ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7692/2011

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23

martie 2010 pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamanții N.C., N.A., N.O.,

L.D., D.E. și B.R. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la despăgubiri în

valoare de 1.000.000 euro, reprezentând prejudiciul moral și material suferit

prin condamnarea la moarte și executarea tatălui și, respectiv, bunicului lor,

N.D., în Penitenciarul din Craiova la data de 20 iulie 1953.

În motivarea cererii

au arătat că N.D. a fost unul din conducătorii mișcării de rezistență

anticomunistă în perioada anilor 1942 - 1952, fiind arestat la data de 3

noiembrie 1952. A fost judecat pentru ”crime de uneltiri împotriva securității

interne și externe a Republicii Populare Române” și a fost condamnat la moarte.

Prin Sentința civilă

218 din 17 mai 2010 a Tribunalului Mehedinți, s-a admis acțiunea în parte,

fiind obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 180.000 euro

echivalent în RON la data efectuării plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a se pronunța

astfel tribunalul a reținut că prin Sentința nr. 307 din 26 noiembrie 1952 a

Tribunalului Militar Teritorial București pronunțată în Dosarul nr. 465/52,

N.C.D., tatăl și respectiv bunicul reclamanților, a fost condamnat la moarte

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 1 lit. a), b) și c) din

Decretul nr. 199/1950 combinat cu art. 4 din același decret, ceea ce constituie

de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea

nr. 221/2009.

S-au considerat

incidente dispozițiile art. 5 din același act normativ, întrucât prin

condamnarea la moarte a numitului N.D. au fost cauzate prejudicii materiale și

morale lui și membrilor familiei sale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul.

Prin Decizia nr. 469

din 13 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a fost admis apelul pârâtului și schimbată sentința

atacată, în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamanți privind

obligarea pârâtului la plata daunelor morale. Prin aceeași decizie a fost

respins apelul declarat de reclamanți.

În considerentele

deciziei s-au reținut următoarele:

Reclamanții au

promovat acțiunea privind obligarea Statului Român la acordarea daunelor morale

în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cu care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pot solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aceste dispoziții au

fost declarate neconstituționale prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15.11.2010, astfel că instanța

trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei

în M. Of., iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.

Instanța a reținut

că, deși la data soluționării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul

constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența

normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea

termenului dispozițiile legale își încetează efectele.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general

obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect

asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în

viitor.

Instanța de apel a

mai reținut că nu este fondată susținerea reclamanților, în sensul că efectele

acestei decizii nu se răsfrâng asupra cauzelor în curs de judecată, pentru că

s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, deoarece modificarea

legii, abrogarea ei sau, în cazul de față, declararea ca fiind

neconstituțională se supun principiului aplicării imediate a legii civile, iar

o cauză care nu a fost definitiv judecată este supusă legii în vigoare la data

soluționării definitive.

Asupra caracterului

și obligativității unor astfel de decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională

(Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999,

publicată în M. Of. nr. 151/12.04.2000), stabilind că obligativitatea

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel

și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris

în art. 51 din Constituție, în redactarea de la data respectivă, potrivit

căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Curtea a arătat că prevederea normativă a cărei

neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un

subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile publice, încetându-i-se de

drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții

Constituționale în M. Of. Mai mult, în situația în care Parlamentul sau

Guvernul nu ar interveni pentru modificarea legii sau ar depăși termenul de 45

zile, decizia Curții Constituționale nu și-ar înceta efectele, ci, dimpotrivă,

aceste efecte se produc în continuare.

Instanța de apel a

concluzionat că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate

aplica, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplica

norma declarată neconstituțională continuând soluționarea cauzei și având

obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror

neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale. În

măsura în care este necesar, instanța judecătorească va aplica direct

dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în absența

unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispozițiile

prevăzute prin decizia pronunțată de Curtea Constituțională, promovând astfel

actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației

Constituției, precum și importanța controlului constituționalității legilor de

către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Constatând că

dispozițiile invocate de reclamanți în promovarea acțiunii și aplicate de prima

instanță pentru admiterea cererii privind acordarea daunelor morale nu mai sunt

aplicabile, fiind contrare Constituției, instanța de apel a apreciat că

acțiunea este neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții N.C., N.A., N.O., L.D., D.E., B.R.(R.), invocând

motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții solicită

admiterea recursului, desființarea deciziei pronunțate în apel și, pe fond,

admiterea cererii privind acordarea despăgubirilor morale solicitate pentru

prejudiciul suferit prin condamnarea la moarte și executarea prin împușcare a

tatălui, respectiv bunicului reclamanților.

În motivarea cererii

de recurs se arată că declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5

din Legea nr. 221/2009 nu produce efecte pentru trecut, conform principiului

neretroactivității legii civile în timp, sentința instanței de fond fiind

legală, instanța de apel neavând niciun motiv să o desființeze.

Analizând recursul

prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat

în considerarea argumentelor ce succed.

Aspectul care se

impune a fi analizat cu prioritate vizează lipsa temeiului juridic al cererii,

ca efect al deciziei Curții Constituționale, așa cum a reținut instanța de

apel.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanții sunt sau nu

îndreptățiți la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 (aspect care, de altfel, a fost soluționat definitiv

de curtea de apel), ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat

cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

După cum a reținut și

instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of., sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din

Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune,

prin urmare, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că

efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul acestora.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții N.C., N.A., N.O., L.D.,

D.E., B.R.(R.) împotriva Deciziei nr. 469 din 13 decembrie 2010 a Curții de

Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții N.C., N.A., N.O., L.D., D.E., B.R.(R.)

împotriva Deciziei nr. 469 din 13 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 01 noiembrie 2011.