ÎCCJ, Decizia nr. 268/2011

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 19 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3208/1/2010 s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de mandatarul contestatorului E.N.G., de sesizare a Curții Constituționale în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52, art. 82 alin. (2) și art. 146 lit. d) din Constituția României. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost sesizată cu recursul declarat de contestatorul E.N.G.

împotriva Sentinței penale nr. 191/ F din 21 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a II - a penală și pentru cauze cu minori și de familie. La termenul din 19 mai 2011 contestatorul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52, art. 82 alin. (2) și art. 146 lit. d) din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că dispozițiile legale a căror constituționalitate sunt criticate de către contestator - respectiv prevederile art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52, art. 82 alin. (2) și art. 146 lit. d) din Constituția României - nu îndeplinesc exigențele ce decurg din dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, constatându-se că aceste texte nu au o legătură directă cu soluționarea cauzei.

În consecință, prima instanță, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul E.N.G. cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52, art. 82 alin. (2) și art. 146 lit. d) din Constituția României. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs contestatorul E.N.G., depunând în susținerea acestuia un memoriu și un set de înscrisuri.

Examinând recursul formulat de contestatorul E.N.G., în baza actelor și lucrărilor de la dosarul cauzei, precum și prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta nu este întemeiat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ: a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața uni judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Instanța de judecată în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a procesului și oricare ar fi obiectul acestuia, și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale. În cauză, excepția de neconstituționalitate invocată, privind dispozițiile art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52, art. 82 alin. (2) și art. 146 lit. d) din Constituția României, vizează texte de lege care sunt în vigoare și nu s-au constatat anterior, printr-o decizie a Curții Constituționale, că sunt neconstituționale.

Referitor la condiția de admisibilitate privind legătura cu soluționarea cauzei este de observat că raportul cu soluționarea cauzei trebuie să privească incidența dispoziției legale, a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanței judecătorești. Astfel, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, existența unei legături directe dintre norma contestată și soluția procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conținutului deciziei judecătorului.

Dreptul de a invoca o excepție de neconstituționalitate este un drept subiectiv, protejat de lege, care nu are caracter absolut și trebuie exercitat în condițiile și în limitele stabilite de lege (cu bună credință), cu respectarea scopului legii și nu pentru a se încerca denaturarea legii sau a se împiedica aplicarea unei instituții și norme legale. În speță, contestatorul E.N.G. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15, art. 16, art. 20, art. 21, art. 24, art. 52, art. 82 alin. (2) și art. 146 lit. d) din Constituția României. În mod corect, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a apreciat că textele de lege criticate nu au o legătură directă cu soluționarea cauzei.

Cum în cauză, instanța este investită să se pronunțe asupra unei contestații la executare, chiar dacă textele sus menționate ar fi declarate neconstituționale, nu ar putea influența soluția procesului, nefiind o chestiune care implică soluționarea cauzei în accepțiunea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. Față de considerentele arătate mai sus, nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de contestatorul E.N.G.. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul E.N.G., personal și prin mandatar E.D.M. împotriva Încheierii din 19 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3208/2/2010. Obligă contestatorul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2011.