ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 922/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 303 din 6 septembrie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de

reclamantul K.V. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, prin care a solicitat anularea ordinului nr. 3592 din

08 aprilie 2010 emis de pârât, precum și obligarea pârâtului la reintegrarea sa

în funcția de inspector școlar general adjunct la Inspectoratul Școlar al

Județului Maramureș, până la împlinirea în mod real a termenului de 4 ani

prevăzut în contractul de management încheiat cu pârâtul și, totodată,

obligarea acestuia la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate și cu

celelalte drepturi bănești corespunzătoare funcției deținute, precum și

obligarea la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale și la

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut, în esență, următoarele:

În fapt, reclamantul a fost numit în funcția

de inspector general adjunct al Inspectoratul Școlar al Județului Maramureș în

urma promovării unui concurs, în baza Ordinului Ministerului Educației și

Cercetării nr. 3645 din 13 aprilie 2006, încheindu-se, la data de 03 iunie

2006, un contract de management educațional, durata acestuia fiind de 4 ani

începând cu data emiterii ordinului, respectiv 13 aprilie 2006.

Ulterior, prin ordinul nr. 3906 din 06 mai

2009, reclamantul a fost eliberat din funcție, act administrativ care a fost

supus controlului instanțelor judecătorești, fiind pronunțată sentința civilă

nr. 462/2009 a Curții de Apel Cluj, prin care s-a constatat nelegalitatea

acestuia și s-a dispus anularea lui, cu obligarea emitentului la reintegrarea

în funcție și plata tuturor drepturilor salariale, sentința pronunțată fiind

menținută de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1367

din 10 martie 2010.

Drept urmare, a fost emis ordinul nr. 3585

din 08 aprilie 2010 privind punerea în executare a dispozițiilor date de către

instanță și, respectiv, reîncadrarea reclamantului în funcție, dar,

concomitent, a fost emis și ordinul de eliberare din funcție contestat prin

prezenta acțiune, care are la bază încetarea contractului de management

educațional prin împlinirea termenului de 4 ani.

Prima instanță a reținut că prin sentința

civilă nr. 462/2009 a Curții de Apel Cluj, s-a statuat în sensul că prin

anularea ordinului nr. 3906/2009 își produce efectele ordinul de numire în

funcție a reclamantului, precum și contractul de management încheiat de acesta,

fiind evident că repunerea reclamantului în situația anterioară se referă la

producerea efectelor actului de numire, respectiv a contractului de management

pe care acesta l-a încheiat și asumat. De altfel, reintegrarea nu ar fi fost

posibilă dacă actul de numire nu și-ar fi produs efectele.

De asemenea, a reținut că în mod corect

pârâtul a menționat și faptul că reclamantul a fost numit în funcție începând

cu data de 13 aprilie 2006, pe o perioadă de 4 ani, așa cum reiese din Ordinul

nr. 3645/2006 și nicio prevedere legală nu statuează cu privire la prelungirea

unui contract peste durata acestuia, actul fiind legea părților și nimeni

neputându-se substitui voinței acestora.

Astfel, a apreciat că o reintegrare pe

funcție a reclamantului ulterior expirării perioadei determinate pentru care a

fost încheiat contractul de management este imposibil de realizat, fiind

neîntemeiată afirmația conform căreia anularea unui act ar determina „implicit

și prelungirea contractului de management”. Consecința anulării ordinului nr.

3906/2009 de către instanță a fost emiterea ordinului nr. 3585/2010 privind

punerea în executare a sentinței civile nr. 462/2010, prin care s-a dispus

revenirea reclamantului în funcția de inspector școlar general adjunct la

Inspectoratul Școlar al Județului Maramureș.

Prima instanță a reținut, în egală măsură, că

în cuprinsul contractului sau a Legii nr. 128/2007 nu sunt prevăzute cauze de

suspendare a contractului de management pe perioada desfășurării unor litigii

de natura celui promovat anterior de către reclamant, care nici nu a solicitat

suspendarea executării ordinului nr. 3906/2009, constatând astfel că

pretențiile acestuia sunt lipsite de temei.

Concluzionând, prima instanță a constatat că

necesitatea determinării pârâtului să se conformeze hotărârilor judecătorești

pronunțate împotriva lui, invocată de reclamant, nu poate fi reținută, având în

vedere modalitatea în care acesta a acționat, care s-a circumscris specificului

procedurii contenciosului administrativ, fiind respectat termenul instituit de

dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs

reclamantul K.V., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică,

deoarece instanța de fond nu a aplicat principiul reparării integrale a

prejudiciului cauzat prin actul administrativ nelegal, principiu consacrat atât

de legislația internă, cât și de practica C.E.D.O.

În acest sens este greșită soluția instanței

în sensul că prelungirea termenului de management peste termenul de 4 ani prevăzut

în cuprinsul său nu este posibilă, o astfel de soluție încălcând dreptul la

carieră al reclamantului-recurent, acesta din urmă neavând nicio culpă pentru

faptul că datorită unor acte administrative abuzive nu a putut să-și

îndeplinească proiectul managerial și să progreseze, astfel, din punct de

vedere profesional.

