ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 460/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 31 august 2009, sub nr. 8297/2/2009, reclamanții G.R., ș.a., - procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Carei și Parchetul de pe lângă Judecătoria Negrești-Oaș și A.F., ș.a., - personal auxiliar de specialitate și conex la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare, Parchetul de pe lângă Judecătoria Carei și Parchetul de pe lângă Judecătoria Negrești-Oaș au solicitat revocarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanții au arătat că, prin Ordinul nr. 526/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus ca începând cu data de 1 martie 2009 procurorii și personal auxiliar de specialitate și conex din cadrul parchetelor să beneficieze de un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, prevăzută de lege, având în vedere dispozițiile Legii nr. 18/2009 a bugetului de stat pe anul 2009, ale Legii nr. 304/2004 și ale Deciziei nr. 21/ 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. La data de 30 decembrie 2009, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru ca în cazul în care se va admite cererea reclamanților G.R. ș.a. să se dispună prin aceeași hotărâre ca Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților. Prin Sentința civilă nr. 1612 din 31 martie 2010 Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G.R., A.F., ș.a., în contradictoriu cu pârâtul Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că sub aspectul excepției lipsei de interes formulate, se constată că reclamanții nu au fost părți în dosarul în care a fost pronunțată sentința civilă de anulare a ordinului în discuție și nu s-a făcut dovada publicării sentinței în Monitorul Oficial al României, astfel că această împrejurare nu conduce la concluzia lipsei interesului în promovarea acțiunii. Cât privește excepția inadmisibilității acțiunii prin intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, se reține că ea reglementează drepturile salariale ale reclamanților începând cu data de 12 noiembrie 2009, iar obiectul cererii vizează plata sporului de 50%, pentru semestrul al doilea al anului 2009, astfel că prevederile avute în vedere nu se aplică pentru această perioadă, urmând a fi respinsă și această excepție.

Analizând legalitatea ordinului, Curtea de apel a reținut că acesta intră în contradicție cu prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, deoarece permite diminuarea drepturilor salariale ale magistraților. În plus, trebuie observat că în actul supus discuției nu se menționează data până la care este suspendat sporul de 50%, ceea ce echivalează practic cu anularea acestui spor. Pe de altă parte, întrucât capătul unu de cerere nu este susceptibil de executare silită, iar reclamanții nu au arătat în ce constă paguba și cuantumul acesteia, instanța de fond a constatat că nu există fundament legal și faptic pentru obligarea pârâtului la plata unei amenzi sau la acordarea de despăgubiri.

În ce privește cererea de chemare în garanție, s-a reținut că în cauză nu s-a demonstrat existența vreunei obligații legale sau convenționale de garantare în sarcina chematului în garanție și nici faptul că, în ipoteza în care va cădea în pretenții, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. ar putea să se îndrepte împotriva chematului în garanție cu o cerere de despăgubire. Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul-pârât reiterează excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, arătând că Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului I.C.C.J.

au fost anulate prin mai multe hotărâri judecătorești, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanții nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor. Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susține următoarele: Instanța de fond în mod greșit a reținut că actul contestat are caracter retroactiv, în condițiile în care efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenței drepturilor bănești, respectiv 13 iulie 2009. Mai susține recurentul-pârât că actul contestat nu a fost emis cu exces de putere, întrucât Ministerului Public – Parchetul I.C.C.J. nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice nu a alocat sumelor necesare plății sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.

Cu privire la cererea de chemare în garanție, recurentul-pârât susține că instanța de fond în mod greșit a respins-o, atâta timp cât obligația de garanție a ministerului subzistă în temeiul art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 și art. 19 din Legea nr. 500/2002 și că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 60-63 C. proc. civ. în scopul asigurării opozabilității hotărârii judecătorești pronunțate în cauză. Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente: În ceea ce privește excepția lipsei de interes, nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât. Este de reținut că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanșarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipsește de obiect acțiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.

De asemenea, se reține că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în cadrul căruia instanța are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci și existența unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancțiunea anulării (decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008, p.106). Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că, în pofida anulării actelor prin hotărâre judecătorească, reclamanții justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor și intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puțin pentru perioada cuprinsă între data emiterii și data anulării ordinului și deciziei ce formează obiectul litigiului.

Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată răspunde cerințelor prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul celor hotărâte. Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.4, 8 și 9 C. proc. civ., instanța de recurs reține următoarele: Curtea de apel a apreciat în mod corect că nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, Înalta Curte reținând însă că inaplicabilitatea derivă din împrejurarea că dreptul reclamanților la plata drepturilor salariale lunare nu se circumscrie cadrului instituit prin O.U.G.

nr. 71/2009 aplicabil numai în privința sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, precum și faptul că actele contestate au caracter retroactiv și contravin dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Este necontestat caracterul retroactiv al actelor contestate, întrucât au fost emise în cursul lunii iulie și dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plății sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanților aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.

În același sens, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeași lege și în privința actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, actele contestate ar fi trebuit să fie elaborate și emise cu respectarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată, care consacră principiul neretroactivității legii civile, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecății. Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al acestora.

Emiterea actelor administrative contestate cu nesocotirea principiului neretroactivității aduce atingere și principiului securității raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenției Europene a Drepturilor Omului și care a fost consacrat în jurisprudența CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanților cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că, prin emiterea actului administrativ contestat cu încălcarea principiului retroactivității și a principiului securității raporturilor juridice, autoritatea emitentă a manifestat un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanților de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârșitul lunii iunie.

În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la respingerea de către Curtea de apel a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, se constată că acestea nu pot fi primite. Întemeiat a apreciat instanța de fond că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reține existența în sarcina Ministerului Finanțelor Publice a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii. În jurisprudență s-a reținut în mod constant că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” și că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Or, în raport cu obiectul acțiunii și atribuțiile ce revin Ministerului Finanțelor Publice potrivit Legii nr. 500/2002, ministerul nu este debitorul unei obligații de garanție sau de despăgubire, iar executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii se face cu respectarea procedurii prevăzute de O.G. nr. 22/2002.

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce revine Jurisdicției Supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39) Înalta Curte are în vedere practica sa constantă în litigiile având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În consecință, în raport de cele mai sus reținute, față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1612 din 31 martie 2010 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2011.