ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 460/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 31 august 2009, sub nr. 8297/2/2009,

reclamanții G.R., ș.a., - procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare, Parchetul de pe lângă

Judecătoria Carei și Parchetul de pe lângă Judecătoria Negrești-Oaș și A.F., ș.a.,

- personal auxiliar de specialitate și conex la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare,

Parchetul de pe lângă Judecătoria Carei și Parchetul de pe lângă Judecătoria

Negrești-Oaș au solicitat revocarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

În motivarea în fapt

a acțiunii, reclamanții au arătat că, prin Ordinul nr. 526/2009 al Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

dispus ca începând cu data de 1 martie 2009 procurorii și personal auxiliar de

specialitate și conex din cadrul parchetelor să beneficieze de un spor de 50%

pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația de

încadrare brută lunară, prevăzută de lege, având în vedere dispozițiile Legii

nr. 18/2009 a bugetului de stat pe anul 2009, ale Legii nr. 304/2004 și ale

Deciziei nr. 21/ 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 30

decembrie 2009, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes a

acțiunii.

Pârâtul Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în

garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru ca în cazul în care se va

admite cererea reclamanților G.R. ș.a. să se dispună prin aceeași hotărâre ca

Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui

proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să

includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.

Prin Sentința civilă

nr. 1612 din 31 martie 2010 Curtea de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes și a

admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G.R., A.F., ș.a., în

contradictoriu cu pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție și chematul în garanție Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că sub aspectul excepției lipsei de

interes formulate, se constată că reclamanții nu au fost părți în dosarul în

care a fost pronunțată sentința civilă de anulare a ordinului în discuție și nu

s-a făcut dovada publicării sentinței în Monitorul Oficial al României, astfel

că această împrejurare nu conduce la concluzia lipsei interesului în promovarea

acțiunii.

Cât privește excepția

inadmisibilității acțiunii prin intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009

privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, se

reține că ea reglementează drepturile salariale ale reclamanților începând cu

data de 12 noiembrie 2009, iar obiectul cererii vizează plata sporului de 50%,

pentru semestrul al doilea al anului 2009, astfel că prevederile avute în

vedere nu se aplică pentru această perioadă, urmând a fi respinsă și această

excepție.

Analizând legalitatea

ordinului, Curtea de apel a reținut că acesta intră în contradicție cu

prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, deoarece permite

diminuarea drepturilor salariale ale magistraților. În plus, trebuie observat

că în actul supus discuției nu se menționează data până la care este suspendat

sporul de 50%, ceea ce echivalează practic cu anularea acestui spor.

Pe de altă parte,

întrucât capătul unu de cerere nu este susceptibil de executare silită, iar

reclamanții nu au arătat în ce constă paguba și cuantumul acesteia, instanța de

fond a constatat că nu există fundament legal și faptic pentru obligarea

pârâtului la plata unei amenzi sau la acordarea de despăgubiri.

În ce privește

cererea de chemare în garanție, s-a reținut că în cauză nu s-a demonstrat

existența vreunei obligații legale sau convenționale de garantare în sarcina

chematului în garanție și nici faptul că, în ipoteza în care va cădea în

pretenții, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. ar putea

să se îndrepte împotriva chematului în garanție cu o cerere de despăgubire.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Recurentul-pârât

reiterează excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, arătând că

Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului I.C.C.J.

au fost anulate prin mai multe hotărâri judecătorești, astfel că, în raport cu dispozițiile

art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o vătămare a

drepturilor sau intereselor lor.

Sub aspectul

motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susține următoarele:

Instanța de fond în

mod greșit a reținut că actul contestat are caracter retroactiv, în condițiile

în care efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor

bănești, respectiv 13 iulie 2009.

Mai susține

recurentul-pârât că actul contestat nu a fost emis cu exces de putere, întrucât

Ministerului Public – Parchetul I.C.C.J. nu i se poate imputa lipsa fondurilor

necesare atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a alocat sumelor

necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Cu privire la cererea

de chemare în garanție, recurentul-pârât susține că instanța de fond în mod

greșit a respins-o, atâta timp cât obligația de garanție a ministerului

subzistă în temeiul art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 și art. 19 din Legea

nr. 500/2002 și că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 60-63 C. proc. civ. în scopul asigurării opozabilității hotărârii judecătorești pronunțate în cauză.

Analizând recursul,

prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele

considerente:

În ceea ce privește

excepția lipsei de interes, nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât.

Este de reținut că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după

declanșarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de

obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se

cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau

adoptării lui. De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin

art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină

jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea

actului administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului,

într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată

sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, București,

2008, p.106). Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că, în pofida

anulării actelor prin hotărâre judecătorească, reclamanții justifică un interes

legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror

încălcare a fost invocată cel puțin pentru perioada cuprinsă între data

emiterii și data anulării ordinului și deciziei ce formează obiectul

litigiului.

Este neîntemeiat

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

întrucât hotărârea recurată răspunde cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1)

C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței în sensul celor hotărâte.

Sub aspectul

motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.4, 8 și 9 C. proc.

civ., instanța de recurs reține următoarele:

Curtea de apel a

apreciat în mod corect că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009,

Înalta Curte reținând însă că inaplicabilitatea derivă din împrejurarea că

dreptul reclamanților la plata drepturilor salariale lunare nu se circumscrie

cadrului instituit prin O.U.G. nr. 71/2009 aplicabil numai în

privința sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, precum și faptul că

actele contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74

alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Este necontestat

caracterul retroactiv al actelor contestate, întrucât au fost emise în cursul

lunii iulie și dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului

în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor

salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară,

respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens, se

reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor

administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, actele contestate

ar fi trebuit să fie elaborate și emise cu respectarea dispozițiilor art. 15

alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul

neretroactivității legii civile, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă

judecății.

Împrejurarea că plata

drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13

iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a

înlătura caracterul retroactiv al acestora.

Emiterea actelor

administrative contestate cu nesocotirea principiului neretroactivității aduce

atingere și principiului securității raporturilor juridice, care este implicit

în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost

consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu

privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în

cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii

iulie.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea actului administrativ

contestat cu încălcarea principiului retroactivității și a principiului

securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă a manifestat un exces

de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin

atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale

aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.

În ceea ce privește

susținerile din recurs referitoare la respingerea de către Curtea de apel a

cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, se constată

că acestea nu pot fi primite. Întemeiat a apreciat instanța de fond că nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate

reține existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei obligații de

garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. În jurisprudență s-a

reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe

existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu,

tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare

transmisiune se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este

condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui

bun sau a unui drept subiectiv. Or, în raport cu obiectul acțiunii și

atribuțiile ce revin Ministerului Finanțelor Publice potrivit Legii nr. 500/2002,

ministerul nu este debitorul unei obligații de garanție sau de despăgubire, iar

executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin

titluri executorii se face cu respectarea procedurii prevăzute de O.G. nr. 22/2002.

La pronunțarea

prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Jurisdicției

Supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii prin promovarea

unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului

securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției

Europene a Drepturilor Omului și care constituie unul din elementele fundamentale

ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05,

Beian împotriva României, §39) Înalta Curte are în vedere practica sa constantă

în litigiile având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

În consecință, în

raport de cele mai sus reținute, față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va fi respins recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

împotriva sentinței civile nr. 1612 din 31 martie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 ianuarie 2011.