Referitor la practica C.E.D.O. aplicabilă,

recurentul face trimitere la spețele Brasserie Du Pecheur c. Germania și The

Queen c. Secretary of State for Transport , ex parte Factortame, C – 46/93 și C

– 48/93, care fac aplicarea art. 15 din Tratat, statuând că o acțiune sau o

omisiune nelegală în activitatea autorităților publice antrenează obligația de

reparare a pagubei cauzate.

În drept, recurentul și-a încadrat motivul de

recurs, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Analizând actele și lucrările dosarului de

fond, precum și motivul de recurs invocat, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Astfel, argumentele recurentului care fac

trimitere la practica C.E.D.O. și la hotărâri ale acesteia nu sunt incidente

prezentei cauze. Recurentul citează astfel de hotărâri prin care Curtea a

reținut că în vederea determinării prejudiciului de reparat, instanța națională

poate verifica dacă persoana lezată a făcut dovada unei diligențe rezonabile

pentru a evita prejudiciul sau pentru a-i limita întinderea. De asemenea, arată

că C.E.D.O., în practica sa, a considerat că reparația trebuie să fie corespunzătoare

prejudiciului. Ori, niciuna din aceste susțineri nu pot fi reținute ca

pertinente în prezenta cauză. Raportat la obiectul acțiunii, prin care

reclamantul a solicitat anularea unui act administrativ, precum și la temeiul

de drept invocat, practica C.E.D.O. menționată nu este incidentă.

În mod corect instanța de fond a reținut

faptul că prin anularea ordinului nr. 3906/2009 și-au produs efectele ordinului

de numire în funcție a reclamantului, contractul de management încheiat de

acesta. Ori, repunerea reclamantului în situația anterioară se referea la

producerea efectelor actului de numire, respectiv a contractului de management

pe care acesta l-a încheiat și asumat. De altfel, reintegrarea nu ar fi fost

posibilă dacă actul de numire nu și-ar fi produs efectele. Din acest punct de

vedere, aserțiunile recurentului cu privire instituția repunerii părților în

situația anterioară nu sunt întemeiate.

De asemenea, instanța de fond a mai reținut

și faptul că reclamantul a fost numit în funcție „începând cu data de 13

aprilie 2006” pe o perioadă de 4 ani așa cum

reiese din ordinul nr. 3645/2006 și că

numirea în funcție a condus la încheierea contractului de management, contract

care la art. 3 statuează fără echivoc faptul că „prezentul contract se încheie

pe o perioadă determinată de patru ani, de la data numirii în funcție”.

Nicio prevedere legală nu statuează cu

privire la prelungirea unui contract peste perioada încheierii acestuia.

Contractul este legea părților și nimeni nu se poate substitui voinței acestora.

Mai mult potrivit art. 21 alin. (6) din Legea

nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, cu modificările și

completările ulterioare, lege aflată în vigoare la data emiterii ordinului

prevedea: „(6) Numirea inspectorului școlar general, a inspectorului școlar

general adjunct și a directorului Casei corpului didactic se face prin ordin al

ministrului educației și cercetării. Inspectorul școlar general încheie un

contract de management educațional cu ministrul educației și cercetării, care

cuprinde strategia și direcțiile de dezvoltare a învățământului din județ, în

concordanță cu obiectivele reformei în plan național. Reevaluarea condițiilor

contractuale se face o dată la 4 ani.”

Contractul de management este încheiat pe o

perioadă de 4 ani de la data numirii. Ori o reintegrare în funcție a

reclamantului ulterior expirării perioadei determinate pentru care a fost

încheiat contractul de management era imposibil de realizat. Este neîntemeiată

afirmația conform căreia anularea unui act ar determina „implicit și

prelungirea contractului de management”. Consecința anulării O.M.E.C.T. nr.

3906/2009 de către instanță a fost emiterea O.M.E.C.T.S. nr. 3585/2010 privind

punerea în executare a sentinței civile nr. 462/2010 prin care s-a dispus

revenirea reclamantului în funcția de inspector școlar general adjunct la

I.S.J. Maramureș.

De asemenea, în mod corect instanța de fond a

mai reținut și faptul că în situația în care cererea ar fi admisă, reclamantul

ar fi pus în situația de a beneficia de o dublă reparație, prin raportare la

faptul că, prin sentința nr. 462/2009, s-a dispus obligarea pârâtului la plata

tuturor drepturilor salariale datorate acestuia începând cu data emiterii

ordinului de eliberare din funcție și până la reintegrarea efectivă, iar

petentul nu a făcut nicio referire la împrejurarea că nu ar urmări punerea în

executare a hotărârii obținute.

Pentru considerentele menționate, cu referire

la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , constatând că hotărârea atacată este

legală și temeinică, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de K.V. împotriva

sentinței nr. 303 din 6 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

februarie 2011.