nr. 143

/UP din 19 mai 2010

,

emis de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 25065/3/2010.

În temeiul art. 88 C. pen., a dedus prevenția de la

data de 19 mai 2010 la zi.

În temeiul art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind

prevenirea și combaterea criminalității organizate, a condamnat pe inculpatul D.A.M.M.

la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

aderare și sprijinire a unui grup infracțional organizat.

În temeiul art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.

143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri,

a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 10 (zece) ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic ilicit de droguri de mare risc.

În temeiul art. 26 C. pen. rap. la art. 20 C. pen.

comb. cu art. 13 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, rap. la art. 3 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 143/2000, a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 8

(opt) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la

tentativă la trafic ilicit internațional de droguri de mare risc.

A făcut aplic. art. 71 și art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pedeapsă accesorie, pe durata executării

pedepsei principale.

A făcut aplic. art. 65 și art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., pedeapsă complementară, pe o durată de 4

ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și

art. 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând

ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 (zece) ani închisoare, la

care adaugă un spor de 2 (doi) ani, în final 12 (doisprezece) ani închisoare și

5 ani interzicerea unor drepturi.

În temeiul art. 350 C. proc. pen., a menținut starea

de arest preventiv a inculpatului aflat sub puterea M.A.P. nr. 144

/UP din 19 mai 2010

,

emis de Tribunalul București, secția I penală, în dosarul nr. 25065/3/2010.

În temeiul art. 88 C. pen., a dedus prevenția de la

data de 19 mai 2010 la zi.

Procedând la verificarea legalității și temeiniciei

măsurii arestări preventive luată față de inculpații C.V. și D.A.M.M. în

conformitate cu dispozițiile legale, instanța - Curtea de Apel București - în

mod temeinic, a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive a inculpaților, respectiv cele prevăzute de art.

148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., nu s-au modificat, astfel, a dispus

menținerea măsurii arestări preventive a inculpaților.

Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților C.V. și D.A.M.M.

se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă

sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143

din

același cod și dacă

inculpații au săvârșit infracțiuni

pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea lor în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune

măsura arestării preventive a acestora.

Astfel, din analiza coroborată

a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale și în fața

instanței de judecată până în prezent, Înalta Curte constată că în

cauză, există, așadar, motive plauzibile de a bănui că

inculpații au săvârșit faptele ce li s-au reținut în sarcină.

În ceea ce privește temeiurile

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă,

analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă a celor

două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, se constată că, în

raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege

menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunile

reținute în sarcina inculpaților art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 25 raportat

la art. 2 din Legea nr. 143/2000, art. 25 C. pen. raportat la art. 20 C. pen.

combinat cu art. 13 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 3 alin.

(1), (2) din Legea nr. 143/2000 – în sarcina inculpatului C.V. și art. 7 din Legea

nr. 39/2003, art. 2 alin. (1), (2) din Legea nr. 143/2000, art. 26, art. 20 C.

pen. combinat cu art.13 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 3 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 143/2000 în art. 2, art. 3 din Legea nr. 143/2000 în

sarcina inculpatului D.A.M.M. sunt sancționate cu pedepse ce depășesc limita

arătată.

Analiza actelor și lucrărilor

dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin.

(1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că

există probe din care să rezulte că lăsarea inculpaților în libertate ar

prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 paragraful 1

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu

poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția

consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie

lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția

privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres

și limitativ, de dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată

de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata

autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a

bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite,

în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca

arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în

conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și

să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Înalta Curte constată că menținerea arestării

preventive a inculpaților este justificată, aceștia fiind trimiși în judecată pentru

infracțiuni caracterizate de un grad ridicat de pericol social, care prin natura

sa, împrejurările comiterii și, îndeosebi, urmările produse, impune menținerea

detenției provizorii.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și

Justiție arată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind

inițierea, aderarea la un grup infracțional organizat și traficul de droguri poate

fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat al faptei, cât

și din circumstanțele personale ale inculpaților ori din modul în care aceștia

au acționat.

În cauza de față, stabilirea pericolului social al

faptelor și persoanelor asupra căreia s-a conturat cu suficiență existența unor

probe ce justifică bănuiala puternică și legitimă că inculpații au comis infracțiunile,

pentru care au fost deja condamnați chiar nedefinitiv – are în vedere gravitatea

faptelor, împrejurările în care au fost comise, importanța valorilor puse în

pericol și rezonanța faptelor.

De asemenea, sunt avute în vedere și circumstanțele

cauzei în acest stadiu procesual, față de caracterul necesar al măsurii

arestării preventive pentru asigurarea desfășurării în bune condiții a

procedurii judiciare cu privire la inculpați și față de caracterul proporțional

al măsurii cu gravitatea acuzației penale formulate împotriva acestora și cu

scopul urmărit, astfel că Înalta Curte apreciază că se impune menținerea

măsurii arestării preventive a inculpaților C.V. și D.A.M.M.

În ceea ce privește cererea recurenților inculpați

prin care s-a invocat încetarea de drept a măsurii arestării preventive

datorită calcului greșit, analizând actele dosarului, Curtea, constată că au

fost respectate dispozițiile legale prevăzute de art. 160/b C. proc. pen., în

sensul că instanța a verificat periodic și nu mai târziu de 60 de zile

legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpaților, astfel că în

cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 140 alin. (1) C. proc. pen. cu

privire la încetarea de drept a măsurilor preventive.

În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au

modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci

acestea se mențin în continuare, motiv pentru care,

în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va

respinge recursurile

declarate de inculpații C.V. și D.A.M.M., cu obligarea recurenților inculpați

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpații C.V. și D.A.M.M. împotriva încheierii din 2 iulie 2011 a Curții de

Apel București, secția II penală, pronunțată în dosarul nr. 38462/3/2010.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 125

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 12 iulie 2011.